0019-ARTG

From Iosefina
Jump to: navigation, search
By writing here in the ENIO spirit, and thus becoming Georgipedians, young Wallachians, like these ones right here, be they Vlachs, Plakians, Velascans, Blackis, Plasgians, Vlasgians, all in their traditional Pelasgian "popular" costumes, make sure that we continuously enrich the Pelasgian, proto-Romanian Heritage (PPRH) of Vlasgia Magna.


Genografia europeană a fost mai tare ca istoria asiatică !

Un Studiu al Originilor Neamului Românesc


Noi, românii, suntem singura populație europeană care nu vine de aiurea, ci este "a locului". În perspectiva geneticii populațiilor ( genografiei ), ungurii, ceangăii și secuii au căpătat, mai toți, sânge românesc...


Dr. (med.) Dan Waniek

Cabinetul medical al Sfântului Andrei

Domus Martini (Dammartin), Franța, UE


Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atîta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.


Mircea Eliade

Oceanografie



" A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. "


Miron Costin

De Neamul Moldovenilor


Chrismon.png (0019-ARTG)


1. DEDICAȚIE (Georgianei)

Nu-ți complica viața încercând să fii tu însăți cu toată lumea ! Sunt oameni cărora nu le place și nu le convine să fii tu însăți !


Mircea Eliade

Oceanografie

Dedic iubitei mele această biată, primă contribuție de sămânță, bună și veche, în câmpul fermecător și fertil al țării noastre, unde erau odinioară numai urieși. Sărbătorind urgia Zeiței Pământului, dacă ar fi fost vrednici de ea, aceștia ar fi făcut desigur la fel. Cu dragoste mângâind-o, ca lumina cea caldă oceanul, unicei, blândei, întru totul fermecatei Georgiana Iosefina Waniek - în fine descoperită, modelului meu absolut.

2. DESPRE PERSPECTIVĂ ÎN ISTORIE

Important și vital este nu să desprinzi adevărul, ci să-l legi de viața ta, să-l integrezi în tine. Să găsești un adevăr nu înseamnă nimic ; să poți dispune de el poate însemna ceva.


Mircea Eliade

Oceanografie

Când privim trecutul îndepărtat printr-un unghi actual, acest strat recent, mai apropiat nouă, funcționează ca un filtru compresor. Iar acest "filtru retrospectroscopic" este mai pervers decât am putea crede, întrucât el schimbă ordinea în care puteam înțelege succesiunea firească a evenimentelor. Firesc este să le parcurgem în ordine, ca în viaţa noastră însăşi. Evident, perspectiva este esențială în toate cercetările ! Prin urmare, geologia de pildă, ori "oceanografia", sau arheologia, unde diacronismul stratigrafic este evaluat proporțional, în mod real, iar nu prin telescopare sincronică, ar putea furniza, paradigmatic, o înțelegere mai pertinentă a concluziilor oricărei cercetări a neamului, a preistoriei şi istoriei sale.


Cu o paradigmă mai firească, ne-retrospectroscopică, este mult mai util să continuăm și cercetările antropologice, lingvistice, genetice, populaționale, și de arheologie lingvistică europeană. Vom vedea mai jos cu cât de mult mai pertinentă este "oceanografia" decât filtrul istoriografic retrospectroscopic și resentimentar post-postmodernist, "liberat" doar de orice sens, plin doar de retorica "drepturilor", prezentată și aceasta cu șiretenie, dar neorganic, drept legitimă - un filtru ideologic atât de fals, și trist, că "metoda" retrospectroscopică nu poate lucra decât ca un tăvălug compresor.


Metodologia noastră, care este cercetarea multidisciplinară prin paradigma diacronică, aceea genetică, aceea care este cea mai organic firească, iar nu cea politică, nici cea repetată prin maimuțăreli calpe, și nici cea încă dirijată de jalnici corifei în solda ideologiilor cum vom vedea mai jos, este și foarte productivă. Prin cercetarea fără filtre retrospectroscopice putem trage nădejde că mărturisim o tradiție neîntreruptă de respect al Adevărului, cu adevărat continuă la noi din pre-neolitic și până azi. Acest mod de a reflecta realitatea este organic, coerent, și întru totul inerent.


Tot astfel, într-adevăr (ce unică e expresia din fire dreaptă a limbii daco-române), și mai ales în mod continuu, au cercetat adevărul și preoții daci, și autorii inscripțiilor dacice, apoi "serabos testēs" (capetele serabilor, cum erau desigur numite acele căpetenii din elitele vitejilor - Männerbünde) - cu nume copiate fals de Cassiodorus Senator și reluate de "agramatul" Iordanes drept "tarabostesei", un nefericit hapax). Tot astfel lucrau cercetașii, medicii daci, abarizii, iar nu hipocraticii apoi logofeții, cronicarii, istoricii din generația lui Nicolae Densușianu și apoi din cea a lui Nicolae Iorga, "acaparate de profetismul național și cultural". La fel a lucrat de exemplu Mircea Eliade, în "Oceanografie", sau părintele profesor Dumitru Stăniloae, mai ales în admirabil de senină a sa carte antumă, ultima, "Reflecții despre spiritualitatea poporului român".


De la Constantin Noica în "Rostirea filosofică românească" la părintele Rafail Noica în "Cultura Duhului", această tradiție are deja toată suavitatea majestuoasă a firii neamului, apoi o maturitate exemplară. Din păcate, nu la fel au încercat să cerceteze, sau au încercat doar să uite, și să ascundă mulţi, prea mulţi, și printre alții, cel mai adesea inamicii românilor de pretutindeni, la fel de activi azi ca întotdeauna. Abilitatea lor cea mai pernicioasă în ascunderea Adevărului (dacă s-ar putea, realmente, face așa ceva), este extragerea oricărei cercetări din contextul ei etern, național, continuu, tradițional și realmente limpede, pentru a o îngropa în mlaştinile lor relativizante, în tehnicalitate și parcelare, în privatizarea universului discursului sau câte încă alte "obiectivități" post-postmoderniste, pe cât de false, pe atât de triste ! Cercetarea de față pune prin urmare modernitatea studiilor genetice ale haplogrupurilor europene la locul ei, în perspectivă istorică.


Vom vedea deci mai jos, pe îndelete, cât de perfect se adaugă azi datele genetice cele mai variate sau mai recente, la ceea ce tradiția cărturarilor români, cultura populară, folclorul românesc, antropologia și lingvistica românească ne spuneau dintotdeauna. Ceea ce se cercetează de exemplu în răspândirea paneuropeană a motivelor geometrice "pregrecești" în covoare, costume, ceramică ori în pâini frământate, împletite (apoi scoase de sub pristolnic doar ca să fie coapte într-un chip însemnat, ca argila), împreună cu tot ce se află despre etnonimele noastre, atât în endonime cât şi în exonime, este pe de-a-ntregul convergent, și extrem de grăitor.


Când considerăm păstrarea coerentă până azi, transmiterea continuă, deci de fapt mereu inerentă într-un mod cu totul inexplicabil, a întregului inventar al subtilității, vechimii, unicităţii, şi într-un cuvânt, a întregimii cardinale a firii noastre autentice, despre care aflăm că e identică prin simbolismul pur, originar al acelui limbaj iconografic pre-neolitic carpatic, (LIPC) de la Cuina Turcului până la Coloana Infinitului, cu ceea ce simt, trăiesc şi reprezintă milioane de meşteri populari anonimi, timp de zece mii de ani, sau Constantin Brâncuşi for that very reason, ei bine, suntem siderați oricum, şi poate chiar fulgerați de o revelaţie, și aceasta chiar dacă nu iubim neamul românesc.


Aceasta este natura autentică, indestructibilă, cu totul universală a frumosului, așa cum este el creat, distilat, trăit și transmis de la bun început până azi. Cercetarea antropologiei şi a lingvisticii româneşti nu poate să pornească altfel decât de la această dimensiune unică, și aceasta chiar când, înjosindu-se în numele unor false paradigme, se face că ignoră tainele dăinuirii și dimensiunile fundamentale ale frumosului, dreptăţii și binelui. Acestea sunt atât de limpezi în măsura noastră proverbială, în limba, portul, obiceiurile, sau simţirea noastră, că se arată a fi cu adevărat trecute toate în firea, istoria sau zestrea noastră, într-un cuvânt în valorile perene ale neamului românesc.


De zece mii de ani noi primim, apoi asimilăm pe oricine, rămânând noi înșine. E o taină mare aici... Aceste valori cunoscute din antichitatea înaltă ca un "brand etnic" al "celor mai viteji și mai drepţi", se gustă și nu se impun, deoarece Domnul însuși, în înfiorătoarea Lui gingășie, nu impune prezenţa Sa nici măcar credinciosului, deși este mereu lângă, în, și cu noi toţi ! "Doar Dumnezeu este Prezenţă continuă" scria Jean Cocteau. Desigur, chiar în limbaj post-postmodernist, "There is no master but the Master of Time."


Limbajul Geometric al Europei Vechi (LGEV) este și el același, în semnele înscrise în fusarolele nord- și sud-dunărene, peste tot, de la Vraca la Lacul Prespa, trecând prin Câmpul Mierlei, până în ceramica inegalabilului orizont cultural Cucuteni. Aceleași simboluri se regăsesc în semnele ancestrale ale plutașilor de pe Bistrița (SAPB), şi în portul tradiţional al ţăranului român (PTŢR) de peste tot în lume, cum ar veni, de exemplu, pe chimirul meu primit în dar acum doi ani, de la iubita mea soție. Aceste limbaje, succesive, LIPC și LGEV, sunt strict aceleași, oriunde privim în Europa, de la Munții Pindului și Munții Carpați, de exemplu, în Lepenski Vir sau în Cuina Turcului la Porțile de Fier (în orizontul arheologic Romanello-Azilian), până la Mas d'Azil (de unde vine "alfabetul azilian" AAZI), în Munții Pirinei, sau în faimosul, cenzuratul, și răscolitul câmp al lui Émile Fradin la Glozel, lângă Vichy. Îl regăsim, trecând prin Padania, la Valcamonica, și în Munții Alpi.


Vom vedea mai jos cum se alege praful de academicienii istoriei falsificate de Épinal (AIFÉ), când sunt obligați și ei, de un rest de bun simț, mai tare ca reaua lor credință (au calomniat timp de zeci de ani un curajos țăran, cult, răbdător şi demn, pe care însă îl respecta medicul de plasă, ocărât la rându-i de academie, iar nu de consiliul de ordine al medicilor care nu se constituise încă), să mai tacă și ei.


E bine astfel, pentru că exact pe aceste căi, şi prin acești munți, adevărata coloană vertebrală a Europei, păstorii vorbesc și azi, înțelegându-se în aceleași cuvinte ale strămoșilor, prin același influx nervos al unui foc de nestins care a dus limba, genele, semnele, cultura și civilizația de la noi în toată Europa... Orice răspândire a oricărui artefact care este simbolic, culturaliceşte, şi tehnic, strict identic, din două sau mai multe centre independente, e imposibil de demonstrat fără vreun deus ex machina. Orice se răspândeşte, dar se şi păstrează și dăinuie pe loc, trebuie să aibă un început, și să fie centrul unui cerc. Ori se știe, circulus mensor omnium.


Acesta este centrul de la noi, vatra europeană cea mai veche. Noi nu avem alt centru, noi nu venim de aiurea. Genetica populaţiilor demonstrează, aceasta vedem îndată, cum noi suntem singurul neam care nu vine din altă parte decât de la noi, deci locul nu se poate da ! "Să nu dăm locul !" scria deja în 1677, în Letopisețul Moldovei vornicul, cărturarul și cronicarul, marele logofăt Miron Costin :


" Să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moșilor și strămoșilor noștri... "


Mai apoi însă, Ion Neculce, mare hatman, dar și cronicar, abia la două generații mai târziu, constată in auriculo mortis : " Oh! Oh! Oh! Săracă țară a Moldovei ! Ce sorți de viață ți-au căzut ! Cum a mai rămas om trăitor în tine de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce se trag până azi în tine, Moldovo ! "...


Limbajul Geometric al Europei Vechi (LGEV) este cel din operele lui Constantin Brâncuși, strict același în pâinile coapte ritual, și date de pomană, transmis prin pristolnice sau pe coji de ouă încondeiate sau prin răvașe din răbojuri. Nu se poate să nu observăm și ce ne învățau toate acestea despre neam, despre limba daco-română, și întru totul despre "marea idee vlasgică" a lui Nicolae Densușianu. Vom arăta mai jos cât de perfect se suprapun datele de origine, apoi cele de răspândire a haplogrupurilor europene prin studiul polimorfismelor nucleotidice unice (SNPM) în acest tablou extraordinar, unic, cu adevărat exemplar. Cei care vor să ignore de-acuma aceste date, mai ales pentru că au agende ascunse, nu pot în același timp afirma că sunt în căutarea Adevărului. De vor a discuta fără date, să discute singuri !


De-abia la o sută de ani de la publicarea, postumă, în 1913, a capodoperei sale "Dacia Preistorică", toată cercetarea europeană, fie pe căile lingvistice, antropologice, arheologice, fie pe acelea ale istoricilor scrisului ca și prin acelea ale geneticienilor, ale arheologiei lingvistice, sau ale domeniilor interdisciplinare cele mai noi, ca arheologia submarină, ori ghidată de sateliți, ori magnetometria profunzimilor reliefului antropogenic (MPRA), ori interpretarea deplasărilor individuale intravitale (DIIV) (a migraţiilor antume) prin cercetarea izotopică a dentiției, toată floarea cea vestită a europenismului deci, a putut confirma geniul celuia care a întrevăzut, doar prin valoare personală și capacitatea istorică exemplară a punerii împreună a arhivelor anume fragmentate de alţii, de exemplu de câtre iezuiţi, acest fapt, acuma de necontestat :


Noi, românii, suntem singura populație europeană care nu vine de aiurea, ci este "a locului".


În Tatra, Carpați, Pind, pe Dunăre, la Marea Neagră dar și mult mai departe, din Spania până în Calmucia, sau chiar Pundjab, poate de la începutul ultimei ere glaciare, dar sigur de la încheierea ei, de la 10.000 î. Hr. încoace, noi toți suntem făcuți, născuți "chiar din pământul negru", și crescuți răspândindu-ne dintru început de la un centru precis, de la noi. Noi suntem "de la noi", iar nu importați ! Acest fapt cu totul remarcabil, desigur unic, este cu atât mai impresionant cu cât el este afirmat de oricare cercetare, și prin orice metodă sau câmp al cunoașterii am alege s-o facem : genetic, istoric, cultural, mitologic, lingvistic, antropologic, tradițional.


De altfel, dacă am fi folosit doar filtrele istoriei contrafăcute - care, putem s-o spunem de-a dreptul, sunt filtre cu totul nenaturale, de făcătură - iar nu setea de a afla adevărul, am fi putut crede că tot trecutul pelasgic, care este întemeietor și creator al întregii Europe, ar fi trebuit înțeles în prisma și prin cadrele exclusiv grecești, ceea ce este cu totul neadevărat. Din păcate, până și indoeuropeniștii și etimologiștii europeni dintre cei mai respectabili, ca Robert S. P. Beekes, se mai încăpățânează încă să expedieze cercetările - în cazul lui doar ale limbii pelasgilor (vlasgilor), în domeniul fluid, compresibil ad libitum, și retrospectroscopic, al lui "Pre-Greek". Aceasta este o încă o eroare metodologică a istoriografiei de Épinal, și iată de ce :


Noi făceam această eroare doar pentru că "protoionienii" apoi "protoaheii" cu "protohitiții", deci adevărații invadatori și distrugători ai Europei Vechi, și mai apoi chiar arhi-provocatorii Marii Migrații Miceniene (aceea care a izgonit și pe dardani, de la Troia până la Roma, ca "popor al mării") și-au atribuit singuri, în antichitatea înaltă, prin mândrie și voință proprii, în mod "samavolnic", toată cultura pelasgică. Într-adevăr, întreg panteonul pelasgic cu Arim (Hermes), Aplu (Apollo), Cron (Chronos), Velec (Elek) sau cu cele zece ipostasuri (cf. deșavatara) ale Zeiței Mamă Dochia, sau Gaia (evhemerizate aiurea ca fiinţe separate, Eurynome, Euryope, Iris, Artemis, Hera, Atena, etc.) panteonul tot este deci iute preluat, ne-organic, prea în grabă la scara istoriei (importat) prin "miracolul grec", care deci ori nu a existat ori este un nume dat unei culturi piraterești !


"Sinteza" religioasă greacă este doar o adunătură heteroclită și ininteligibilă. Aceasta, chiar când este evhemerizată de interpretări grăbite ale unor barbari, pentru că unui panteon coerent și mai ales intens inerent pelasgic, unei tradiții de un rafinament multimilenar, distilate în geometrie pură și monoteism premergător al Primei Veniri, i s-a amalgamat un Dyaus Pitar de stepă, un deus ex machina cu comportament de berbec în turmă. Ei bine, nu se poate amesteca, orice i-am face, falocraţia întinderilor de stepă, cu un cult fondator al Marii Zeițe. Eurynome care este "întinsa așezare a legilor frumoase", și Euryope care este "larga priveliște", sunt ipostasuri fondatoare care au dat numele unui continent, dar comportamentul lui Zeus, furtul unei feniciene, sau fertilitatea din dinții bălaurului rămân un êthos care este orice, numai nu respectuos cu Adevărul sau cu feminitatea, care sunt chiar prima și ultima energie creată a universului, venerată la pelasgi.


Cultul zalmoxian însuși, care nu e nici mai mult nici mai puţin decât mitul fondator al renașterii din pământul mamă, deci Pregătirea Primei Veniri ("cult" ininteligibil pentru grecii stepelor, cei care l-au și numit "orfic", expediindu-l la religiile de mistere doar pentru câţiva iniţiaţi, aceia aleși de câtre misionarii pelasgi), zalmoxianismul deci, care transpare, strălucind, din toate tradițiile locale pre-grecești, toate acestea sunt prost interpretate de greci (singurii europeni lipsiți de endoetnonim, în ciuda "pan-elenismului" lor) deoarece au fost furate ! Pitagora a fost discipolul Zeului Moș, iar nu "Zamolxis" un "sclav" al lui Pitagora !


Moses Finlay a observat la rându-i că nicăieri grecii nu au intrat mai adânc de cinci mile departe de ţărmuri, ca să nu fie niciodată prea departe de corăbiile lor, cu care puteau fugi oricând. Sfântul Pavel, în Areopag, nu se putea opri nici el să se mire de ceea ce au reţinut grecii din predicile lui, cum că ar fi existat o "nouă" "zeitate" numită Sfânta Treime, deci trebuie să i se facă o statuie și un loc în agora... Bunica mea îmi spunea că "unde sunt doi greci e o ceartă, unde-s trei greci împreună e o revoluţie, dar niciodată nu sunt trei greci împreună"... Restul "sintezei grecești" sunt, ca Odiseea, culegeri de povești din tavernele de prin porturi...


Tehnicile medicale "abaride" nu sunt nici ele create de grecii "hipocratici", ci furate de "hipocritici", cum avem și mărturia, tardivă, dar celebră, adusă de Socrate tânărului său favorit Charmides. "Rațiocinarea" grecească, faimoasă dar oarbă, ca "Begriffe ohne Anschaaungen" la Immanuel Kant, este o falsă metodă de căutare a adevărului, deoarece prin retorica dialogului se poate demonstra orice, apoi contrariul orice-ului, cum a arătat de altfel un faimos orator în senatul roman. De exemplu, "lemnitatea" unui filosof evocat de Constantin Noica în minunata "Creaţie şi frumos în rostirea românească" nu schimbă natura unui scaun din lemn, dar scaunul dă lemnului sens. Această "ceartă de cuvinte" la greci l-a făcut pe unul dintre cei șapte înțelepți ai Antichității (care ca să nu se afle că-s pelasgi "s-au numit" pre-socratici), să afirme că "nu trebuie vorbit mult, ci trebuie rostit Adevărul".


Până și simbolurile geometrice cele mai caracteristice ale Europei preced, cu cel puțin patru mii de ani, ca acel motiv cucutenian exemplar al meandrei, numit, apoi, fals, "friză grecească", marea invazie distrugătoare, pe carele de luptă venite dinspre stepă, a "grecilor" folteștieni și cernavodani, protoahei și protohitiți, și pe mare, cu barcazele protoioniene, dinspre ținuturile cimmeriene, pe o cale de o actualitate stringentă dar și la fel de etern misterioasă prin ciclicitatea istoriei, a hinterlandului din miazănoapte a Mării Negre, Bugeacul, pământ etern românesc, până dincolo de Cetatea Albă.


Tot "mai actual decât recurent" este și elementul material al istoriei, cum afirma un mare istoric recent, Constantin Giurescu, tatăl respectatului Dinu Giurescu deoarece, și nu în ultimul rând, toată arama arimilor, apoi mai tot aurul arimilor, cu toate bogățiile lumești ale Pelasgiei Magna (cum se numea Europa Veche), și care acolo nu valorau ceva contabil, sunt furate pentru prima oară dintr-o civilizație reală de către invadatorii din stepele Asiei. Astfel începe istoria...


Decăderea primei și a celei mai unitare civilizații postglaciare pământene de la vremi de aur la istorie, prin invazia valurilor inconsistente, dar spumoase, ale "culturilor" gorganelor dinspre stepa eurasiatică, mereu către ascuțișul semeței prove carpatice a vechii corăbii europene, a început un cerc vicios care nu poate fi ascuns de tehnoanimismul contemporan drept "progres".


Progres, dacă ar exista, ar fi doar trecerea de la barbarie la civilizație, prin cultura smerită a pământului, ceea ce produce cultură pur și simplu, opt mii de ani de locuire fără arme, fără ziduri de apărare, și fără cimitire, ca în Vremurile de Aur, iar nu raiduri de pradă cu toate căderile spre furt, viol, robie, uzură, sau semeție, căderi care au definit în mod strict invariant "istoria" oricât de particulară ar părea ea. Vremurile de Aur nu vin din fantasme de barbari, ci din realitatea lumii distruse de barbari.


A admira frumosul oriunde este el, e a recunoaște pe Dumnezeu măcar și prin creația Lui. Dar a contempla fără un centru, a fugi peste tot în căutarea frumosului ca pe FaceBook unde Buddha și Milarepa zac într-o adunătură tristă și iremediabil pestriță împreună cu lozinci siropoase, selfies sau Lady Gaga for that matter, a te ruga într-un loc ne-târnosit, a prelua scheme străine, care sunt Legiune, când vrei doar să te zidești la rândul tău mi se pare demn de o intrare zgomotoasă în antologia numită Prostia Omenească.


Toate neamurile când s-au pus de-au plecat de la isvor cu pluta la vale în decăderile ce s-au numit "istorie" au prevăzut o supapă de sănătate mintală bazată pe recentrare. Cabotinismul saxon zice limpede "Jack of all trades and master of none". Chiar latinii ziceau "in omnibus aliquid in toto nihil". Deci centrul este universal. Dar unde e centrul ? Mie îmi apare astfel clar că oricare ciocoism cultural, ploconirea în fața ersatz-ului de "civilizație" a străinilor este a muri de sete pe malul apei. Cine-a îndrăgi străinii... Fără neamul tău în centru, așa cum e el - și n-avem de ce roși, iar când iubim asumăm, deoarece când iubești o fragă și frunza ți-e dragă - ești un animal prețios și pretențios care vine de nicăieri, vinde tot ce are, și se îndreaptă spre nicăieri. Ori noi avem centrul. Așa I-a plăcut Domnului că în Europa, al nostru e și al tuturor !


Metoda noastră s-ar putea rezuma prin urmare la aceste afirmații :


2.a. Noi românii suntem urmașii direcți, printr-o continuitate neîntreruptă până azi, ai Civilizațiilor unitare ale nucleelor Cucuteni, Lepenski Vir, Dimini, Vinca-Turdaș, Vădastra, Căscioarele, sau Petrești ai acelei faimoase Old European Civilization (OECI), care este "Europa Veche".


2.b. Introducerile în matematici, medicini sau istorii trebuie parcurse atent, iar nu pe calea cea mai scurtă, deși nici pe cea mai lungă, ci doar pe toate căile posibile și folositoare deodată.


2.c. Doar astfel, cu metode complete, paradigmatice, într-un duh de Adevăr, putem cerceta, "fără ură sau prejudecată" Adevărul, tot Adevărul și nimic altceva decât Adevărul.


2.d. Deci o înțelegere mai apropiată succesiunii organice a culturilor europene decât recenta și falsa cheiță grecească, o oferă continuitatea "vlasgică" (vlahică, valahică, pelasgică) a românilor, adevărații europeni de pretutindeni, și încă de mai înainte de istorie, în vremile de aur, apoi exact de la originile imediat post-glaciare ale continentului.


2.e. "Absence of evidence is not evidence of absence!". Prin nici o prigoană, ca aceea documentată în Ardeal, a mercenarilor unguri ai papalităţii instruiţi în mod perfid să ardă cărţi, biserici, manuscrise ori inscripţii în lemn, nu se pot distruge arhivele vii ale neamului românesc, înscrise în sufletul românesc. Creștinătorul cel mai cunoscut al maghiarilor, Ştefan, era ortodox român, ca și tatăl său Voicu. Creștinismul românilor, original, apostolic, imperial, natural și bine pregătit de cei mai mari dintre profeţii dacilor s-a răspândit prin mărturia celor cărora li se tăia capul pentru credinţa lor de câtre mercenari asiatici. Cel tardiv, al asiaticilor, s-a răspândit anemic, slab, abia o mie de ani mai târziu, în mod jalnic, de loc organic, doar prin tăierea capului celor ce nu credeau, deși tot de către mercenarii asiatici, dar acum din ordin papal. Maghiarii sunt primii în Europa care vor uita de fostul stăpân la prima ocazie, deci îl vor lăsa pe papă de izbeliște, și-l vor îmbrățișa pe Calvin, adoptând Reforma și ignorând Contra-Reforma. Dimpotrivă românii sunt dreptcredincioși de la început, din vremea apostolilor.


2.f. Romanii imperiali înșiși, urmași, ca și dacii, doar un pic mai periferici, ai Pelasgiei Magna, pe care au reconstituit-o, desigur nu ex nihilo, și desigur prin cu totul alte metode, care sunt decadente, trecând prea brusc de la o armată de cetăţeni apărători ai patriei cuprinzând un ordin ecvestru de călărași (keleres) și un "ordin pedestru" de ostași (hastati), trecând deci direct la soldați (soldati) care sunt doar în solda cuiva pe la margini (mărci), ca mercenari (mărginași), apoi desigur în jurul altei "mare nostrum" decât marea originilor, romanii deci, își revendicau, mai târziu, și nu doar poetic, virgilian, dar și practic, cultic, originile lor troiene. Ei și reveneau, efectiv, la origini, prin războaiele "dacice" deci fratricide (ale împăratului daco-hispanic Traian - Trakhianus). În fine, romanii ieșeau din ciclul pelasgic prin fundarea târzie, după încheierea prezisă de Sibile, a mileniului Romei, în plin mileniu dacic, la Bosfor, a noii lor, capitale, Constantinopol (Țarigradul)...


2.g. . Emil Cioran însuși, pe care chiar frâncii l-au numit "cel mai mare stilist al limbii franceze" a spus, vorbind despre biografia sa intelectuală : "i-am epuizat pe minori" (apud Petre Pandrea, Memoriile Mandarinului Valah). Apoi și "am vrut să mă exprim perfect. Perfect este doar mortul. Nu te poți exprima perfect decât într-o limbă moartă. Deci am învățat franceza secolului al XVII-lea..." Nu putem pretinde înaintare când încetăm a face cultură, începând s-o "administrăm" în loc de a o produce. De la lucrarea câmpului la administrarea lui nu e loc decât de ciocoi.


2.h. Emil Cioran nu a avut dreptate când râdea de prietenul său Constantin Noica ! Deși toate culturile lumii nu sunt culmi de munte ci isvoare adânci, fiecare cu gustul, limpezimea, apoi unicitatea lor, ei bine nu există "sentimentul uruguayan al Ființei". Trebuie să ne oprim din silogistica simplă după ce formulăm paradoxul incompletitudinii. De ce nu ne-am opri chiar la început ? Prin definiție, este un început, deoarece numai de la "Sunt Cel ce este ", "este ceea ce este ".


Să vedem acum unde, când și cum... Dacă avem deja o perspectivă, de unde vine ea, a cui este, apoi ce istorie pune ea în lumină ?

3. BACIUL UNGUREAN

Nu știu care este cea dintâi datorie a omului. Dar una din datoriile lui inevitabile este de a fi prezent, de a coincide cu viața.


Mircea Eliade

Oceanografie

Adevărul are o natură luminoasă, de lumină lină, are o strălucire invincibilă și deci iese mereu, până la urmă, la lumină, ca untdelemnul sfânt deasupra apei originilor. Pelasgi sunt peste tot în Europa, dintotdeauna, și mai precis de la dezgheț, deoarece viața nu era posibilă în permafrostul asiatic, când ea înflorea cu scris cu tot în peșterile din munte de la noi, deci pelasgii apar cu cel puțin opt - douăsprezece milenii înaintea apariției, apoi venirii asiaticilor din stepă câtre noi. Dar atunci, de ce tradiția numește, adevărat, dar și tainic (pentru că o face doar pentru românul ardelean), pe ardelean, cu un nume asiatic ?


Ei bine, astfel este perceput de ai săi și azi panonul, pelasgul, dacul și vlahul care își zice cu numele ultimilor cuceritori pe care i-a tolerat și combătut, ca să-i învingă până la urmă tot prin sânge. Își zice deci și "ungurean", și altfel decât cu numele lui de neam. Putea să-și zică român din ungurime dacă ar fi fost suficienți unguri în jurul lui. Dar prin saeva necessitas a lui Quintus Horatius Flaccus (Vlachus), pământenii europeni și demografia lor stabilă, și cea panonică, și cea ardelenească, au învins pe asiatici, și anume în chip real, definitiv, mai degrabă decât în mod nominal.


Într-adevăr, populațiile de pastores romanorum nu se duceau, an de an, până hăt departe, în raiduri, până spre francii apuseni, ca să revină cu pradă și putere, ba chiar cu înscrisuri și misiuni mercenare papistășești, dar numeric mereu înjumătățiți. Aceasta pentru că românii erau autohtoni, adică păstori transhumanți în continuitate de zece ori milenară, iar nu războinici călăreți săltând de pe caii lor pitici de stepă din catastrofă în catastrofă militară până ce papalitatea a priceput că acești invadatori turbulenţi ar fi poate mai buni ca mercenari, deci ca distrugători de "eretici" ortodocși, și, mai ales, ale dovezilor istoriei lor, decât ar fi fost ca inamici ai apusului.


Astfel și dacii din ariergarda Oituzului și-ar fi putut zice lor înșile "secui", din moment ce ei știau, oricând și orice ar fi devenit situația politică momentană, exterioară lor și a sistemului lor social, și foarte efemeră, la scara dăinuirii dacice, și chiar orice limbă asiatică ar fi învățat, cu facilitatea unor rafinaţi de zece milenii de cultură, știau deci, mult prea bine cine sunt ei de fapt. În Maramureș se cunosc în amănunt câți nobili români și-au schimbat numele în "ungureni" ca să satisfacă pretenții politice efemere, știind deja timp de milenii întregi cum să rămână ei înșiși, ca să formeze întotdeauna elitele mereu noilor veniți, ce se autodecimau, învinși cum au fost ungurii, și blocați definitiv de victoria lui Henric Păsărarul, din expedițiile lor spre apus.


Avarii la rândul lor au dominat, după huni, Panonia. Ei bine, ce mai rămâne azi din ei, acolo ? Se pare că tot ce e val ca valul trece și "rămâne stânca, deși moare valul" ! La fel făceau cu endonimele și exonimele lor vlahii în Valahia moravă (Wallachei), românii din Dalmația ca maurovlahi (sau morlaci și "kjelatori" (călători) - Stelian Brezeanu ), în Tribalia ca vlași, și în Bulgaria asăneștilor ca "machidoni", apoi în Pind armâni, până departe în Calmucia ca "geţi puternici" (massagetae) și până în Pundjab, deoarece for that reason, they "by any other name would smell as sweet"...


Tot astfel, migrația tardivă, anemică, și de loc fondatoare, a uniunii clanice "on ogur" ("a celor zece săgeți") a populațiilor turcice variate, amestecate cu rămășițe de triburi hunice, cu valuri noi avare, cumane, pecenege, și cazare, încă de la origini, nu formează de loc un neam.


Venind din întinderile dificil de măsurat ale Asiei, din poarta Dzungariei, prin sudul Uralilor și prin stepa calmucă, până la noi, triburile acestea toate nu și-au putut ascunde preferința "lor", pentru ca să le zicem de-acuma, cu atâtea caveat-uri, "lor", preferința "ungurilor" deci, pentru pășunat stabil doar în singura stepă europeană, în "pusta" din Panonia, în care, de fapt, nu s-au descălecat ei durabil niciodată. N-au descălecat, în chip evident, tocmai datorită neliniștii lor războinice și dependenței lor totale, aservite, de sistemul de subzistenţă asiatic, bazat pe expediţii permanente de pradă sezonieră...


Vom vedea mai jos și prin genetica populațiilor de ce, și cât, nu au descălecat ungurii niciodată. Facem aceasta deoarece putem acum demonstra perfect cele mai interesante consecințe ale concluziilor studiilor genografice celor mai recente. Iar prin coroborarea evenimentelor istorice cunoscute, pe care prezentarea lor precedentă, disparată, ideologizată, ori fantezistă le aburea, avem acum imaginea de ansamblu. Bineînţeles doar insistența celor îndrăgostiți de adevăr mai transmitea, tradițional și invariant, ca pe o predanie ortodoxă românească, această imagine de ansamblu atât de grăitoare pentru oricine mai poate încă admira și contempla o priveliște naturală.


Într-adevăr, primii trei sute de ani ai istoriei europene a ungurilor sunt marcați de invazii periodice ale acestora câtre apus, până-n ținuturile francilor, în care au lăsat memoria "ogrilor" sezonieri. Și tot atâta timp, trei secole, le-au trebuit asiaticilor, pășunând doar iarna printre panoni, ca să se infiltreze, progresiv, la răsărit, dincolo de pădurile noastre, în Ardeal, în Terra "Ultra"-silvana, care n-ar fi fost numită astfel de către "notarul anonim", dacă arpadienii ar fi putut realmente intra pe caii lor de stepă prin păduri, dinspre nord, direct, iar nu pe ocolite, din apus, prin Porta Hunica dintre Carpaţi și Alpi în regiunea de origine europeană, dintotdeauna românească, pe care o cunoaștem pe bună dreptate ca "Trans"-silvană...


Stătulețul hungaro-cumano-panonic, ca și strătulețul maghiar, în "oceanografia" carpato-danubiano-pontică, sarmatică și mai ales panonică, sunt o mâzgă tulbure, continuu agitată, amestecată mereu, cum a fost, cu genele românești, și diluată mereu de sângele românesc până la proporții homeopatice. De asemenea el este, față de substratul pelasgic (iar nu pelagic sau pelargic cum ar fi vrut grecii), acela autohton, al românilor, ca praful de pe buturugă, ca polenul de pe păpădie, și ca spuma de pe talazuri.


Secuii și ceangăii de la noi sunt doar huni cărora li s-a permis de către daci să descalece la trecători, spre pasul Oituz, și dincolo de Carpați, în regiuni în care sute de cetăți dacice păzeau locul. Atunci când dacii au urcat în munți, sau i-au trecut spre răsărit, ca să fie, serabic, iar, și iarăși, elita și avangarda din prima linie de luptă în fața invaziei repetabile a avarilor, slavilor, și bulgarilor, și doar atunci, secuii și ceangăii s-au așezat mai durabil în spate, pe scaune mai compacte.


Ei, deși au continuat să păzească locul pentru daci, ca ariergardă, până mult și bine după Mihai Viteazul, cu care erau de altfel aliați, luptând doar la apus, și în mod normal, mai ales împotriva ungurilor, secuii erau doar în slujba păcii inteligente și demne a dacilor. Revendicările de autonomie ale unor aliaţi naturali, așezaţi realmente iar nu ca ungurii nedescălecaţi, ci ca huni (ei își zic "unguri adevăraţi" iar nu Huni Garuș), cum au fost și sunt secuii, sunt absurde, exterioare corpului lor social, și în defavoarea lor. Agitaţia identitară recentă programată de Budapesta în secuime este ironică deoarece panonii privesc cu dispreţ pe secui, iar un ţinut autonom autentic secuiesc nu este de conceput decât la Zidul Chinezesc...


Alfabetul folosit de secui ca răbojuri este pur dacic, iar răvașele nu devin asiatice prin numele de "róvasirás", tot așa cum uliul de pe înălțimi (DARO Pajura), nu devine pasăre joasă, asiatică, dacă e numită, cu exuberanța vocalismului "lor" țipător al stepei, cu accent primosilabic, invariant, "üiliü" (HUNG sárkáni) sau Gaiță (HUNG hülyie).


Ceangăii, din părţile de la răsărit de Carpaţii orientali sunt azi genetic, cultural, lingvistic, social și istoric mai mult sau mai puţin complet românizaţi. Ei păstrează însă obiceiurile lor asiatice, care au devenit în noul lor context carpatic mai degrabă pitorești, căci ei se crestează sângeros și zgomotos, cu de la sine voie, între ei, an de an, cum i-am putut vedea la Săbăoani satul de lângă Roman, orașul lui Roman Vodă unde s-a născut tatăl meu.


Mari lingvişti ca Gustav Weigand, Sever Pop, turcologul Vladimir Drimba (autorul lui Codex Comanicus), sau finlandezul Yrjö Jooseppi Wichmann s-au ocupat de limba ceangăilor "de sus" sau "de jos" cercetând-o în cele aproape șaptezeci de sate unde mai sunt azi ceangăi (vezi şi nota 4 mai jos), din păcate doar din punctele de vedere dialectologice sau bilingvistice.


Limba ceangăilor este un laborator viu de transformare prin bilingvism, în daco-română, a unei limbi asiatice (maghiara veche), și chiar cu palatalizarea tipic moldovenească cu tot, în ciuda structurii lexicale inițiale și a fonetismului exuberant al imigranților. Numărul cuvintelor noastre trecute la ceangăi, care le preiau în mod firesc, organic, natural, este impresionant. Ceea ce mă interesează în mod special este transportul prin limba ceangăilor al unor cuvinte dacice vechi mai puțin cunoscute azi, şi care pot fi reconstituite, deoarece au fost descrise legile fonetice tipice ale transformărilor din daco-română în maghiară. Aceasta merită un studiu aparte.

4. DESPRE NEAM ÎN ISTORIE

Adunăm o viață întreagă asemenea adevăruri, și ceea ce e deprimant este că fiecare dintre noi are dreptate susținându-le și promovându-le. Tragedia nu este în îndoială, căci aproape nu mai ai de ce să te îndoiești în această inflație de adevăruri inutile; tragedia este în violența pe care o exercită asemenea adevăruri asupra conștiinței și neputința noastră de a le ordona, de a le cosmiza.


Mircea Eliade

Oceanografie


Istoria se repetă doar pentru cine nu o cunoaște, până ce devine, prin forța lucrurilor și în dinamica datelor, recunoscută ! Imaginea unei vetre ancestrale a populației din nucleul civilizator al Europei vechi, din Alpi, din Tatra valahă (Wallachei), Panonia, Ardeal, Muntenia, Tribalia, Moldova, Pind, Tesalia, și Basarabia până la Danaper și Palus Maeoticus în ținutul Serabilor, care este creuzetul esențial, acela pelasgic, al varietății fondatoare europeene, este mai vie ca oricând.


Acest substrat, asimilând prin daci, geţi, și în diverse straturi și grosimi, și pe sarmați, sciți iranici, pe agatârși, celți, cimmeri, sau galați (galateni) microasiatici, care sunt tot pelasgi, ca și arameenii, la limitele orizontului siriac al cărui "proletariat extern" erau semiţii, nu poate fi, în nici un fel, amenajată politic, ca să acomodeze clanuri asiatice într-o alchimie imposibilă. Prin imiscibilitatea stepei cu crestele împădurite și bărăganurile fertile, dar ostile cailor asiatici, ale ariei culturale a Europei Vechi, etnogeneza europeană a maghiarilor este de neconceput, oricum am distribui simbolurile tarot-ului.


Lucrurile erau limpezi pentru oricine, până la amestecul politicienilor în istorie. S-a putut pretinde a trimite, "zâmbind a râdere", un soi de invenţii de populații românești compacte, fondatoare, în sudul Dunării, doar prin trăsături de condeie roessleriene, ca să se facă loc și maghiarilor, măcar conceptual, în Ardeal, care n-a fost niciodată o "terra deserta", ci leagănul civilizaţiei vechi europene. Dar iată că mijloace de cercetare noi, urâte de politicieni, apar mereu, și trasează imagini care întăresc ceea ce se știa dintotdeauna, prin cercetările vechi, azi cenzurate, și cercetările tradiționale, azi desconsiderate în numele relativismelor multiple, ale căror nume e Legiune, și care sunt în mod fals diverse.


Istoriografia revanșardă și iredentistă maghiară a putut inventa migrații fanteziste ale unor populații pământene și fondatoare, continui și determinante pentru începuturile istoriei europene, probabil doar privindu-se în oglindă, ca să facă loc unor idei trase de păr. Dar chiar această istoriografie, amatorism de bâlci post-postmodernist, nu a putut schimba datele propriilor istorici, ca "notarul anonim", sau ca incredibil de completa crestomație a răspopitului iezuit Istvàn Kátona, și nici datele sale științifice, probabil cele mai puţin falsificate din lunga istorie a iezuiţilor.


Dintre datele post-postmoderniste (timpurilor din urmă), cele oferite de genetica populațiilor sunt de departe cele mai surprinzătoare...

5. CU SÂNGE DAC

Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerități îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Ești considerat sincer nu “când nu ascunzi nimic” celuilalt – ci când nu ascunzi ceea ce așteaptă de la tine să nu ascunzi.


Mircea Eliade

Oceanografie

Știind că era întemnițat de dictatura carlistă la Miercurea Ciuc ca să moară, din cruzimea ordinului cazarilor de la Moscova, transmis direct de Elena Lupescu regelui, și citind ziua "Getica" lui Vasile Pârvan, "legionarul periculos" Mircea Eliade, își cânta, apoi, imnul mortuar, ab imo pectore, în fiecare seară, spre disperarea temnicerilor. O făcea însă ca Manole (Emmanuel), accentuând versurile lui Radu Gyr, poet prieten, genial și martir, din strofa "Cu brațele suim în soare Catapetesme pentru veac ; Le zidim din stânci, din foc, din mare Și dârz le tencuim cu sânge dac...".


Vast program ! Singura mișcare politică anticomunistă asupra căreia "consensul istoriografic" este formulat fără drept de judecată, este și singura în care se mai poate percepe, ideatic, iar nu discutând politicul, Sol Invictus, într-o încercare de sinteză paleocreștină. Părintele Stăniloaie, în micuța, ultima, dar monumentala sa "Reflecţii despre spiritualitatea poporului român", o sinteză simțită îndumnezeit a ortodoxiei și românismului, susține o interpretare excepțională : Manole este Mântuitorul. El își dă sufletul (pe Ana) și îl zidește Luiși, pentru vecie, în Biserica Sa. Este aici mai mult decât hierogamie, liturghie cosmică și sacrificiul fondator al mitului jertfei construcției. Acel tânăr Eliade, care ar fi putut dezvolta această idee, la vârsta lui Hristos pe Cruce, fostul redactor al nemuritoarei colecții "Zalmoxis", mai târziu profesor la Chicago, n-a fost lăsat, anume, s-o dezvolte, tot din ordin de la magiștrii discursului.


Neobosita doamnă Dora Mezdrea, citată de exemplarul scriitor Mircea Handoca, a parcurs răbdător toate referințele Siguranței carliste, preluate cum au fost acestea toate de către aripa sovietică din Securitate, în aceeași continuitate exemplară a idioților utili ai neamurilor, "proletarii uniţi din toate ţările". Aflăm din întâmplare, în această monumentală culegere, numele odios al informatoarei care s-a angajat cu insistență ca dactilografă a marelui profesor, mediocră, servilă, ditirambică și cotrobăitoare, doar pentru a-l acuza pe acesta după moarte de "fascism" și "antisemitism". Și chiar dacă, în ciuda profesionalismului ei de informatoare, ea n-a putut găsi, la cel care o plătea, nici măcar un singur document incriminator, și nici nu l-a putut plastografia, cum traficate au fost și Memoriile lui Mihail Sebastian, marele său prieten, ca și Bimbirică, iată, Eliade este declarat prin ucazul magiștrilor discursului, "antisemit". Iată ce înseamnă "self fulfilling «prophecies»". Iată cum se scrie "istoria nouă" :-) Sic transit gloria mundi.


Din fericire, azi, există și alte date paradigmatice în folosul istoricilor decât hârtii traficate, date care se bazează mai puțin pe documente, după care, dacă ar fi să fi fost singura bază „știinţifică”, intrăm în domeniul suprarealist. De exemplu când inventariem înscrisurile împărătești "autentice" de împroprietărire, numai în Germania, și doar cele din timpul Sfântului Imperiu Romano-German (care nu era, după Voltaire nici sfânt, nici imperiu, nici roman, și nici german), semnatarii ar fi trebuit să fie, cum semnalase Gibbon, în zeci de locuri diferite, aflătoare la mare distanță geografică, în aceeași zi !...


Spre deosebire de istoria nouă (apud Nicolae Filimon, Ciocoii Vechi și Noi, "Fă-te om de lume nouă"...), atunci când tencuiești cu sânge dac, nu se poate "să furi cloșca de pe ouă" iar istoria veche se făcea altfel. Admirabila legendă dacică a Găinei cu ouăle de aur, în care cercetașii daci, observatori și cercetători neîntrecuți ai Pleiadelor (care apar perfect în ceramica dacică, de pildă în ciobul lui Teutch, publicat de însuși Nicolae Densușianu) ne pun în gardă asupra ieșirii din labirint numai prin centru, arată că istoria veche se făcea cu sacrificiu.


La fel ca și prin basmul cardinal al lui Prâslea cel Voinic (prăsila celui Frumos Fătat) se poate pricepe că oricât s-ar schimba tărâmurile, timpurile, frățiile, zmeii, ghionoaiele, și chiar cerurile prin plecare departe pe mare, lâna de aur, mărul de aur și ouăle de aur ale adevăratului creator, nu pot fi furate ! :-) Ele pot fi însângerate, crestate, întemnițate, dar sunt în veci însemnate prin faptul că sunt vii, și se transmit vii.


Sufletul de Crin al lui Mircea Eliade, neînfrânt, deși a trecut prin Miercurea Ciuc n-a putut fi și n-a fost zdrobit, iar el a învins. Mulți dintre cei dragi lui au reușit să rămână la fel, chiar trecuți prin toate închisorile în toate trei dictaturile (dictatura cazaro-lupeasco-carlistă, dictatura antonesciană și dictatura proletaro-cazaro-direct-comunistă), caz unic în istoria universală !


Iată, încă o dată, și încă o dată, ce se petrece în istorie : nu se poate masacra o idee. Chinuirea îngrozitoare urmată de asasinatele celor ce preferă mai degrabă să moară decât să părăsească Adevărul, creează doar martiri.


Floarea de crin a învins dinozaurul. Ghiocelul sparge gheața, fragilitatea supraviețuiește brutalității, femeia, mama noastră bună, cu tot cu cultura dacică, supraviețuiește veteranilor romanilor, iar Domnul poate fi răstignit, pătimind în dureri de nedescris, în batjocura fariseilor, care însă se vor speria imediat de cutremur, dar numai El ne mântuiește ! Sângele vărsat al Domnului devine viață pentru zeci de miliarde dintre noi, timp de mii de ani.


Vom vedea, deci, acum, cât de minunat are grijă Domnul ca să învingă Adevărul, cum se scrie prin sânge istoria veche, cea adevărată, cum nu poate fi ștearsă ea pentru că e vie, cum apare genografia, și în toate, cu cât anume este sângele mai durabil decât lancea care-l face să țâșnească !

6. SÂNGE ȘI VIAȚĂ

Nenorocirea nu e că nu există un adevăr, ci că există mai multe. Cu cât înaintezi în viață, înțelegi că foarte mulți oameni au ajuns la adevăr și că foarte mulți au dreptate. Este aproape un destin, acesta, ca toată lumea să aibă dreptate.


Mircea Eliade

Oceanografie

E vorba în ceea ce va urma de varietate, despre câte isvoare are ea, de câte baze, apoi rosturi, dar mai ales despre filosofia ei, de istoria descoperirilor, însemnătatea ei în istorie, antropologie, sau arheologie lingvistică. Pentru urmările uluitoare ale descoperirilor actuale în domeniul genografic în legătura cu neamul românesc, am scris pe larg nota 7 mai jos. Nu voi intra aici în detaliile unui domeniu prea tânăr și mult prea stufos ca să poată fi sintetizat în mod folositor cititorilor, istoricilor și arheologilor limbii, dar voi trece în revistă originile sale, folosind un limbaj de temelie, tradus pentru nespecialiști :


Jean Dausset, în anii 1960, a descris pentru prima dată grupe sanguine multiple, bazându-se pe tipurile de celule albe din sânge. Celulele roșii dădeau deja, de la cercetările epocale din anii 1900 ale lui Karl Landsteiner și Jan Janský, patru grupe principale, din care al meu, de pildă, este caracteristic mai degrabă țiganilor, deși eu nu sunt țigan...


Dacă "disecăm" sângele în roșu și alb, obținem deci patru grupe de sânge principale, numai în roșu. Asta-i mai util transfuziilor decât istoriei. Dar dacă iar "disecăm" sângele numai în alb, obținem nu patru, ci zeci de mii de grupe.


Cum acestea par a fi mai interesante pentru imunologi decât pentru antropologii cercetători ai "raselor", deoarece permit o granularitate mai fină a caracterizărilor tipologice, Jean Dausset era preocupat și el mai ales de transfuzii și transplanturi decât de geografia și istoria populațiilor. Astfel, sistemul său de clasificare a devenit o referință în imunologie, sub forma numelui rebarbativ pentru istorici de "complex major de histocompatibilitate bazat pe antigenele leucocitare umane". Pe scurt, MHC pentru HLA.


Dar prietenul lui Jean Dausset, Jean Bernard, lucrând cu Jean Ruffié, și având, ca toți Ionii, preocupări enciclopedice, au creat, iată, încă din 1966, caracterizări de grupe HLA în populații. "Hematologia geografică", proaspăt numită astfel, cu treizeci de ani mai înainte de a se descrie ce era în spatele ei, și anume "genografia", făcea primii paşi.


Aceasta a fost o poveste. Și a fost zi și a fost noapte, și "disecția" sângelui a continuat. Numele "indogermanic" al sângelui este Blut, cel din "abluțiuni", iar nu cel din lut (DARO humă, PLAT humanus). Interesant, numele "indoeuropeano-mediteranean" "s- âng -e" este foarte apropiat de fonetica lui îng -er sau de cea egipteană a lui â'nkh.


Această â'nkh însăși fiind rostirea hieroglifei reprezentând crucea ansată, este la baza cuvântului care desemnează însăși viața, ˁnḫ. Dravidienii zic TAML "vatika" unui delușor mai mare, cam cât este colina Vaticanului la Roma, și zic TAML "pingala" culorii roșii. Ciudat, cuvântul pelasgic de "pângărire" înseamnă, începând cu o vreme cu mult înainte de Prima Venire, "vărsare de sânge"...


Creștinismul este caracterizat de lipsa totală a alternativei la iubire, dar și de lipsa totală a sacrificiului de sânge. Savanții creștini s-ar putea întreba de ce post-postmodernismul insistă atâta asupra "disecării" sângelui, ortodoxia fiind doar "firea omului" și "cultura Duhului" care nu sunt, prin natura lor, sângeroase. Așa se întâmplă însă că disecția a continuat de la celulele sângelui și caracterizările lor până și mai jos, anume până la nucleele celulelor sângelui.


Acolo, şi doar în celulele albe ale sângelui (ca în toate celule din corp în afară de cele roşii) cea mai mare parte din masa nucleului este un număr mic, discret, caracteristic, de firișoare unice, foarte lungi fiecare, de circa trei metri, numite, când sunt împachetate, cromatină deoarece se colorează mai ușor, aşa înghesuite toate cum sunt ele, într-un ghem. Se mai cheamă, barbar, și ADN, pentru că nucleul, cu totul, este mai degrabă un acid pentru chimiști, un acid cu mult fosfor (purtător de lumină).


Firișoarele de cromatină sunt spiralate, și în cea mai mare parte a vieţii unei celule, înfășurate câte două, ca firele de mărțișor, dar sunt foarte subțiri, cât să intre de cinci milioane de ori fiecare într-un centimetru grosime. Dar fiind lunguțe de aproximativ trei metri, ele trebuie, fiecare, să fie împachetate binișor și foarte temeinic. Firişorul se trage astfel în șuviţe, iar șuviţele trebuie împachetate la rândul lor într-o aţă, aţele într-o sfoară, și tot așa, sfoara într-o frânghie. Cromatina sunt firișoarele toate, cromozomii sunt frânghia din urmă, iar firişorul de la început este ADN-ul.


Dacă ADN-ul (firişorul) ar fi împachetat de zece ori în lungime, ar încape într-o șuviţă subţirică, lungă doar de-un cot, deci până să intre pe toată lungimea într-o celulă ar mai fi cale lungă, să ne-ajungă. Astfel mai trebuie luate la împachetat șuviţele, care sunt mai groscioare, dar ele pot fi ori împachetate pe lungime, ori împletite. Pe lungime ar intra cu toatele cam la al patrulea rând (adică din firișor, șuviţă, din șuviţă, aţă, din aţă sfoară iar din sfoară frânghie). Prin urmare e cam multă înghesuială în nucleu, fiind acolo gheme de gheme și deci câlţi, berechet ! Cum toată cromatina din nuclee încape în abia, să zicem, hai, o mie de microni cubi, se pare că ar fi împachetat strâns, foarte strâns firișorul de cromatină, cam de douăzeci de mii de ori în patru ordine de mărime. De aceea, nu ar trebui pe mai departe să se taie firu-n patru...


Dar cum de-a lungul firului de trei metri este o scriere, deci stă scris ceva, ca răbojul pe un făcăleț ceva mai lunguieț, iar făcălețul trebuie învârtit, ei bine, dacă tot e să citim ce e scris, cum să facem ? Deoarece aici chiar nu se mai poate tăia firul în patru, împachetarea se face altfel decât pe lungime. Ea se face pe mosorele, ca să se desfacă aici un fir, acolo altul, după nevoile sau sufletul omului... Se fac deci întâi mosorelele numite nucleozomi. Cu nucleozomii se face un fir spiral, numit superspirală, din acela se face încă unul mai gros, zis super-superspirală iar până la "frânghia" din cromozomi nu mai e decât un pas...


Firișorul lung de trei metri nu este nici el chiar neted ca firișor, ci e un lănţişor. Se înșiră într-un lănţişor trei miliarde de nodulețe sau zălișoare discontinui, ultramicroscopice, deci discrete. Trei miliarde de zălișoare pe trei metri înseamnă desigur că fiecare e a miliarda parte dintr-un metru, un nanometru sau zece ångströmi, nu mai mare. Acestea se numesc nucleotide.


Privind aceste nodulețe, nu mare ne este mirarea să vedem cum ele sunt, oricât ar părea de multe, ca-n "înșiră-te, mărgărite !", doar patru, sau, hai, fie, doar cinci-șase după fel, repetate, uneori de milioane de ori, și haide acum să le numim pe scurt, măcar pe cinci dintre ele, chintesența, A, T, C, G și U. Pot fi una după alta un milion de nucleotide de același fel, A-uri, AAAA...A dar și cuvinte ca AAAAAAAAAAATATACUGAGATCAAAAA...AAACACAAAATC, etc.


Nu sunt, pe același firișor, și T și U (sunt doar ori T-uri, ori doar U-uri). Un cuvânt lung (zeci sau sute de nucleotide, care citit, comandă fabricarea unei singure proteine) se cheamă, barbar, un cistron. Se mai spune, tot barbar, acestui cuvânt din care va rezulta o proteină, o genă. Asta scria pe răboj... Cum se fac proteinele. Doar atât ! Alte regiuni de pe firișor au scris când se fac proteinele. Sunt regiuni regulatoare, nu codante.


Cu totul, sunt cel mult câteva zeci de mii de cistroni pe trei metri. Dar, de mare mirare este să aflăm că de fapt cea mai mare parte din firișor, cam peste doi metri jumate din lungimea lui, nu are cistroni, ci șiruri aproape nesfârșite de aceeași literă, regiuni repetitive simple sau repetate în tandem. Azi sunt mașini care extrag ADN-ul dintr-o singură picătură din orice este sau a fost viu (salivă, sânge, os din cimitir), amplifică, apoi citesc cuvintele, printr-o tehnică numită "reacţie în lanţ a polimerazei ADN-ului" (PCRA).


Unii geneticieni dintre cei mai influenţi, ca Susumu Ohno cred că aici în regiunile repetitive nu e o terra deserta ci o capcană de mutaţii, ceea ce ar desfiinţa definitiv ideile false ale lui Charles Darwin despre "evoluţie". Alţii cred că firișorul de ADN este doar o mașină și că atunci el ar trebui să fie rentabil, cu densitate mai mare de cistroni. Aceștia numesc deci regiunile repetitive cu de la sine voie, aiurea, și obraznic, după capul lor, drept "secvenţe non-sens"... Evident, ele au un sens, altfel ele n-ar fi !


Evident, Domnul nu gândește ca noi oamenii, iar noi nu putem pricepe gândul Lui, pentru că atunci oamenii ar face doar ce își pot ei închipui, iar lumea ar fi limitată de închipuirile lor. Dar dacă noi nu putem crea Adevărul, noi Îl putem recunoaște și slăvi. Astfel putem cerceta. Doar astfel, dacă vrem să fim fericiţi, cu Virgiliu și cu Lucreţiu, pentru care "Felix qui potuit cognoscere Causas" (Majuscula ultimă este a mea), continuăm întotdeauna oricare cercetare, trăgând nădejde că o să ne fie dat să pricepem măcar câte ceva din genografie. Dacă am putut citi până aici, am putut trece pragul spre genetică. Iar de aici mai departe e o cale lungă să ne-ajungă...


Povestea abia acuma devine frumoasă, că dacă nucleul celulei se divide, iată că, mai înainte ca mama celulă să dispară ca să devină ea însăși două celule fiice, în lucrările preliminare, fiecare noduleț (nucleotidă) își cheamă o pereche. Şi nu pot fi decât două-trei perechi diferite (T-A, C-G sau U-A). Iar perechile, odată chemate, se înlănțuie între ele, pe o spirală făcută numai din cele noi, chemate anume, pe lungimea toată, ca să facă ele alt firișor, lung și el, fiecare pe măsura modelului. Noul firișor e și el imaginea în oglindă a firișorului care l-a chemat. El se va desprinde de acela ca o copie a lui, peste tot în afară de un centru numit "kinetocor", dar va rămâne împachetat în cromozom. Vom vedea cum și în genetică, centrul este totul !


Sunt la noi, la oameni, doar patruzeci și șase de firișoare de trei metri în cromatina fiecărui nucleu. Fiecare dintre acestea 46 se numeşte, când e împachetat groscior ca frânghia, un cromozom. Noi, oamenii avem deci patruzeci şi şase de cromozomi. Există un singur ADN în fiecare cromozom.


La mijlocul nucleului celulei mamă, care este un corp perfect - o sferă deci - se află, prin urmare, un ecuator. Acolo se lipeşte, într-o placă, centrul fiecărui firișor (kinetocorul). Centrul acesta ţinea împreună firișorul mamei, dar și copia lui, cu care acesta era împachetat împreună. La un semn deschisă-i calea, centrul se rupe, kinetocorul se divide, iar de la ecuator pleacă deodată spre poli, câte jumătate din fiecare cromozom.


Jumătatea care împacheta firișorul mamei, modelul, merge spre miazănoapte, și jumătatea care împacheta copia, spre a o trece la celula fiică, merge spre miazăzi. Fiecare din aceste jumătăți se cheamă cromatidă. Placa de la ecuator dispare, iar celula se reface în două fiice (de fapt tot mama plus o fiică), fiecare cu cromatidele ei. Iar firișorul în cromatidă este deja împachetat la maximum, pe tot drumul câtre poli, fiind mereu gata de despachetare.


Când va chema, la rândul ei, pe tot lungul firișorului din cromatidă despachetat, perechile fiecărei nucleotide, ca să refacă prin duplicare imaginea sa în oglindă, peste câteva ore, sau chiar peste câţiva ani, după felul fiecărei celule, cromatida va deveni cromozom.


Sunt doar trei-patru sute de tipuri de celule într-un trup, cam câte vetre sunt într-un sat. Cum în celulele fiică se reface, din aceste perechi înlănțuite, firișorul dublu, fiicele fac la fel ca mama, ca să fie cât se poate de identice cu mama. Astfel suntem noi înșine, aceiași, peste tot, deși fiecare dintre celulele noastre dispare, la momente diferite, după sorocul fiecăreia, lăsând în urmă fiice, pentru ca noi să rămânem, cât ne este dat în această viață însuflețind cele o sută de mii de miliarde de celule în care suntem întrupați, noi înșine.


Acestea toate se fac în nucleu, dar în jurul lui, în mai tot restul celulei niște bășicuțe mai măricele, care se numesc grăuncioare pe ață (mitocondrii), se dublează și ele, ca să se împartă la rândul lor în mod egal la fiice.


Astfel suntem fiecare din noi tot noi în lume, chiar dacă fiecare celulă a noastră se schimbă. Câtă vreme celulele mamă fac celule fiice, noi trăim. "Das ewig weibliche zieht uns hinan ! " Doar astfel creștem și rămânem identici cu noi, "devenind întru Fiinţă, împlinind taina persoanei, transformându-ne mereu pe fiecare dintre noi doar în ceea ce a fost scris să fim fiecare din noi ca unicitate absolută".


Dar cum facem atunci de suntem diferiţi ? Nu e ușor, și e ușor !


Mai întâi nu e ușor : Creaţia reflectă Creatorul, dar Creatorul este în afara timpului, fără început, și fără sfârșit. Cum putem noi fi, atunci, bobițele acestea din roua dimineții, limitate în timp, în chipul și asemănarea Luminii Veșnice și Necreate a Celui care ne-a creat ?


Ei bine, printr-o varietate infinită. Cu cât sunt mai multe și mai diverse bobițe de rouă, căzută, dar căzută din cer, cu atât sunt mai multe imagini ale întregului, chiar dacă fiecare imagine întreagă este doar un bobișor.


Numesc deci "cardinalitate" această parte întreagă din întreg (pars pro toto in omnibus). Este vorba despre un invariant în raport cu orice dimensiune. Dar mai ales este vorba, mai mult decât simbol (împreună aruncare), similaritate (invariant al formei) sau fractalitate (invariant al dimensiunii), de o "inflexiune definitorie a raportului dintre continuu și discontinuu".


Mai apoi e ușor : Singurele bariere reale sunt cele ale sufletului, deci cele pe care ni le punem noi, când din păcatele noastre, sufletul ajunge a ne fi limitat prin suficiență.


Dar este natura sufletului să năzuiască spre nesfârșire, chiar dacă o face numai prin varietatea și infinitatea trăirilor pe care ni le propune, chiar limitați cum suntem măcar în timp ! Deci, "creșteţi și vă înmulţiţi !"

7. SÂNGE PROASPĂT, CREȘTERE ȘI ÎNMULȚIRE

A te vrea deasupra celorlalți, a te dori deosebit până la nuanțe, a fi însetat de recunoașterea unanimă a acestei diversități – e semn de mediocritate, de inconștiență și dezastruoasă mediocritate.


Mircea Eliade

Oceanografie

"Oriunde este viață, este creștere și înmulțire". Dar înmulțirea vieții s-ar putea oare face vreodată ca la cristale, prin acreție ? Nu, pentru că limitele fizice, adică măsura greutăților care nu pot crește fără să se fragmenteze, și timpul, care a fost numit de poet dar și de istoric, "saeva necessitas", fac praf și pulbere din cristale, chiar și din diamant.


Doar viaţa rămâne, învingând timpul ! De ce rămâne ? Deoarece crește și se înmulțește ! Binecuvântarea vieții este că fiecare parte a ei creată reflectă întregul creator, ceea ce eu am numit deci cardinalitate, pars pro toto in omnibus.


Dar întregul fiind infinit, chiar și partea întreagă, reflectând întregul, trebuie să varieze la infinit. De aceea viața este varietate. Reducerea varietății este prefigurarea morții, al cărei nume este Legiune.


Varietatea creației este cu totul extraordinară. Nimic din ceea ce nu este creație autentică nu o poate egala. Într-adevăr, în laborator, in vitro, sau în calcule monstruoase ale unor modele matematice, in silico, nu se poate nicicum re-crea varietatea firii pe care o numim in vivo.


Nu se pot crea bacterii, și nici virusuri, și nici mai puțin decât virusuri, prioni, deși acestea toate se pot strica, și anume iremediabil, in vitro. Chiar metodele matematice inventate anume pentru a imita variabilitatea infinită a realului sunt în mod inerent limitate, căci nu există niciunde hazard.


Poate de aceea bolile sunt semnalate întâi prin reducerea varietăţii, de exemplu reducerea polimorfismului proteinelor imunocompetente numite imunoglobuline G în banda gamma a plăcii de migraţie a proteinelor plasmatice supuse electroforezei. Poate de aceea, în ciuda încercărilor celor mai încăpățânați savanți, nu se poate fabrica sânge artificial.


Dar se poate încă studia, umil, și smerit, sângele ! Aceasta a făcut pentru noi, eminentul patriarh Luigi Luca Cavalli-Sforza, un etrusc veritabil. Medic, microbiolog și matematician, interesându-se de la început, cu încăpățânare și har, de registrele parohiale din valea Parmei, acest erou cultural a creat mai apoi cam tot ce se cunoaște azi drept câmp de cercetare în genetica populațiilor.


Pentru a înțelege întinderea cunoștiințelor acestui fanatic căutător, și cercetător, fiu de țăran din familia poeților toscani, ca Dante Alighieri, dar și din familia cea mai înaltă, aceea a lui Dan Botta, și Vasile Voiculescu, va trebui să urmărim firișoarele din, și de pe lângă nucleul celulelor, în jocul lor de la creație până azi.


Acestea par făcute să păstreze măcar câte ceva din întreg șirul de mărgăritar al nodulețelor care fac lunguiețul firișor împachetat în orice cromozom în oricare din cele șaptezeci și cinci de mii de miliarde de celule ale omului (dar nu și în cele douăzeci și cinci de mii de miliarde de celule roșii care fac doi-trei din cei cinci-șase litri ai sângelui nostru când nu mai suntem copii). Sunt de o mie de ori mai multe celule în fiecare dintre noi decât oameni care au trăit până acum, vreodată, pe pământ... De aceea se și împerechează firișoarele, ca să transmită o zestre, nu-i așa ?


Da, e așa, ca să ne conserve când suntem deja noi înșine.


Nu, nu e așa, ca să ne schimbe, când ne înmulțim.


Ba mai mult, când ne înmulțim, totul se petrece ca noi să fim foarte, dar foarte diferiți în urmași !


Să vedem cum : înainte ca oul femeii să primească sămânţa bărbatului, celulele acestea speciale (celule germinale) care ne înmulțesc prin contopire - prin nuntă, acea taină care este singura mare taină de nezdruncinat în această lume - se pregătesc și ele să se unească, și atunci, ei bine, ele au grijă să facă ceva uimitor : ca să aibă doar douăzeci și trei de cromozomi în nucleele lor, iată ce fac :


Întâi, firișoarele împachetate în cromozomi se pregătesc cu ambele cromatide să treacă la ecuator ca în toate celelalte celule care nu se contopesc (celule somatice). Se pun, toate 46, frumușel în cerc, fac hora, la un semn deschisă-i calea, kinetocorul fiecăreia se rupe, începe migrarea spre poli, apar celulele fiice ale celulelor germinale, deci se face tot ce știam deja de mai sus. Dar cele două celule fiice ale celulelor germinale fac altfel. Când cromatidele lor au refăcut cromozomii, cromozomii aceștia gata de nuntă nu se mai duc spre ecuator, ci cromozomii aceștia se caută unul pe altul în perechi. Dar sunt numai anumite perechi posibile.


La nucleotide sunt posibile doar trei perechi, dar la cromozomi întregi sunt posibile douăzeci și trei de perechi. Dintre aceste 23 de perechi, 22 se cheamă perechi autozomale, iar o pereche anume se cheamă pereche gonozomală. Ceea ce făceau în celulele somatice nucleotidele, fac acum, și doar în celulele germinale cromozomii întregi, adică se împerechează ditamai pachetele de frânghii de firișoare de nucleotide, unul câte unul, la scară mare.


Toate perechile de cromozomi seamănă între ele, în afară de una, cea mai zdravănă, cea în care la băieţi se află, în mod ciudat, un pitic, numit cromozomul Y, piticul acesta fiind împerecheat cu un cromozom adevărat, deci mult mai mare, numit cromozomul X. La fete perechea aceasta este mai puţin ciudată, deoarece sunt împerecheaţi în ea doi cromozomi adevăraţi, cromozomii X.


Cromozomii din perechi se sărută, ca sufletul cu trupul, ca și cum mama și tata celor ce vor deveni părinţi se mai strâng în braţe odată înainte de a deveni bunici. Ceva trece de la unul la altul în fiecare pereche. Cum celulele care se contopesc vor reface un întreg, acest schimb are loc pentru ca, odată gata de contopire, ouţul femeii și sămânţa bărbatului să aibă, fiecare, ca zestre, mai mult decât jumătatea identică cu părintele, apoi ca să aibă în fiecare cromozom ceva din fiecare viitor bunic. Zicem aici că-s sărutaţi nepereche mai degrabă decât amestecaţi cu trupurile-n noapte. Alţii zic, sec, doar "crossing over". Aceia n-au însă simţul perspectivei în istorie...


Aici este primul isvor de variaţie a zestrei trecute de la părinţi la copii, care sunt înzestraţi cu câte ceva de la ambii părinţi ai fiecărui părinte. Această zestre e un amestec nou, într-o combinaţie irepetabilă, unică, după cum s-au contopit și în această horă de la nunta părinţilor, părinţii părinţilor. Aceia deci continuă să trăiască, să se unească, tocmai prin această horă.


Astfel lipite, contopite deja, sunt, iată, 23 de perechi gata de marea trecere. La ecuator, de data aceasta, nu se prezintă în horă 46 de perechi de cromatide care se vor separa în de două ori 46 cromatide identice, ci numai 23 de perechi de cromozomi care se vor separa în de două ori 23 de cromozomi sărutaţi nepereche. Iar mai apoi e și mai minunat. La un semn deschisă-i calea, dar kinetocoarele nu se mai rup, ci devin cotoare strașnice, de care se trage, dar de care celula nu se mai descotorosește.


Perechile de cromozomi lipiţi se deslipesc, apoi se despart, pregătindu-se pentru a trece prin contopirea ouţului mamei cu sămânţa tatălui, la nepoţi. Pleacă spre poli cromozomii întregi, iar nu cromatide care se vor dubla ca să devină mai târziu cromozomi. Acești cromozomi se vor pune împreună, spre a face prima celulă a noii fiinţe, doar prin contopirea oului femeii cu sămânţa bărbatului. Noul om va avea tot 46 cromozomi, dar numai 23 de la mamă, cu tot ce au schimbat bunica și bunicul mamei între ei ca sărutări nepereche, apoi ceilalţi 23 de la tată, cu tot ce au schimbat la rândul lor, bunica și bunicul tatei între ei ca sărutări nepereche la timpi diferiţi, după vârsta germinării.


Domnul știe, atunci când se pregătesc fiecare, și ouţul mamei și sămânţa bărbatului, ca să fie gata de nuntă, care anume din cromozomii bunicilor merg spre un pol și care spre altul. Domnul știe, atunci când e gata celula germinală a bărbatului, aceea care va deveni om fiind acceptată de viitoarea mamă, dacă cei 23 de cromozomi care vin pachet cu ea conţin un cromozom X adevărat, sau un cromozom Y pitic. Cum cromozomul Y e pitic, iar celula germinală a bărbatului e mai mult un cap cu un nucleu, un gât cu mitocondrii, și o coadă lungă, aceea care va face un băiat este mai mică și mai ușurică. La vreme de război ea va ajunge mai repede la ouţ. Dar nu numai în vremea aceea ci mereu se nasc mai mulţi băieţi decât fete.


Aici este al doilea isvor de variaţie a zestrei de cromozomi sărutaţi nepereche, trecute de la bunici la nepoţi, pentru că alegerea cui merge spre care pol dintre cromozomi, cel al bunicului sau al bunicii, nu e a noastră. Mai mult, înainte de contopirea ouţul mamei cu sămânţa bărbatului nu se știe care dintre miliardele de celule din sămânţa bărbatului (numărul lor este în fiecare zi cam cât populaţia planetei) va ajunge la ouţul femeii, iar din cele câteva sute care ajung acolo, lipite de zidul cetăţii în care se află zidit ouţul (corona radiata), nu se știe care anume dintre ele, unul singur, va fi primit. Vine oare celula din sămânţa bărbatului care poartă zestrea tatălui tatălui (bunicului patern), sau celula care poartă zestrea mamei tatălui (bunicii paterne) ? De la mama tatălui zestrea ce e gata de contopire ar face o fată. De la tatăl tatălui ar veni un băiat.


Aici sunt al treilea și al patrulea isvor de variaţie, care determină ce copil avem, apoi dacă-i fată sau băiat. Sunt tainice aceste isvoare, deoarece s-a măsurat adesea dar nu știm cum și cât poate mama determina ce va naște ea, poate chiar fără să vrea ea, o fată sau un băiat, apoi dacă e îndrăgostită tare la nuntă, dacă nunta este în vreme de război sau imediat după, dacă e noapte cu lună plină la nuntă, și tot așa.


Mama are peste tot un comportament imperial în pregătirea omului pe care-l naște, deoarece ea face sacrificiul uneia dintre cele două celule fiice, care nu va deveni ouţ, ci doar "globulul polar". Acesta din urmă, nefiind ouţ, nu va deveni nicidecum om. De asemenea, ea, aducând ouţul ei, care e de zeci de mii de ori mai mare decât celula pe care o primește din sămânţa bărbatului, ea este singura care își trece mitocondriile ei, acele bășicuţe care se află în ouţ (dar în afara nucleului ouţului), la copil.


Dacă mama face o fată, atunci fata va trece la rândul ei, la fata ei, mitocondriile mamei ei. Astfel este transmis în linie strict maternă ceva ca un răboj din afara nucleului care e trecut doar între fete, de la Eva până la fetele mele. Vom vedea mai jos că astfel se poate deduce din care anume mume străbune venim noi, prin aceasta, ceea ce vom numi aici "criteriul M".


Noul om, chiar din clipele de când este doar o singură celulă, va avea tot ce trebuie creșterii lui, doar de la mamă, care își sacrifică unul din fiecare două ouţe pregătind, cu totul, cam patru sute (cât vetrele unui sat întreg) câte are gata. Dar mai sacrifică altceva, corpul ei care dă totul copilului pe care-l găzduiește, îl naște în dureri, apoi tot așa, tot timpul, motiv pentru care o adorăm, ea fiind energia creată cea mai nobilă din lumea aceasta.


Am văzut mai sus cum unul din cei 23 de cromozomi care vine de la tatăl tatălui printr-o celulă din sămânţa bărbatului poate fi piticul Y, care este cel mai mic pachet de cromatină care există în lumea cromozomilor. Ciudat, el se cheamă cromozomul Y deși seamănă doar cu un "I". Vom vedea mai jos că se poate deduce din ce tată străbun venim noi, prin "criteriul Y". Cromozomul Y are ca pereche la hora cu sărutări care i-a pregătit soarta, pe cromozomul X care e cam tot de atâtea ori mai mare ca piticul ei partener cât e ouţul mamei faţă de sămânţa pe care o primește de la tata, deci cam de zece sau douăzeci de mii de ori.


Acum, mai e ceva : dacă mama face fată, ea are grijă ca fata ei să n-aibă prin cei doi cromozomi X un avantaj faţă de cel care ar fi putut fi băiatul ei, cel care n-ar fi avut, săracul, decât pe piticul Y în fiecare celulă. Sacrificiul mamei este atât de mare că fata ei, când e cât o mură, cu abia câteva sute de celule, e făcută să uite de unul din cei doi cromozomi X, apoi îl face frumușel pacheţel (corpusculul Barr), care nu va fi deschis sau citit niciodată.


Toate celulele fiice ale fetei mamei, de la acel moment mai departe, vor fi înzestrate doar cu un singur cromozom X iar nu cu amândoi. Dar care ? Cel primit de la mama, sau cel primit de la tata ? Acesta este al cincilea isvor de variaţie, cel descoperit de geneticiana Mary Lyon în Canada în anii 1960 d. Hr.


Prin acesta, fetele sunt un mozaic de muguri în care înfloresc iarăși mama și tata... cu câteva sute de muguri, în care vom avea petice de celule cu gene X de origine sau maternă, sau paternă, ori X-ul mamei, acesta la rândul lui fiind al bunicului sau al bunicii materne, ori X-ul care vine de la tata, acesta la rândul lui fiind al bunicii paterne, de data aceasta el fiind doar al bunicii dinspre tata.. Băieţii au doar o singură clonă, aceea cu toate genele de pe cromozomul X al său, cel care vine numai de la mama lui.


Un ficat de fată transplantat de pildă la un băiat cu un cancer hepato-celular de la o genă exclusiv maternă nu va mai reface cancerul hepato-celular pentru că ficatul grefat lui de la fată are un talmeș-balmeș de origini, care cu insule întregi de celule cu X de la mama, care cu X-ul de la tatăl donatoarei.


Bun, iar băieţii au și cromozom Y (care e prea pitic ca să conteze când e "citit"), și cromozomul X (de la mamă, care poate fi la rându-i al bunicii lor materne sau al bunicului lor matern). Orice băiat are deci cromozomul său Y doar de la tata, care îl are la rându-i doar de la tatăl său, etc.


Astfel, ceva, orice cuvânt (sau orice gol dintre cuvintele) de pe cromozomul Y, se poate transmite exclusiv în linie paternă, ceea ce face criteriul Y interesant, mai ales când sunt doar bărbaţii plecaţi în migraţii.


Aceasta se petrece, cum ar fi, de pildă - deși nu sunt un exemplu demn de urmat pentru că numai astfel, plecând singuri, neglijând femeile lor, își pierd genele lor fondatoare și devin străini de ei înșiși - ungurii arpadieni. Dumnezeu nu dă cu parul. Plecând timp de sute de ani în expediţiile lor sezoniere spre apus în Franţa, arpadienii nu mai au genele lor. Toată pasărea pe limba ei piere ! Noi, românii azi în străinătate, dacă avem urechi de auzit, să ascultăm !


Desigur, pe cine alege mama ca să ne fie tată, prin taina îndrăgostirii ei, exogam, sau endogam, este al șaselea isvor de variaţie.


Iar al șaptelea isvor de variaţie este ceea ce apare ca o schimbare bruscă, adesea "spontană", undeva, în fiecare firișor de-a lungul timpului. Deci o singură zăuţă din lănţișorul de trei metri (un singur nucleotid) se transmite de atunci mai departe. Aceasta se cheamă polimorfism al unui singur nucleotid, SNPM, în anumite locuri de pe firișorul de ADN care se transmit, din momentul când apar, cât mai invariant, sau, măcar, mai puţin variant din punct de vedere statistic. Acest al șaptelea isvor are cântecul lui propriu, care va fi înregistrat aici astfel :


Urcând pe scara acumulărilor de SNPM-uri, vedem cum se face că strămoșii, chiar când nu-i mai cunoaștem, sau, din păcatele noastre, nu-i mai recunoaștem, ne dau totuși un arbore, ca și arborele genealogic, prin ciudăţeniile lor transmise la urmași. Acest arbore, în care e vorba de altceva decât cine a nuntit cu cine, și anume de la cine încolo se transmite în mod neschimbat o ciudăţenie, e un arbore ramificat pe de sute de ori mai multe generaţii decât un arbore genealogic cu nume.


Arborele genetic, faţă de cel genealogic, este un arbore genealogic fără nume. El este un arbore genografic. El arată doar "ciudăţenii invizibile" transmise la urmași, care nu-s neapărat caractere genetice, ca ochii albaștri sau ca pielea lăptoasă, deoarece acestea toate se transmit altfel.


Caracterele acestea, vizibile, se transmit prin gene, deci prin cistroni ce se află în regiuni codante, adică undeva în doar 15% din lungimea ADN-ului despachetat ca firișor bun de citit. Ele sunt gene, nu sunt ciudăţeniile care se află doar în cele 85% regiuni invizibile, partea ascunsă a muntelui de gheaţă, cu minunatele capcane de mutaţii ale lui Susumu Ohno. Dacă genele ar fi "mutate" în regiunile codante, ele ar fi bolnave, proteinele lor modificate provocând bolile genetice ca talasemia sau hemofilia, care se transmit ca atare.


De la călugărul Gregor Mendel încoace s-a aflat cum se transmite ceea ce se vede, de exemplu încreţitura sau netezimea din boabele de mazăre. La oameni, dacă genele se află în perechile 1-22 (autozomi), ele se transmit în moduri caracteristice, ori dominant ori recesiv. Dar ele pot să dispară sau pot să reapară spontan, accidental sau atavic. Tot la noi, dacă genele se află prin perechea 23 (gonozomi) transmiterea lor este la fel de caracteristică, să zicem chiar "clasică" - dacă ne referim la exemplul clasic al hemofiliei ţareviciului, ultimul din dinastia Romanovilor, cel martirizat cu toată familia sa de bolșevicii cazari (comuniști iudaici din Imperiul Rus).


Ce nu se vede, ceea ce numim aici "ciudăţenii invizibile" sunt transmise la urmași, deși nu-s în regiunile codante, ci în regiunile de pe ADN unde nu-s gene. Să numim, totuși, pe scurt, arbore "genetic" descrierea locurilor unde se înscriu și se păstrează aceste ciudăţenii invizibile, ce se transmit și ele la urmași. Arborele genetic este, astfel, un arbore genealogic fără nume, dar al unor strămoși anume.


El este tot un arbore, tot cu locuri definite și sigure, dar în ramuri care se cheamă haplogrup-uri și în rămurele care se cheamă haplotipuri, aceasta deoarece toate ciudăţeniile care fac sau definesc acest arbore se transmit ori doar după criteriul Y ori doar după criteriul M. Chiar dacă e pertinent, e deci și foarte, dar foarte ciudat acest arbore genetic post-postmodernist, căci în ce fel poate fi interesant un arbore al genelor de la doar jumătate din părinţi, ori mama ori tata ?...


E loc pentru oricine. Poate fi interesant, iată cum :


Când cei doi arbori, să-i numim mai scurt, Y și M, coincid, este foarte probabil, cum mamele transmit la fiice iar taţii transmit la băieţi, ca toţi să rămână împreună pe loc, să cultive, să dăinuiască, să creeze cultură.


Când nu coincid arborii Y și M este, sau mai degrabă era mai probabil ca doar bărbaţii să plece, de exemplu în cete de pradă, ca să-și lase genele și SNPM-urile în băieţi făcuţi cu alte femei, astfel ca arborele lor Y să arate mai degrabă migraţii sau diluţii. Femeile care nu pleacă până departe fac copii cu oameni ai locului, deci genele și ciudățeniile invizibile pe care un clan le avea pe când erau împreună femeile cu bărbații se pierd, diverg, se diluează și dispar prin migrarea bărbaților singuri.


Aceasta este răsbunarea blândă și eficace a sângelui, învingând mereu, în numai câteva generații, lumea celor biciuiți de Attila despre care se mai povestește și aceasta : Attila e mort de apoplexie fiind prea obosit într-o singură noapte de o roabă româncă, deoarece sălbaticul pleca prea des din Panonia până la Catalaunum pe Marna, unde erau frânci (Chalons sur Marne) ca să prade... Genele lui s-au pierdut... Oasele i s-au pierdut. Doar scaunul ca o covată de piatră i-a rămas, și lui, la Torcello, unde am șezut și eu și m-am gândit la deșertarea deșertărilor... Toată pasărea pe limba ei piere... Sângele apă nu se face.


Sunt câteva sute de SNPM-uri de criteriu Y care, cumulativ comparate, sunt tot atâtea probe, tot mai precise, ale unor astfel de evenimente istorice sau pre-istorice. Astfel, apare un tablou cu ceea ce se aflase prin alte metode, cum că migraţiile sunt cauze ideale ale diluării genelor fondatoare prin dezrădăcinare...


Iată ce minunată este alegerea felurilor în care fiecare parte dintr-o varietate infinită, irepetabilă, reflectă întregul.


Dar nu e încă gata povestea...


Al optulea isvor de variaţie este ceea ce apare ca o schimbare bruscă dar nespontană, ci calculată prin "inginerie" genetică.


Am văzut în rezumat, cum, înainte de contopirea care va face un om unic, câte douăzeci și trei de perechi de cromozomi schimbă fiecare, în pereche, o parte din lungimea lor, prin sărutare. Am văzut și cum se strâng perechile într-o horă, câte un cromozom din fiecare pereche astfel sărutate ducându-se deodată în afara, și celălalt înlăuntrul horei, și în acest joc doar Dumnezeu știe care unde se duce. Apoi, am văzut cum celulele pe care le împreunăm când facem copii nu pot fi alese, nici măcar in vitro. Şi in fine, am văzut cum primul lucru pe care îl face uniunea dintre celulele cu care ne înmulțim, este să refacă o nouă, cu totul nouă, realmente unică, pereche de firișoare, la fel ca în orice alte celule decât cele cu care ne înmulțim.


Am văzut cum doar bășicuțele din afara nucleului ouțului (mitocondriile ovocitului) vin numai de la mamă. Ceva se transmite astfel numai în linie maternă. Acest ceva este ceea ce se moștenește neîntrerupt, cu variații strânse nod cu nod în doar câteva nodulețe ale firișorului nuclear, de la prima femeie, până azi, ceea ce este paradigmatic. Am numit aici toate variațiile strânse în acest fel variații de tipul, sau de "criteriul" M (vezi aici nota 6, mai jos).


Bun. Am văzut destul.


Dar oare cum "avansează" cercetarea post-postmodernistă în acest domeniu ? Asta nu vom vedea aici, ceea ce se face nefiind deloc frumos. Ceea ce e sigur e că nu știm tot ce se încearcă, doar că se încearcă absolut orice mai trece, în mod diabolic, discret, iar nu continuu ca ruga, prin capul cuiva. Prin pervertirea variabilităţii continui și unice, care este singura variabilitate dumnezeiască, într-una predictibilă, fals eugenistă, și de fapt doar corporatist-animistă, distrugem creația ce nu ne aparține. Pentru că se pun brevete pe gene "noi" astfel "marcate" am privatizat creația... Acest mod pervers ar fi, dacă l-am permite, al nouălea isvor de variaţie. Şi ultimul. Iată de ce, în numai două exemple :


Primo, prin încăpățânare, se poate diseca nucleul oului mamei ca să se injecteze acolo, în loc, nucleul dintr-o anume, cu totul altă celulă (clonare), dar aceea nu este trecută prin cele șapte praguri ale variabilității dumnezeiești, ci este doar una dintr-o mulțime în care nu se poate discrimina firesc. Chiar și atunci, când într-o coajă de ouț fără nucleu se pune un nucleu dintr-o celulă întreagă (și nu una din cele cu care ne înmulțim) nu obținem cu adevărat o celulă fiică, ci o copie invariantă a mamei, întru totul asemănătoare (clonă - klonos - înseamnă muguraș, sau agitaţie) mamei, care are viaţa mamei, nu pe aceea a ei. Ea nu a fost individual însufleţită. Aceasta este o falsă variaţie !


Secundo, celulele din sămânţa bărbatului aleargă in vivo cu miliardele, pe o lungime de zece sau douăzeci de mii de ori mai mare ca ele însele, cu tot cu codiță, pentru ca numai câteva sute să ajungă la (și doar una să fie primită de) ouț. Dacă ele ar fi oameni, ar fi ca și cum toată populaţia globului s-ar arunca în mare în Franţa, iar un singur fericit ar ajunge, înotând din greu, în Anglia. Poate oare vreo pipetă să aspire aiurea dintr-o băltoacă rușinoasă, pentru că nu trebuie vărsată nici măcar sămânța lui Onan, darămite sămânță aflătoare într-o jalnică punguță de cauciuc, poate deci alege vreo pipetă, oricât de fină, celule la fel de bune ? Ar fi un "deus ex machina" ! Poate fi numit "fericit", un alt "înotător", luat pe sus de un avion la Calais și parașutat la Dover, ajuns acolo fără măcar să știe să înoate ? O fi, prin urmare, "mai bine" in vitro ? Nu s-ar produce o falsă variaţie ? Aceasta, apoi nu s-ar întinde ca pecinginea, până ce va distruge adevăratele isvoare de variabilitate, cele care sunt create de altceva decât de mintea noastră ?


În primele șapte feluri de variaţie se obține unicitate, iar printr-al optulea fel va apare o ramură haplogrup sau o rămurică haplotip de variabilitate care se va transmite și ea. Orice noduleț nou înnodat (mutație unică a nucleotidelor, SNPM) se poate păstra până ce se strâng atâtea, printr-o sumedenie de înmulțiri, într-un anume ritm, egal, că se poate afla momentul când înnodarea s-a produs, măcar dacă anii ar fi avut în trecut aceeași durată în timp (și n-au fost defapt, cum s-ar fi putut, "ani de luni", apoi "ani de săptămâni", apoi "ani de zile"). Oare peste cât timp vom putea vedea ramura pe care ne-am tăiat-o singuri de sub picioare? Sigur nu în vecii vecilor !


Peste toate acestea se adaugă încă noi studii, toate însă legate azi mai mult de al nouălea isvor, nu de doar unul din cele opt isvoare de variabilitate transmisibilă care caracterizează atât de frumos viața adevărată.


Studiind statistic toate aceste isvoare care strâng, fiecare, în mod caracteristic, felul fiecăruia de variație, cu ritmul ei propriu de acumulare, și ținând cont de migrații, care distribuie și dispersează variațiile cheie, ca pe niște rămurele noi, sau altele rupte, studiind și alte diluări ale lor în corpul arborelui (pool genetic) cum sunt exogamia sau alte aspecte antropologice (flux genetic), ajungând până la urmă, poate prea repede, la limbă și cultură, Luigi-Luca (L. L.) Cavalli-Sforza a ajuns a întruchipa un exemplu încă neîntrecut, și a fi un creator de școală pentru toți cei ce îl vor urma.

8. CE VARIAȚII ARE SÂNGELE NEAMURILOR ?

Nu poți stăpâni decât acele lucruri la care ai renunțat, de care te-ai liberat, nu prin detașare de ele însele, ci prin detașare de dorința fructelor lor.


Mircea Eliade

Oceanografie

Printre cei care urmează lui Cavalli Sforza, se numără antropologi și geneticieni maghiari, a căror operă seminală o salutăm și o cităm pe larg în nota 6, mai jos. Între europenii contemporani cei mai recenți, maghiarii singuri nu au nici o continuitate genetică. Sângele lor asiatic s-a subțiat în bazinul panonic până la diluții homeopatice, după criteriile "Y" (patriliniar și istoric, ca marker al filiațiilor) și "M" (matriliniar și geografic, ca marker al lipsei migrațiilor) până la dispariția sa totală.


Acești bravi cercetători se ridică la valoarea etică a studiilor lui Nicolae Densușianu însuși, care, fiind întâi istoric universal și abia apoi greco-catolic, și deși născut în chiar biserica de la Densuș, cea mai veche rămasă întreagă, din piatră, în Ardeal, pe atunci casa tatălui său, preot greco-catolic, a demonstrat că "uniații" sunt ortodocși lipiți de papistași cu forța, într-un sinod inexistent, creat doar prin semnături plastografiate, sau strânse de falsificatori iezuiți profesioniști, pe parcursul a zeci de ani.


Pentru aceasta, și pentru monumentala "Dacie Preistorică", un opus magnum pe care o sută doi ani de cercetare nu încetează să o confirme, Nicolae Densușianu a fost trimis la un post obscur la Muzeul Militar, și apoi cenzurat, când n-a mai putut fi diabolizat și ridiculizat. El este singurul istoric român de talie toynbeeană, singurul cu adevărat sine ira et studio, singurul care poate spune încă, și chiar într-un climat post-postmodern, ciocoiesc, importat, de ură clanică (total necaracteristică românilor, care se respectă între ei chiar când se înjură), "Amico Plato, sed magis amica Veritas !"


Trebuie aici să mărturisesc un fapt personal : prefer sincer, ca român, sinceritatea savuroasă a înjurăturilor noastre cele mai inteligente, politeții disprețuitoare a celor ce nu ne iubesc. Lumea înjurăturilor occidentale pe care le mai cunosc azi nu mai are nici o referire ancestrală (chiar dacă e inversată) la sacru, și e lipsită și de haz, și de imaginație, și de energie, funcționând ca un simplu bazin de decantare miasmatic, iar nu ca un emonctor social inteligent, lustral, ancestral. S-o recunoaștem, în domeniul limbii celei mai bogate a Europei, daco-româna (DARO) înjurăturile, ca și diminutivele, fascinant de variate, sunt un brand românesc. Apotropaice sau doar blăsteme, înjurăturile la români sunt mereu luate în serios. Ar merita un studiu special !


Politețea falsă pe care ura clanică occidentală, de origine asiatică, sălbatică, rigidă, inumană, fariseică, exclusivistă, excepționalistă și rasistă, o arborează ca pe un stindard colorat dar pestilent, se auto-notează cu dispreț arogant drept "civilizație". Opinca noastră pe parlamentul din Budapesta este un real act de cultură populară românească în vreme de război. Într-adevăr, pe când doctorul Alexandru Vaida Voevod ar fi putut cere la pacea de la Trianon toată Panonia înapoi, contele Teleki cu contele Banffy se milogeau la Ferdinand Întâiul să le fie acela rege și ungurilor, iar armata română era primită ca liberatoare în Ungaria devenită iar terenul de autodecimare al anarhismului cazar, deoarece nici o armă nu este mai umană dar și mai temută decât umorul.


Ipostasurile umorului românesc supraviețuiesc mereu, ca și genele perpetui ale românilor, asasinilor lor (vezi pe larg nota 10 mai jos). Ungurii au nevoie de elite străine pentru a-i tempera. E crud, dar adevărat ! Ne datorează nouă faptul de a nu fi fost alungați ca barbari din Europa ! Într-adevăr, lăsați de capul lor (ungurii nu s-au opus niciodată transformării Panoniei în pașalâc, iar după înfrângerea de la Mohacz nici măcar un singur ungur n-a luptat, timp de sute de ani pentru eliberarea locului luat de la ei de turci) ei nu pot învinge militar pe nimeni dar pot face masacre îngrozitoare, fiind "viteji" doar cu cei lipsiți de apărare. Nemernicia lașă a cruzimii lor asiatice este evidentă în mod recurent, iar decența ne oprește a insista pe slăbiciunea endemică a obiceiurilor atavice asiatice, masacrul inocenților pe care l-am putea ierta dar nu-l vom uita niciodată (vezi pe larg nota 10 mai jos).


Pentru politicienii, ideologii și "culturologii" revanșarzi și iredentiști maghiari, este poate ironic faptul că maniheismul pseudomiturilor lor fondatoare este ucis, și împănat, gata de expus la Muzeul Antipa, comasat cum vor unii să fie acesta, cu Muzeul Țăranului Român. Neliniștea originilor incerte și a "focarului" de etnogeneză cu adevărat viforos, dispersat, cu totul panasiatic, al vecinilor noștri cei mai revendicativi, a căror limbă, după Cioran, "convient aux exigences de l'agonie", poate fi, de-acum, și mereu, ușor temperată.


Ea este încă, și mereu, îndulcită de sângele și mai fierbinte, dar liniștitor, al românilor în aceeași matrice culturală perenă, a dealului și văii etern românești. Noi suntem deci aceia care, de voie de nevoie, ne-am maghiarizat, de formă, superficial, mai peste tot în Panonia și pe ici pe colo și în Ardeal. Om fi făcut-o nevolnic, nu samavolnic, doar pentru avantaje politice, ca să facem elitele maghiarilor, și ca să nu dăm nicicum ecosistemului papistășesc al mărcii lor de răsărit, locul nostru.


Chestiunea elitelor conducătoare alogene este endemică la maghiari. Invariantul istoriei lor europene (istoriei lor pur și simplu) este goana după allo-guvernare de câtre vecinii cei mai puternici. Este încă o dată ironic din partea lor a cere orice autonomie în orice teritoriu s-ar afla, din punct de vedere natural sau istoric, când modul, mediana și media existenței corpului social maghiar, secuiesc sau ceangău este, de la origine, imersiunea într-un corp social deja constituit, care să ofere guvernanță, elite dar mai ales siguranță, calități pe care natura originii lor recente, istorice nu le pot asigura.


Într-adevăr, în scurta sa istorie europeană, stătulețul maghiar n-a fost independent cu adevărat decât după eliberarea sa de răfuielile bolșevic-cazaro-chezaro-crăiești care terorizau civilii, care au făcut că ungurii i-au primit pe români cu urale ca pe liberatori demni, mereu umani. Contele Banffy umbla pe la Sinaia cu milogeală ca să le fie Ferdinand Întâiul rege și lor, iar de n-ar fi fost viziunea lui Ionel I. C. Brătianu (tatăl marelui istoric român și martir Gheorghe Brătianu asasinat în închisoare de comuniști) până și bulgarii, care cereau insistent stat româno-bulgaro-vlah, ca pe vremea lui Ioniță Caloianul, ar fi fost guvernați de români. Statul pan-european neodac (SPEN) nu e chiar atât de utopic cum se crede, va reînvia, iar Eminescu n-a fost asasinat pentru alt motiv.


Rămânând noi deci acolo unde s-au așezat și ei, chiar vorbind pe dinafară o altă limbă, iată, am învins cu umor, în modul cel mai uman, inteligent, și fără vărsare de sânge pe sălbaticii asiatici. Le-am dat în vene sângele nostru. Om mai fi văzut noi și că mercenarilor asiatici, dispăruți prin autodecimare furioasă, după dezastrul intimat de Henric Păsărarul le trebuiau conducători, deci am dat mereu pe cei mai mari regi "maghiari" ai subțiaților asiatici. Exemplare victorii !


Exemple anume sunt Ștefan "cel Sfânt", care e fiul ortodox al Voicului (iar nu Ștefan cel Mare și Sfânt care e fiul lui Bogdan al II-lea), apoi Matiaș Corvinul, craiul născut dintr-o străveche și emblematică elită autohtonă, aceea care ține bine, inteligent și viteaz, micul inel de aur românesc, centrul Ardelenesc. Furat din când în când de asiatici, dar mereu în gura Corbului autohton, mult dincolo de cuiburile hiperboreene din Corbii de Piatră, prin Ardealul care ne trebuie dintotdeauna, fiind centrul nostru și al Europei întregi, originea civilizației europene vechi, și prin Panonia, apoi până în Brno, în Tatra (brâna Tătânilor) de unde vin străbunicii mei valahi, inelul de aur va sfârși prin a rămâne la el acasă, Akka Sua...

9. PUTEM CERCETA SÂNGELE NEAMURILOR ?

Dă-mi voie să-ți spun că unul care își iubește atât de sincer meseria și gândul are dreptul, are datoria să și-o urască de moarte câteodată...


Mircea Eliade

Oceanografie

Genografia este o știință recentă, promițătoare dar stufoasă și încă imatură. Concluziile ei sunt cu atât mai interesante cu cât sunt cunoscute mai multe date convergente din alte domenii de cercetare tradiționale, acelea care în studiile românești abundă, în ciuda campaniilor inamicilor adevărului. Tabloul general este magnific, depășind canavaua cu petice ale trecutului imediat....


Trebuie să precizăm limitele metodei genografice, cu o aplicare relativ facilă și limpede în concept, dar cu o interpretare neunivocă, și care este orice dar nu incontestabilă căci ne rezervă mereu surprize mari ! Rezultatele studiilor evenimentelor unice ale polimorfismului punctiform al nucleotidelor (UEPM SNPM ) sunt reproductibile, și pululează începând cu anii 2010, fiind ultima modă, dar și un comerț înfloritor, ca tot ce crește în post-postmodernism (vremile din urmă). Apoi se descoperă mereu câte ceva care schimbă toate concluziile vremelnice. S-a ajuns la sute de rămurele după criteriul Y apoi cam o sută după criteriul M, pentru toată planeta. La noi predomină patru haplogrupuri, cele mai vechi din Europa, cum vom vedea imediat !


Caracterizând momente care sunt definitorii în creșterea pe trunchiurile arborelui genetic (arborelui genografic) a unei noi ramuri (un nou haplogrup), când acestea sunt plecate "de la trunchi", evenimentele unice ale polimorfismului punctiform al nucleotidelor (UEPM SNPM), cele ce definesc deci haplogrupul, sunt urmărite cu mare interes.


Fiind petrecute pe o "Creangă de Aur a migrației vetrei etnogenetice pentru un întreg grup cladistic" cum am văzut mai sus, de la ele mai departe încep și rămuresc o mare varietate de haplotipuri definite doar după ciudăţeniile transmise din cromozomul (după criteriul) Y, care sunt mai ales tandemurile unice de nucleotide repetate sau Y-STR-urile. Aceste variabilităţi invizibile, niște ciudățenii tipice, moștenite drept variaţii caracteristice, încep de se strâng doar atunci când grupurile cladistice migratorii se așează.


Studiile genografice ne atrag astfel prin interesul lor special, genetic, deoarece urmăresc geneza, apoi mutarea neamurilor, dar astfel este acum Zeitgeist-ul, că bazele de date (care au înregistrat vreo 150.000 Y-STR-uri până în iunie 2014) sunt folosite azi mai mult de poliţie ! Dar aceste rezultate genetice, oricât de vaste, nu ne scutesc, cum ar vrea să creadă unii, de coroborarea concluziilor cladistice cu studiile pluridisciplinare și cercetările convergente din alte domenii.


Acestea sunt mai ales folclorul, antropologia, etnologia, arheologia, lingvistica, mitologia, istoria semnelor, simbologia, heraldica și tradiția românească, reprezentând cu toate, împreună, și de departe, cel mai bogat dintre toate câmpurile de studii în cunoaștere (CSÎC) ale studiilor europene. Combinațiile acestora la personalități ca Nicolae Densușianu, Mircea Eliade, Marija Gimbutas, sau Harald Haarmann fac minuni, permiţând o seamă de concluzii noi, sau confirmarea celor vechi, deja cunoscute, dar cenzurate.


Genele rămân gene, deși limba purtătorilor lor se schimbă și purtătorii pot migra și ei. Ciudat, la noi nici genele nici limba nu prea s-au schimbat, oricât ne întoarcem în timp și oricum testăm la nivelul metodelor de azi, trecutul îndepărtat. Când genele sau ciudăţeniile din secvențele definitorii dintre gene se schimbă, prin acumulare, bruscă sau cu periodicitate prezumată, a variațiilor obținute în timp, aceasta se face în mod caracteristic. Aceasta este faimoasa trasabilitate a evenimentelor genetice unice.


Definind "crengi de aur" într-un arbore filogenetic, iar variabilitatea remarcabilă a locus-urilor (loci) statistic asociate fiind semnificativă, deși nu tocmai caracteristică, SNPM-urile permit concluzii mult mai bogate decât cele despre origine sau migraţie. E vorba despre diluţie. Exemplul corpului social contemporan maghiar este peremptoriu : Iată cum, aici, genele românilor, mai numeroși, dar și cu mult mai stabili, infiltrând social "marca" mercenarilor migratori ai papalității în bazinul panonic, în perioada tulbure a invaziei barbarilor în Europa, persistă și provoacă diluarea până la dispariție a markerilor asiatici, dar și a genelor asiatice ale ungurilor, cum ar fi haplotipul "lor" Q.


E ușor de înțeles : românii sunt cei care, învățând ungurește, dar folosind acasă, mereu, cuvintele lor românești, care sunt și mai pertinente, prin vechime, prin circulație și mai ales prin adecvare la mediul european, muntos și împădurit, rostesc românește în limba maghiară mai mult de 50% din cuvintele de bază ungurești, chiar și astăzi !


Sunt însă posibile alte tipuri de migrații ? Desigur, sunt posibile migrații misionare, culturale, bazate pe dăinuire, iar nu pe pradă, viol, uzură, asasinate, democide sau genocide. Acestea răspândesc altfel genele, în mod caracteristic. Exemplul fondator al răspândirii culturii pelasgice în vremurile pre-istorice este paradigmatic !


Acum iată în viziunea mea cum se decantează în teritoriul etnogenetic românesc o populaţie europeană genetic originară, a unui nucleu indivizibil, plecat apoi spre patru zări, aceea a pelasgilor nordici, aceea a pelasgilor sudici (mediteraneeni), aceea a geților și aceea a dacilor.


Haplogrupurile acestea din teritoriul actual al României (2014) sunt extrem de semnificative pentru înțelegerea modului cum s-a produs stratificarea genetică a populațiilor timp de zece - optsprezece mii de ani înainte de Hristos.


Populația actuală a României are 4 haplogrupuri, toate străvechi, în proporții comparabile. Ceea ce eu am găsit prin studiul multidisciplinar îmi permite să propun această identificare, după criteriile cele mai noi, acelea genetice, istorice, apoi lingvistice, pornind însă cu mult respect mai ales de la Nicolae Densușianu. Deși nu am cunoștiințe suficiente pentru a putea evalua corect numele de arim, armin, raman apoi arimaspi, deci nu le pot folosi aici, voi cerceta acest filon în amănunt cu altă ocazie.


Pentru a nu le abandona însă aici fără nădejde, iată măcar cum văd acum lucrurile : Este sigur că ansamblul de gene și de markeri dintr-un teritoriu european imens, centrat în Ardeal, s-a propagat până la lumea semitică, prin Asia Mică, apoi Siria și Ţara Sfântă până în Egiptul pre-faraonic, apoi ceea ce mai în urmă s-a numit Arabia Felix. Arameenii sunt corpul social al lumii siriace unde fuziunea elitelor "arimice" cu proletariatul extern "semitic" a produs imperiile mesopotamiene, Sumerul, Babilonul, apoi Asiria, Hurri, plus alte state chattic-hitito-submicroasiatic-arameo-siriace ca Mittani.


Sosirea "arimilor" în Elam apoi Sumer, chiar prin Iran, a produs acolo, cu poate patru mii, dar desigur cel puțin o mie de ani înainte de ceea ce se credea a fi începutul istoriei, o civilizație eminamente Veche Europeană. Sunt intens și activ șterse urmele lor, sau se povestesc bazaconii, dar urmele megalitice nu pot fi distruse ! De la pietrele din Baalbek, megalitice, până la tehnicile constructive pentru ziggurate, până la osireion-ul de sub Sfinxă, la mastabalele pre-dinastice, și piramidele pelasgice construite pentru prima oară în pustiu, pe platoul de la Giza, toate aceste urme indelebile poartă pecetea pelasgică. Datarea confirmată a pietrelor cu care a fost ridicată Marea Zeiță în ipostasul de Sfinxă, păzind tainele reînvierii din pământul mamă, în cenotaf, urcă până la încheierea ultimei glaciații. Cineva deci ascunde acolo ceva, taina originilor...


Intruziunea politicului în istorie a făcut ca sute de ani de eforturi masonice cu bazaconiile lor despre Hiram din Tir cu tot, să poarte rod, astfel ca în creierele noastre să fie gravată formula proletară despre începutul istoriei la Sumer, doar de la apariția în istorie a semiților, din care 90% din cei ce se numesc ei înșiși azi iudei, nici nu fac parte. Cum se face, atunci, dacă s-ar putea demonstra asemenea prostii, că arimii erau deja acolo de mii de ani, apoi că "harapii" din valea fluviului Sarasvati, "out of India" erau la rândul lor acolo ? De ce scrierea de la Harappa e, cu mici schimbări locale, cea veche europeană, OESC ? De ce scrierea de la Harappa e, cu mici schimbări locale, cea veche europeană, ( OESC ) ? De ce OESC este identică din Mas d'Azil (magdalenian apoi romanello-azilian), sau Glozel lângă Vichy, trecând prin centru, deci pornind de la noi, apoi prin Cappadocia, Siria, Elam, apoi Sumer până la Mohendjo Daro și Harappa ? De ce inelul de bronz din Seimeni, lângă Hamangia, descoperit de Cristian Pintilie în iunie 2014, are gravate semne din aceeași OESC, ca la Gradesnica sau Tărtăria ?


Cel mai natural sistem de explicație a arheologiei fantastice a Ţării Sfinte unde, mai ales în Galileea, în lumea siriacă, spre durerea săpăturilor sioniste, nu se află, până spre anul 1000 î. Hr. nici măcar un singur artefact semitic, este prezența fondatoare a genelor noastre acolo, cu misionarii europeni cu tot.


Toată ceramica este "proto-ioniană", dar, ciudat, nu apare niciunde hexagrama, care a fost preluată de iudei de la pelasgi sub forma pe care, în idiș - care e un dialect german - sioniștii o numesc "Magen David". Limba ebraică biblică (BHEB) pe care iudeii înșiși n-o mai vorbeau, odată întorși în timpul renașterii Imperiului Pelasgic sub Alexandru Macedon din captivitatea babiloniană (la braț cu Talmud Babli scris în aramaică - lingua franca a Orientului Apropiat - mai degrabă decât cu Tora strămoșilor lor care sunt tot arameeni ca Avraam - "arammi obed abi"), ei bine, nici chiar ei nu mai înțelegeau ce este. Vom vedea cu altă ocazie că "Hebrew is Greek"... Ivrit vorbită azi în Ţara Sfântă nu e o limbă organică, vie, ci e o făcătură, ca "limba" franceză academică, sau ca "limba" esperanto.


Ei bine, acolo, începând cu trei mii de ani înainte de venirea lui Avraam, sunt continuu pelasgi mediteraneeni care nu sunt semiți. Vom vedea mai jos cum Avraam arameeanul imigrează, cumpără țarină de mormânt Sarei, dar mai ales jertfește la Melas Dumnezeului Cel Prea Înalt, al cărui rege preot era deja acolo, primind zeciuială.


Cum se cheamă, între toate numele Domnului, acela al Dumnezeului Cel Prea Înalt de acolo, cu un hapax memorabil ? Ei bine, (El-) Ion. Este acesta un nume semitic de "zeitate" semitică ? Sau el este un nume european, fundamental, cel din Lir (Ler)-Ion, Crin (Ion), Iaa-deș, Aho Aho, Io-vv-an ?


Geneza europeană, nesemitică, a lumii siriace este explicată de huguenotul Simon Pelloutier, de genialul bancher Georg Barthold Niebuhr, de directorul Victor Duruy, de pitorescul Alain Daniélou, de magistrul Georges Dumézil, focosul Martin Bernal, înțeleptul Harald Haarmann dar mai ales de o figură unică în lunga serie de istorici cu totul remarcabili ai neamului nostru, desigur inegalabilul Nicolae Densușianu. Arnold Joseph Toynbee a fost scos din biblioteci în versiunea completă cu toate volumele, a monumentalului „ A Study of History ” doar pentru că el explica la rândul lui, acest fapt cultural incontestabil ce nu convenea proiectului sionist !


Ajungem astfel la marea taină a originilor, care, fiind fundamentale, trebuie ascunse de politicieni. Numele asociate haplogrupurilor de la noi sunt cele cunoscute astăzi, doar prin filtrul grecesc, deci în mod inevitabil retrospectroscopic. Cu toate acestea, sentimentul meu este că noi suntem un echilibru perfect a ceea ce se știa dintotdeauna despre pelasgi, vlasci, geți și daci :


I2a ( PELA ) = 17.5%, (scăzând de la 85 % în populația "pelasgică originară" europeană pre-turdașiană și pre-cucuteniană)( cea mai veche ).

J2 ( BLAK ) = 24% (populația de "blackis", "pelasgi mediteraneeni", "Harapi", vlahii negri descălecători - maurovlahi, vlasci, morlaci, caraiflak, etc.) ( strat de bază întins apoi până spre garamanți în Libia, apoi Egiptul predinastic ).

R1a ( GAET ) = 22%, (populația de "geți", "pelasgi scitici", "Massagetae", Pundjabi) ( strat de bază )( strat întins dinspre răsăritul Europei pe calea cimmeriană, apoi departe în Asia ).

R1b ( DAOI ) = 22%, (populația de "daci", "pelasgi europeni", "Harapi Albi", Dani, Danaoi, Danūna)( strat întins spre apusul Europei pe calea LBKE apoi pe cale microasiatică, departe).


Acestea două din urmă au investit, ca oameni ai locului, corpul social al invadatorilor "culturii" gorganelor, conducându-i apoi ca elite până în Spania unde au creat dinastii dacice cum ne informează Isidor din Sevilla, apoi în Anglia și Irlanda spre apus (Beowolf fiind o epopee a GAET-ilor), iar la răsărit, în Asia Mică și pe calea cimmeriană până dincolo de munții Caucaz, prin pasul Dervent. Bazându-mă pe studiul celui mei vechi strat de la Troia unde Zeița Mamă este ubiquitară iar ceramica este practic identică, în mod frapant, cu cea cucuteniană, sunt gata să demonstrez că DAOI au fundat Troia, de la origini, măcar la Porțile Scheiene. Această descoperire a fost afirmată de Jean Faucounau care folosește însă pentru DAOI termenul de PION.


Este vorba în cele patru haplogrupuri românești de cei născuți direct din Pământul Negru, cum insista genial Nicolae Densușianu, deci "autohtoni" aflați aici dinainte de sfârșitul ultimei glaciații și chiar cu mult înainte de maximul ei. Amestecul lor "tracic" este fondator, deoarece din punct de vedere cultural purtătorii acestor patru haplogrupuri aparțin aceleiași civilizații originar-europeene.


Toate aceste patru haplogrupuri reprezintă și populații genetice ce vorbeau aceeași limbă, o pelasgică originară (PELA, comună, pre-latină, pre-greacă, și care seamănă cel mai mult cu limba daco-română actuală). Daco-româna este moștenitoarea directă a pelasgicei originare, fiind cea mai conservatoare, cea mai invariantă, cea mai răspândită, mai lipsită de dialecte, și totodată cea mai bogată limbă europeană.


Acest fapt extraordinar, și de fapt cu desăvârșire unic, deoarece dăinuirea genelor, a populațiilor genetice, a cadrului de armonie a locuitorilor purtători ai acestor gene cu natura, a obiceiurilor, a tradiției, a credinței, a simbolurilor și a limbii este, chiar și din punct de vedere exterior românismului, și rămâne "o enigmă și un miracol istoric" cum a formulat, genial, un istoric de talia lui Gheorghe Brătianu.


Dān, radicalul cel mai vechi care se află în numele dacilor, sau daoilor, al luptătorilor cei mai străluciți ai lumii vechi, al ridicătorilor de Dahe ca la Daia, sau la Baia, de Dave, de Multe Dave (Muldave) sau de Dure, cele care durează ca la Dura Europos în Mesopotamia, acest radical deci, înseamnă, după Julius Pokorny dar mai ales Mihai Vinereanu "strălucitor, cu o conotație de limpezime".


Astfel, doar astfel, pricepem cum macrohidronimia pelasgică fiind una originară, formată în timpul marilor fluvii glaciare, este extrem de semnificativă. Ea se întinde la apus și la răsărit, cu un centru de iradiere în inima Ardealului :


la apus :


1. Dān - Ery (Dunărea)

2. Ery - Dān (Eridanul, Padul - Pō-Dān)

3. Ro - Dān (Ronul)

4. Ri - Dān (Rinul)


Toate patru sunt isvorâte din tainițe late de mai puțin de 90 kilometri pătrați dintr-un ghețar topit sub...


5. Bo - Dān (Boden, lacul Constanța)


la răsărit :


1. Dān - Astă (Danastes, Nistrul)

2. Dān - Apă (Danaper, Niprul)

3. Dān - Ais (Tanais, Donul)

4. Cu - Dān (Kubanul)


Toate acestea patru de la est de Carpați sunt fluvii mari de stepă care la început curgeau dinspre marea originilor, pe atunci un lac cristalin prepontic, spre isvorul actual. Datorită presiunii calotei de gheață încă prea grele asupra solului, exista un gradient mic dar consistent de înălțime spre nord, un fenomen glaciologic cunoscut. Acest fapt nu este lipsit de consecințe pentru înțelegerea mitologiei gotice, prin eterna revenire a lor la vatra din Asgard, în funcție de cursul preistoric al marilor fluvii, într-o direcție sau alta.


Este discutabil dacă în ultimul nume, Cu - Dān, este vorba realmente de Dān, sau mai degrabă de Bhā, care înseamnă tot "strălucitor, dar cu o conotație de lumină creată, de aplicat la suflet". Cea mai veche demnitate atestată pe teritoriul românesc este desigur, Bănia. Banii de toate felurile strălucesc...


Tăblițele dacice de la Sinaia au cunoscut o celebritate recentă, fără, din păcate, a i se recunoaște încă genialului descoperitor Florin Croitoru metoda sa ideală de descifrare definitivă a limbii dacilor, singura coroborată de lecturi în cheia sa ale tuturor celorlalte inscripții, cum e cea a inelului de la Ezerovo. Florin Croitoru a făcut o descoperire epocală : dacii vorbeau românește. Florin Croitoru a obligat Vaticanul, chiar dacă în mod indirect, să confirme metoda sa printr-un recent, foarte spectaculos "coming out" !


Florin Croitoru a demonstrat natura comună a numelui "Dacibală". Dacă acesta cuprinde cei doi radicali, demonstrați în monumentalul dicționar etimologic al lui Mihai Vinereanu, Dān, și Bhā, atunci numele cel mai faimos al ultimului rege al strămoșilor noștri din era romană, acela al multor căpetenii, ar putea fi citit ca


"Dacibală" : "Limpede este aici sufletul strălucitor" ceea ce este cu totul coerent, ziditor, apoi minunat ! (n) (ai)ci Bhā ().


Alt cuvânt comun în Tăblițele dacice de la Sinaia este "armosă". Cred că accepțiunea evidentă, propusă și demonstrată perfect de Florin Croitoru este aceea de "armată". Poate există aici ceva mai precis, "cavalerie" sau "călărași", deoarece avem cuvântul foarte comun în daco-română, de "armăsar", pentru fala ordinului ecvestru la Armini, și de ce nu, chiar Armâni...


O demonstrație elegantă, pur lingvistică, a răspândirii strălucirii originilor, după macrohidronimia pelasgică, o aduc inversiunile cuvintelor INVE, mai ales cele fonetice (PHRE) dar și cele silabice (SYRE). Acestea erau cunoscute în răbojurile pelasgice, dar au fost semnalate cu onestitate de un mare savant iudaic, opus proiectului sionist și de aceea făcut "nomina odiosa" apoi cenzurat peste tot de magiștrii discursului - cum apt i-a poreclit eroicul Israel Shamir, evreu creștin (ne-iudaic) exilat la rându-i în Suedia pentru că rasismul de varietate sionistă nu admite ca un evreu să fie creștin ...


Hebrew is Greek scrie deci Joseph Yahuda iar demonstrația sa e peremptorie. Altă demonstrație peremptorie aparține lui Arthur Koestler, care în The Thirteenth Tribe arată că aceia pe care sioniștii îi numesc popor ales nu sunt semiți ci neamuri turcice tardiv iudaizate, cazari. El a fost găsit "sinucis" în mod suspect împreună cu soția. E momentul să afirm, iubind Adevărul că eu nu mă pot (și nu mă voi) sinucide niciodată, oricum va fi calificat eventualul meu deces, în ciuda recentului meu transplant de ficat :-)


Târziu, în antichitatea înaltă, veneții, etruscii (tursenii, agatârșii ?) scriau, ca mai târziu etruscul genial din Toscana, Leonardo da Vinci, "în oglindă". Semiții citeau levogir dar nu redactau din literele aramaice pe care le furau de le foloseau pentru limba lor, nici un semn "în oglindă". Intermediarii greci citeau un rând așa, un rând pe dos, "în bustrofedon" (ca boul, la arat). Azi citim dextrogir.


Din Ţara Sfântă până în Peninsula Iberică numele sunt citite pe dos, în oglindă, ca :


Ţera | areŢ (ha'areț)

Tera zan (tă) | naz areT (Nazaret)

Melas | saleM (Salem)

Siraba | abariS (Abaris, cel din Miazănoapte)

Ban | naB (Nab - U - Cadnețar, Nab - Mu - Aria, etc. )

Bran | narB (on) (Narbona)

Dorna | andoR (ra) (Andorra)


La limitele Pelasgiei Magna, se observă astfel cum cuvintele locale nu au sens decât în lectura centrului, singurul care păstrează originalul.


Dacă dăinuire mai există, aceasta din Carpați a creat Civilizația. Punct. Evenimentele majore care pot explica această dăinuire, cu consecințe istorice, filosofice, politice și de arheologie lingvistică întru totul majore, ar putea fi,


Începând de la :


1. GLAC 18000 î. Hr. : Maximul ultimei glaciații.

2. CALD 10000 î. Hr. : Începutul dezghețului actual

3. DRYT 8000 î. Hr. : Încetinirea dezghețului actual (perioada climatologică a rozei de gheață târzii "Younger Dryas")

4. AFAL 5508 î. Hr. : Facerea Lumii (perioada de încheiere a Potopului la Bosfor, BOSP, Anii "AFAL", de la Facerea Lumii)

5. GORG 3200 î. Hr. : Sfârșitul Lumii Pelasgice (Invazia barbarilor gorganelor dinspre Stepă)

6. THER 1628 î. Hr. : Sfârșitul Lumii Minoice

7. MMMY 1200 î. Hr. : Marea Migrație Miceniană

8. AUCO 753 î. Hr. : Fundarea Romei (Anii "AUCO", ab urbe condita)

9. ERDA 247 d. Hr. : Era Dacică


Tabloul acesta figurativ devine descifrabil, și nu mai este abstract, chiar dacă e încă "artă primitivă" : în Carpați se afla Eva europeană, înainte de maximul ultimei glaciații ! Din Carpați au pornit, la dezgheț, prin tundra MittelEuropeană, populațiile de vânători viteji cu cei mai vechi markeri genetici, I, I2a, și I2b, până spre Irlanda, proaspăt dezghețată, și spre Danemarca, pe Dunăre în sus, cu zece milenii înainte, pe același drum, pe care îl va lua, deși după Potop, ceramica LBKE.


Aceasta este, din aproape în aproape, și calea milenară a transhumanței păstorilor vlahi (proto-italo-germano-celți dacă preferați această denumire barbară), vorbitori ai unei limbi preromane dar deja "protolatine", pelasgica veche, pelasgica originară, sau pelasgica comună, posibil primul limbaj al oricărei civilizații. Pe cealaltă cale, cimmeriană, a lui Liber Pater, ei au ajuns până în India, și de acolo în China.


Am scris limpede aici mai sus "al oricărei civilizații", pentru că genele noastre cărate pe cromozomii noștri marcați R1a dar și limba pelasgică veche au ajuns până în Asia Centrală, la Alexandria Eskhate sau pe Termini Liberi Patris, până peste nouă mări și peste nouă țări cum atât de limpede rostesc basmele fondatoare ale românilor. Într-adevăr ele au ajuns până dincolo de Pundjab în miazăzi, și pe cursul mijlociu al Fluviului Galben la răsărit, prin Turkmenistanul chinez, de-a lungul munților Kun Lun și Tien Şan, ce mărgineau pe atunci un lac post-glaciar viu, uscat apoi ca "mare a morții", iar azi devenit deșert (Takla Makan):


Într-adevăr, aducem aici mărturia lui Alain Daniélou, un mare specialist, din superba Şiva și Diốnusos cum că "domnul" Şiva (Diốnusos, "ținutul Domnului" care e Pelasgul Liber Pater) nu e nimic, nimicuț fără Pārvatī (desigur ipostas al Marii Zeițe, ca Şakhti, cea "încheind strălucirea crucii" Şīn-Khā-Thāv însăși). Alain Daniélou precizează că pe nedrept atribuitul Yin oriental nu este altceva decât Yoni (cunni) occidental iar Yang este Linga (lângă). Limpede descifrare. Este vorba despre rolul fondator și fertil al contemplării complete.


Ori aceasta, ceea ce Alain Daniélou nu a cercetat din păcatele lui (el fiind un homosexual notoriu, deși frate de cardinal, e drept, mort și acela în brațele unei hetaire) este exact ce se petrece în semnul orizontului cultural Cucuteni, cinci mii de ani înainte de a se afla măcar, prin misionari, desigur, despre ce e vorba în taina nunții între populațiile agricole, genetic fondatoare, ale ținuturilor fertile din valea Fluviului Galben. Nu există civilizație continuu durabilă din neolitic până azi care să nu fi fost inițiată în taina renașterii din pământul mamă și în taina nunții, riturile fundamentale ale culturii pur și simplu.


Abia în timpuri dinastice, favorita Împăratului Galben, o inițiată în ritualul cucutenian despre care sunt urme materiale fantastice, recent descoperite (vezi pe larg nota 8 mai jos), apucă să-i dicteze acestuia cele 81 (9x9) capitole din tratatul de medicină Su Wen ( ) din faimosul Huangdi Nei Jing ( ) , vorbindu-i iubitului ei de faimosul tai gâtu taijitu ( ), "«tăierea» măiastră a gâtului" lui Şiva prin "minunatele nouă" cum ar zice Alain Daniélou)...


Citind pe clasicii taoiști care au încercat o sinteză a tradiției "Împăratului Galben" cu budismul primilor "patriarhi" Ch'an (Zen) ca Zhou Dunyi - cel care a scris mai târziu, în timpul dinastiei Song, Taijitu shuo ( ) - suntem mirați să aflăm acolo nici mai mult nici mai puțin decât de termenii concreți ai simbolisticii cucuteniene, explicate abstract în cheie orientală, intens canonizată, tardivă, împrumutată. Este vorba de misterele lui Bendis, de jocul creator al Sânzienelor, minune paralelă jocului meșteșugit, pregătitor, al frumoșilor, faimoșilor și făloșilor călușari.


Dar tonul acelei descrieri de acolo este unul abstract, dogmatic, tipic chinezesc, ca și cum respectul pentru ceva original, vechi, transmis, revelat și formulat în mod abstract dictează o formă canonică, odinioară vie. Îmi este clar că e vorba de o preluare tardivă, în cheie chinezească, a unor rituri misterioase foarte concrete care au asigurat întregii Europei Vechi perpetuarea pașnică, intens creatoare, civilizatoare, a unor taine pe care doar zeițele cucuteniene, Sânzienele, apoi vestalele le transmiteau pentru matroane, în mod strict ritualizat.


Bărbații care încercau, ca în cazurile clasic documentate, cum e acela al iubitului soției lui Caius Iulius Cezar (prea absent, preocupat cum era acela, mai ales de regele Bythiniei), să participe, erau imediat descoperiți. Înțelegem deci întinderea și rostul creator al acestor taine, care trebuiau învățate firesc, ca la noi, cu totul separat de ritualul paralel de inițiere practicat de călușari. Cea mai veche dintre taine, taina nunții nu este un joc, ci un cult fundamental, formator, definitoriu al Vechii Europe ! El nu poate fi improvizat în civilizațiile care vor să trăiască în Adevăr ! De aceea globalismul, ersatz-ul de civilizație care transformă totul în fornicație nu poate dura !


Cei cu haplogrupul J2 erau mai mici și mai negri, asemănători în ce se vede cu cei ieșiți poate odinioară de pe cursul inferior, odinioară fertil, al fluviului Sarasvati, "out of India", după Alain Daniélou, și acești mediteraneeni "cabiri", "blacki' au creat și Atena "neagră" dinainte din invazia "gorganelor", din care se desgroapă haplogrupul R1b. Cred că haplotipul acesta J2 se va demonstra la Göbekli Tepe.


Heraldica românilor de la nord sau de la sud de Dunăre cuprinde două, respectiv trei capete tuciurii de "harapi". Steagul naționalist corsican are doar un singur cap de negru, cu remarcabil de limpede același profil, care apare într-un semn faimos de pe discul din Faistos. Descifrat de Jean Faucounau, acesta descrie faptele unui comandant proto-ionian din corpul social minoic, înainte de erupția Thira-ei, pe nume... Arion. O monografie remarcabilă a unui director de liceu din Durostor, profesorul Ionescu densușianist remarcabil, descrie perfect, prea erudit chiar, acest haplogrup, desigur fără să-l numească.


Frații pământeni ai J2-ilor cu haplogrupul R1a s-au întins puternic, ca "gaetae" ("massagetae"), clădind (durând) "Dahae", cetăți numite "Durae", care sunt de fapt "Davae" circulare, iriforme, durabile, până la Tigru și Eufrat, de la nisipuri (Nisibe) și Dura Europos, până în Arabia Felix, la Sumerieni, și apoi dincolo, fondând peste tot case regale și imperii ca în Iran și în India, pe valea fluviului Sarasvati, de unde plecaseră cei asemănători în ce se vede cu cei cu haplotipul J2...


Gura păcătosului adevăr grăiește ! Este ironic faptul că o caracterizare celebră a strămoșilor pelasgi, în perioada antichității lor joase, într-o epocă de plină expansiune, dar și de dezbinare, anume cea de "cei mai viteji și mai drepți", și cei mai numeroși după indieni, o caracterizare a neamului nostru deci, al cărui corp social se știe azi că l-a investit și pe cel din Spania, Massageția și Pundjab, are și acest codicil, de bătrân flecar, cum era acest călător prea puțin cărturar, pe nume Herodot: "dacă ar fi uniți "...

10. CONCLUZII

Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân cel mult douăzeci...


Mircea Eliade

Oceanografie

A. Nu există alternativă la iubire !


B. Nu există dreptul minorităților fără dreptul majorității ! Există însă dreptul nostru, al tuturor, al majorității, și împreună, al minorităților toate, în afară de una, cea care vrea să facă legile pentru toate celelalte ! Există deci dreptul tuturora la Adevăr, Cale, și Viață, la libertate contra singurei minorități care vrea să conducă din umbră, ucigându-ne și asuprindu-ne pe toți, crezându-se șireată, singură stăpână.


C. Maghiarii au în "unguritate" numele și 50% din limbă, dar nu patrie și nici sânge de neam asiatic. Iar din "bulgaritate" nu rămân, deci, nici limba lor asiatică, nescrisă, și pierdută azi, și nici sângele. Nomen non est omen !


D. În ciuda asupririi seculare la care au fost supuși românii, autohtoni, și de legitimitate originară, imperială, ancestral românească, de câtre maghiari, în ciuda pretențiilor teritoriale ilegitime ungurești, a luptelor aparent nesfârșite contra românilor, lupte strâmbe, perverse, revanșarde și iredentiste, în ciuda masacrelor horthyste, a scuzelor oficiale ale ambasadorului maghiar la ONU, în ciuda ocupării de trei ori în ultima sută de ani a Budapestei de către armata română, și în ciuda revendicărilor absurde, utopice și uchronice ale autonomiștilor secui, și a purificării etnice operate recent de ei în Mureș, Harghita, în Covasna, ba chiar în limitele județului Brașov unde bunica mea s-a născut și eu am copilărit, adică tocmai în camerele inimii României multimilenare, ei bine, așa proști dar mulți, "dacă voi nu ne vreți, noi vă vrem" !


E. Voi fi direct : Nu puteți trăi aici fără noi ! Sunteți parte întreagă din noi. Nu vă puteți conduce singuri, ați dovedit-o, dar nici măcar nu vă puteți purta civilizat, respectând locul pe care vi l-am dat, cu legile lui milenare, din care prima este să nu faceți masacre. E sângele vostru pe care-l vărsați, care este tot al nostru, pentru că pe al nostru vi l-am dat ! Aceasta a priceput și părintele Virgil Gheorghiu de la tatăl său, ultimul pământean din optsprezece generații de preoți de la Răsboieni și Podul Înalt încoace.


F. Voi fi și mai direct : Sunteți bineveniți ! Dar nu mai încercați și vă tot lăsați agitați din afară, ca să ne luați locul ! Este mai tare ca voi ! Ajungând și voi, deși foarte recent, până la noi, în locul acesta, ați luat până și sângele și chiar și obiceiurile noastre, ca pe acelea militare, sau ca mămăliga, sau ca alfabetul nostru ancestral, sau ca majoritatea cuvintelor de bază din limba voastră, care sunt tot românești. Nu mai creați zâzanie, tulburare și falsă competiție între noi, agitând false "drepturi" ! Ne dezbinați astfel, doar ca să ne puteți exploata, furându-ne pădurile, apele, aurul, munca, liniștea, și țara !


Dar nu ne puteți lua opincile, pe care vi le-am pus pe parlamentul din budă, sau simțul umorului, sau firea, care nu-i nici măcar a noastră. Ne-a fost dată nouă, aici, de la început, ca s-o ducem, ca pe noi înșine, mereu, aici, și peste tot unde suntem, cu toate greutățile ei, și-ale crucii noastre, pe mai departe, până la sfârșit. Așa suntem noi, românii, primitori și darnici din fire, de loc iuți la fire, dar tot așa, dăinuind mereu, rămași cu ea, și fără a putea fi scoși din ea. Fără această fire din care, orice ați face, nu ne scoateți, fără firea noastră, s-a dovedit, nu s-ar fi născut, civilizat, populat, și într-un cuvânt, nici nu ar fi existat Europa !


G. Este ironic că datele cele mai recente și mai irefutabile ale geneticii populațiilor, ca și datele istoriei și ale lingvisticii, obținute chiar de câtre cercetători maghiari și care, dacă ridicolul ar ucide, ar face o hecatombă printre ideologii lor iredentiști, arată și ele "că sângele apă nu se face"... Sângele vostru, unguresc, ceangău și secuiesc, nu mai este de mult asiatic. Limba maghiară, ea, mai este un pic asiatică în vocalism și structură, dar în mai puțin de jumătate din lexicul de bază. Lexicul de bază sunt cuvintele, cum scria George Călinescu "acelea care țin de existența liberă, autonomă, a obștilor sub cerul înstelat ".


H. Când scăpau din robia asiaticilor, timp de milenii, românii se uitau la "Calea Robilor" pe cer, cea pe care o văzuseră noapte de noapte când fuseseră duși în labirintul stepelor Asiei ca robi. Apoi luând-o drept înapoi, spre isvor, o numeau "Calea Laptelui" și se învredniceau să-și regăsească centrul, ca să iasă din robie, în eterna reîntoarcere spre originile lor. Origo înseamnă a se ridica... Leo Frobenius avea dreptate : geografia este mai puternică decât istoria. Oriunde erau, românii nu uitau de unde vin. Nu se poate spune la fel despre cei care nu sunt români. Poetul Quintus Horatius Vlacchus, fiul libertului, atât de priceput, trăitor, înțelept, dăruit cu har și departe văzător că a scris de Prima Venire avea deasemenea dreptate : "Caelum, non animum, mutant qui trans mare currunt..."

11. NOTE COMPARATIVE

Specia nu se schimbă. Specia a încercat s-o schimbe Iisus Hristos. Și victoria Lui este încă taină pentru mintea noastră; căci dacă a izbutit să schimbe sau nu specia omenească n-o putem ști decât după moarte.


Mircea Eliade

Oceanografie

Este cazul diluării genelor asiatice ale ungurilor un caz unic ? Nu ! Alte gene asiatice au dispărut în jurul nostru în aceeași perioadă de la începutul erei dacice !

Giovanni Lotario, contele Lothar de Segni, devenit în erezia papistășească Inocențiu al III-lea, cel care a reușit să-l cumpere pe regele Ioan Fără de Țară în ciuda baronilor englezi, încercase același lucru, mai înainte, și cu împăratul român Ioan Ioniță, Crai Iovan, "Caloianul", salvatorul vlah al Constantinopolului din dinastia vlahă a Asăneștilor, și, după Grigore Tocilescu - discipol eminent al Densușienilor - și fondatorul Craiovei. Ioniță Caloianul i-a răspuns în latinește, într-o faimoasă scrisoare, că legitimitatea sa imperială este pământeană, și că n-are, prin urmare, nevoie, nici de legați pontificali cardinali, nici de pontificări și nici de acolade papale.


Dreptul autohton originar a fost deci afirmat ca regalia, a fost deja arhirecunoscut, și face, oricând, jurisprudență. La nord de Dunăre asăneștii aveau un vexiliu pelasgic cu două capete negre, iar la sud cu trei, față de sud-mediteraneanul cu un singur cap, cum este prezent, și azi, în drapelul autonomiștilor corsicani. Vezi și ruptura paradigmatică produsă de istoriografia revizuită a modelului antic de studiu ad usum delphini, în Martin Bernal: "Black Athena Writes Back: Martin Bernal Responds to His Critics", by Martin Bernal and David Chioni Moore, Duke University Press Books (September 20, 2001) (ISBN 978-0822327172) (BOBE-7001) în nota 8 mai jos.


Genetica populațiilor asiatice maghiare, ale căror elite militare co-optate la politica papistășească au forțat, nominal, asimilarea lingvistică în Panonia, și uneori în Ardeal, dar rareori și pe cea culturală, a populațiilor românilor de origine autohtonă, pelasgică, în teritoriile vremelnic cucerite de ei în Europa și reprezentând o marcă, adică un ținut apărat de mercenari, al papalității, este departe de a fi un hapax.


Cazul se repetă în istoria bulgarilor. Acolo, la sud de Dunăre, elitele au fost investite tot de autohtonii vlahi, care sunt purtătorii tradițiilor militare ale romanității sud-dunărene, prin vlahii imperiali din Târnovo, fondatori din dinastia asăneștilor, și care au fost doar lingvistic slavizate. Aceasta s-a produs numai pentru că sfinții Chiril și Metodiu diortosiseră deja greaca bizantină, pe care vlahii, etern latinofoni, și chiar de latinitate originară, preromană, nu vroiau în ruptul capului s-o folosească.


Mai târziu ei vor prefera chiar pe turci grecilor, care le-au ars Voscopolele, dar care nu le tăiau limbile dacă le foloseau la liturghie, rostind ce le era drag, de la isvor, anume Băsearecă, Sfânt, Cruce, Domn, Împărtășanie. Măcar "turcul plătește"...


Maghiarii au în "unguritate" numele și 50% din limbă, dar nu patrie și nici sânge de neam asiatic. Iar din "bulgaritate" nu rămân, deci, nici limba lor asiatică, nescrisă, și pierdută azi, și nici sângele. Rămâne un alt nume asiatic, exoetnonimic, dar atât ! Nomen non est omen !

12. MULȚUMIRI

Adunăm o viață întreagă asemenea adevăruri, și ceea ce e deprimant este că fiecare dintre noi are dreptate susținându-le și promovându-le. Tragedia nu este în îndoială, căci aproape nu mai ai de ce să te îndoiești în această inflație de adevăruri inutile; tragedia este în violența pe care o exercită asemenea adevăruri asupra conștiinței și neputința noastră de a le ordona, de a le cosmiza


Mircea Eliade

Oceanografie


Sunt recunoscător iubitei mele Georgiana care m-a inspirat ca întotdeauna cu sufletul ei fermecat și priceperea ei de măiastră. Chiar dacă de data aceasta este vorba de o încercare de mică anvergură, încurajându-mă să cercetez, să citesc tot ce citez, să mă exprim mai limpede, și să fiu eu însumi, ei i se datorează realmente cărticica aceasta.


Deschizătorului de drumuri, savantului profesor Mihai Vinereanu, care a făcut cu tact, competență și curaj un pas istoric înainte pe calea recunoașterii originii limbii noastre, cea mai veche și mai bogată din Europa, îi mulțumesc ! Sunt fericit în primul rând să recunosc metoda genială și simplă, singura adevărată, a domnului Florin Croitoru, în descifrarea definitivă a inscripțiilor dacice. Tot domnia sa m-a ajutat să înțeleg rostul primordial și definitoriu al limbii în comunicare, în populații genetice.


Am consultat prea mult material pentru a-l cita exhaustiv, dar datorez mult atât tradiției erudite românești, Densușienilor și densușianiștilor, cât și blogurilor, multe ungurești, cât și cele exemplare ale lui Alex Imreh, sau Dienekes Pontikos. Țin să mulțumesc aici și doamnei A. S. din Budapesta, pentru schimbul nostru de idei și pentru răbdarea ei magnifică, daruri care, adăugate competenței sale incomparabile, au temperat, fie măcar și un pic, ardența acestei mici contribuții. Ideile exprimate aici ar fi putut trece drept vehemență, fără ajutorul ei frățesc.


În fine vreau să mulțumesc și celor ce ne dușmănesc și celor care nu ne iubesc pentru că ne ajută mereu să fim treji, vii și preciși. Amintirii grupului Foișor în care acum treizeci de ani eram încă liberi să nu fim de acord și totuși să ne ascultăm atent unul pe altul, fără să ne respingem, în lipsă de argumente, în bloc și ante hoc îi acord toată admirația și tandrețea mea.


Şi pentru că mi s-au reproșat recent multe, cum sunt câmpul meu de cercetare liber ales, din dragoste de Adevăr și de Frumos, doruri de-ale mele autentice, dar și ipotezele, concluziile, până și firea mea din adânc, dar nu și datele, pe care ori le contemplăm ori alegem să privim în altă parte, am scris acestea.


Cititorule, și blândă, sigură de ea, pricepută a mea dragă cititoare, îți sunt recunoscător pentru mare răbdarea ta, în lumea aceasta în care tot mai rar mai e loc de mai cu folos această ziditoare zăbavă :-) Îți mulțumesc, părinte Paisie, părinte Emilian, Mariane, dragă profesore Mihai-Alin, și vouă tuturor...


Domnul aibă în grija Lui pe cel fără de care nu m-aș fi încumetat să mă pun și eu nevrednicul la o trudă prea mare, dar nu pentru puterile mele, Doamne ține-mi-le, Ţie îți mulțumesc, ci pentru săracele aceste timpuri, și anume, cu mulțămire celui ce a fost mereu un mare și bun exemplu, marele logofăt Miron Costin. Să ne mai amintim :


" Începutul țărâlor acestora și neamului moldovenescŭ și muntenescŭ și câți sunt și în Țările Ungurești cu acest nume, români și până astăzi, de unde suntŭ și de ce seminție, de când și cum au dăscălecat, acéste părți de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru... ".


" A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. "


" Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére felul neamului, din ce izvor și seminție suntŭ lăcuitorii țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești și românii din Țările Ungurești, cum s-au pomenit mai sus, că toți un neam și o dată discălecați suntŭ "...

13. NOTE BIBLIOGRAFICE

Lucrurile pe care le spui prea des și prea sincer le uiți repede


Mircea Eliade

Oceanografie

În epoca actuală a cercetărilor, cea în care absenteismul este înlocuit prin "prezenteism" iar demonstrația cantitativă este propusă înaintea celei calitative, și a celei profesionale, istorice, în sistemul sine ira et studio al lui Tucidide și Arnold Joseph Toynbee, am redus anume bibliografia la câteva titluri, într-un duh de înțelegere.


Amatorilor de date, și căutătorilor de nod în papură, ca și prietenilor interesați, le pun la dispoziție sistemul complet al referințelor Georgipediei (Iosefina.eu), mereu în construcție, în limitele cenzurii politice externe, la fel de perfide chiar în "epoca scrisului liber online", și cu cel puțin un milion de vizionări până în 2014 (sistemul BOBE-wxyz).


1. Ferenc Bakos : "A magyar szókészlet Román elemeinek története" (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982. (BOBE-7006).


"Ferenc Bakos a studiat câțiva zeci de ani acest subiect al originii cuvintelor din limba maghiară și a ajuns la o concluzie care nu i-a plăcut deloc, și anume că mai mult de jumătate din vocabularul de bază al limbii maghiare provine din limba română" spune limpede Gabriel Gheorghe (vezi nota 3 mai jos).


2."Patrologia Latina". Tomus CCXIV, Paris, 1890 (p. 825) (BOBE-7018). Jacques Paul Migne, ed.


Răspunsul e dat de Ioniță Caloianul la scrisoarea prin care Inocențiu al Treilea se autoinvita prin :


"Nobili viro Johannitio (...). Nos autem audito quod de nobili Urbis Romanae prosapia progenitores tui originem traxerint, et tu ab eis et sanguinis generositatem contraxeris, et sincerae devotionis affectum quem ad apostolicam sedem geris quasi haereditario jure, jampridem te proposuimus litteris et nunciis visitare."


Manuscrisul, fotografiat de Ion Dumitriu-Snagov, în "Monumenta Romaniae Vaticana", 1996 e tradus de Adina Berciu-Drăghicescu, și de Liliana Trofin, în "Culegere de documente privind istoria românilor. Secolele IV-XVI. Partea I", București, 2000 (BOBE-7005). Iar ansamblul este redat de excelentul blog dedicat tipăriturilor vechi românești.


Personajul romanesc al acestui Împărat român, Ioniță Caloianul a suscitat diverse speculații abracadabrante, cum că ar fi fost "Ioanit", cum că ar fi semnat criptic cu un alfabet vechi dacic, cum că ar fi fost IO Niță, etc.


Ei bine, deoarece apare peste tot, prea bine atestată, forma IO Ioniță cu particula celebră IO îndelung consacrată, începând nu se știe când, desigur însă cel puțin de la domnii valahi încoace. Dar nu e vorba doar de cei din miazănoapte, oficiali numai prin avatarii politicii imperiilor cu care ne-am învecinat, și care ne-au obligat să punem straja de țară de la hotară între noi, ci aceia din miazăzi, cei care semnează astfel pisaniile din Vlăhia Sărunei (Salonic), sau coloanele cu leii bizantini furate de venețieni și expuse în piața San Marco. Începând deci cu mult înainte de anul 1000 d. Hr., eu cred că IO înseamnă "Iani Ordo".


Acest "după legea lui Iancu (Ianus bifrons)" ar fi fost deci titlul serabic (elitist) autohton de la origini, după legea pământeană, dar scris numai cu inițialele din limba veche, aceea care legitimează latinitatea primordială, sud-dunăreană, cu mult dincolo, și mult spre miazăzi de linia Jireček. Ioniță Caloianul a domnit ca mulți alți serabi înaintea lui, pe cele două maluri ale Dunării de Jos, deoarece această apă centrală unea, și nu separa niciodată pe români.


Muntenii pelasgi au avut mereu Danery (Dunărea) și Tisa drept centru, așa cum moldovenii pelasgi au avut Nistrul (Danastes) ca apă fondatoare, locuind până-n zări, și de-o parte și de alta, văile fertile ale acestor fluvii primordiale. Iancu (Ianus) are două frunți. Toponimele de pe malurile drept și stâng, bine repertoriate, sunt identice ! Doar post-postmodernismul poate considera fluviile drept frontiere ! Felul de a gândi al antichității înalte, încă eminamente religios, nu putea concepe un centru, cum sunt cumpenele apelor fondatoare, fără două maluri, ca două frunți ale zeului scurgerii timpului, aparent la vale, întotdeauna circular...


3. Gabriel Gheorghe : în "Noua revistă română" (accesibilă la depozitul online numit "Scribd") (BOBE-7004).


Excelent studiu ! Reproducem aici pe larg demonstrația paradigmatică a lui Gabriel Gheorghe :


Gabriel Gheorghe ne lămurește astfel, într-un text scris special pentru "nevinovații" lingviști români amatori :


"Dacă prof. Sorin Antohi, unul dintre protagoniştii emisiunii, ar fi verificat afirmaţia sa, făcută în totală necunoaştere a realităţii, ar fi aflat din "A magyar nyelv történeti - etimológiai szótára" (Dicţionar istorico-etimologic al limbii maghiare), (DEMA), Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1970, în vol.II, p. 1034, (BOBE-7017) că nyám apare în texte maghiare prima dată la 1881.


În română, găsim cuvântul neam de foarte numeroase ori, cu cel puţin cîteva sute de ani mai devreme. Iată cîteva exemple:


a) - în documentele din Ţările Române, foarte frecvent, începînd cu 1247;

b) - în Codicele Voroneţean, sec XIV - XVI (BOBE-7016).;

c) - în Tetraevanghelul lui Coresi, 1560 - 1561 (BOBE-7015).;

d) - în Palia de la Orăştie, 1581 - 1582 (BOBE-7014).;

e) - în Noul Testament de la Bălgrad, 1648 (BOBE-7013).;

f) - la Ioan Zoba din Vinţ (1683) de 7 ori,

g) - la Ion Neculce, passim, de 17 ori, etc.,


ceea ce dovedeşte că neam era de uz curent la români cu secole înainte de a fi pătruns în maghiară.


În continuare, DEMA scrie: Román eredetu (de origine română !) La fel găsim şi în op. cit. - excelentul studiu A magyar szókészlet Román elemeinek története (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982, p. 351 - al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta (BOBE-7003), Ferenc Bakos. Desigur, prof. S. Antohi ar putea susţine că Academia din Budapesta şi prof. Ferenc Bakos greşesc, dar trebuie să dovedească aceasta.


Pentru că unii lingvişti români, lucrând după ureche, au mai afirmat acest fel de enormitate - că românescul neam ar proveni din maghiarul nem - un alt cercetător maghiar, binecunoscut lingviştilor români, Lajos Tamás, într-o lucrare publicată în volumul colectiv "Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani", Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 843 - 854 (BOBE-7002)., dovedeşte că este imposibil ca românescul neam să provină din maghiarul nem. Nu putem reproduce aici argumentarea lui L.T., dar prof. S.A. o va putea citi în volumul arătat şi, cum TVR e la dispoziţia sa, ar trebui să vină şi să spună adevărul: că ungurescul nyám provine din românescul neam, iar nu invers, cum din eroare (îi concedăm privilegiul bunei credinţe) a afirmat în emisiunea menţionată.


Dar, pentru ca să nu mai apară şi alţii să inducă în eroare pe cei care-i ascultă, tuturor celor interesaţi de raporturile lingvistice româno-maghiare le recomandăm să-l citească pe Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărît al românilor, dar, care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. al XVIII-lea, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că:


"... în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÎNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE" (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, (BOBE-7011) subl. ns.).


Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, îi invităm pe aceşti savanţi docţi să urmărească, în continuare, prezentarea admirabilului studiu menţionat mai sus, al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.


Chiar dacă ar putea părea un paradox, cu această operă îl socotim pe Ferenc Bakos unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române - cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară - mai mult decît au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru cîteva sute de cuvinte româneşti. În dicţionarele româneşti, cîteva sute de cuvinte sînt socotite de origine ungurească, ceea ce este fals.


Această eroare de proporţii - nu numai privitor la limba maghiară - pleacă de la Alexandru Cihac (1825 - 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nici-o metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă. Pe scurt, “metoda” lui Cihac era: "şi în ungară, deci din ungară"; "şi în bulgară, deci din bulgară" etc., înstrăinînd, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.


În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez Bartolomej Kopitar (1780-1844) care, în lucrarea sa "Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache" (BOBE-7020), spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi "mai puţin bogată" (dimpotrivă, DARO este, de departe, cea mai bogată limbă europeană, Nota ns.) decît cele mai tinere limbi din occident (subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decît acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s-au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII)...".


4. "A magyar nyelv történeti - etimológiai szótára" (Dicţionar istorico-etimologic al limbii maghiare), (DEMA), Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1970, în vol.II, p. 1034, pentru etimologia cuvântului "unguresc" nyam... (BOBE-7017).


Ioan Dănilă are un studiu important al graiului ceangăilor (în acest text din conferinţa de aici) (BOBE-7019).

Aflăm acolo cu surprindere, tot prin geniul lui Lajos Tamás :

CSNG bokonyil < DARO a bocăni

CSNG szobirlan < DARO şobolan

CSNG botolo < DARO bătălău

CSNG kumpana < DARO cumpănă

CSNG kurkál < DARO a încurca

CSNG proszkál < DARO a împroşca

CSNG serkál < DARO a cerca

CSNG szárika < DARO sarică

CSNG sinyil < DARO a cimili, sau a cinili ("şinieliturî")

CSNG kóda < DARO coadă

CSNG szulimán < DARO sulemeneală

CSNG perikulósz < DARO periculos

CSNG szekurje < DARO secure

CSNG prag < DARO prag

CSNG kāpk'Cu < DARO capchiu (palatalizarea trece la rândul ei)

CSNG k'eptar < DARO pieptar

CSNG ńirCaså < DARO mireasă

CSNG ńirišt'je < DARO mirişte

CSNG k'eptar < DARO pieptar

CSNG parikå < DARO pare că

CSNG kruşkúl < DARO cuscrul

CSNG KrCētsul < DARO Creţul

CSNG ålyiman < DARO apă adâncă (liman)

CSNG báni < DARO bani

CSNG buftyész < DARO bucălat

CSNG burka < DARO cuvertură (alt cuvânt dacic atestat prin împrumut, *burcă)

CSNG curka < DARO manta (alt cuvânt dacic atestat prin împrumut, *curcă)

CSNG djér < DARO ger

CSNG elkorsilódik < DARO a se corci

CSNG gelemusz < DARO pământ jilav (alt cuvânt dacic atestat prin împrumut, *gălemuş)

CSNG gidzigiél < DARO a gâdila

CSNG bika < DARO buhai


Gyula Márton, A moldvai csángó nyelvjárás hangrendszerét és fonológiai struktúrajat ért román nyelvi hatásról (Influenţe româneşti în sistemul fonetic şi în structura fonologică a graiului ceangău din Moldova) NyIK, IX, 1965, pp. 243-256. În versiunea revăzută a articolului apărut, în limba franceză, în RRL, XII, nr. 3, 1967, pp. 245-254 BOBE-7023 : "... le système phonologique du parler ‹‹csángó›› s’encadre dans le système phonologique général de la langue hongroise (y compris ses parlers). Néanmoins, la présence dans ce système de toute une série de réalisations, en partie empruntées au roumain, en partie produites par cette influence, nous autorise à traiter ce système de même que le système phonologique des autres parlers hongrois touchés par l’influence de la langue roumaine (par exemple le parler hongrois de Câmpia Transilvaniei) comme un type de système différent de celui des parlers hongrois non touchés par cette influence."


5. Lajos Tamás : în "Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani", Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 843 - 854. Eminentul Lajos Tamás dovedeşte deja în acest faimos Festschrift că era imposibil ca românescul neam să provină din maghiarul nem. (BOBE-7002).


6. Situl acesta despre genografie oferă cele mai actuale reprezentări ale caracteristicilor populațiilor după criteriul genografic. Introducerea cea mai utilă este cea de la pagina despre caracterizarea haplogrupurilor. La pagina despre arborele genealogic al omenirii se văd direct rămurelele copacului cu genealogia neamurilor după criteriul masculin, pe care am propus aici mai sus să-l numim mai puțin rebarbativ, "criteriul Y" (young, sau cromozomul Y), în loc de "Y-DNA", iar la pagina cu arborele genealogic în linie feminină, pe care iar am propus aici mai sus să-l numim, mai puțin rebarbativ, "criteriul M", (matriarhal, sau mitocondrial), în loc de "mt-DNA" se vede mai mult pădurea decât se văd copacii.


7. Un film cam stufos explică metodologia genografică în cel puțin paisprezece episoade până la data de azi (24 mai 2014). Poate, pentru introducere, este util de urmărit mai ales primul ( episod).


Pe scurt, în lumina limitelor metodei genografice, există un arbore genealogic al populațiilor. Rădăcinile sale, pe care tradiția (Biblia, folclorul european, etnografia europeană), istoria Europei Vechi (Nicolae Densușianu, Grigore Tocilescu), arheologia Europei Vechi (Marija Gimbutas), lingvistica limbii daco-române (Mihai Vinereanu), istoria scrisului (Harald Haarmann) le numesc "pelasgice", și care sunt de fapt cu adevărat "vlasgice" (paleoromânești) sunt extrem de bine caracterizate, în mod strict univoc.


Rădăcinile noastre, originea neamului românesc, etnogeneza românească, încă rămân deci "obscure" doar pentru "consensul" nulităților academiste. Pentru că datele anume fragmentate nu mai pot fi exact coroborate într-o minte medie, cum e mintea acelora, s-a crezut, sau s-a dorit să se creadă că românii nici nu există ! . Un institut apoi o casă de editură, ambele recente, care orice numai "românești" nu se pot numi, și-au permis să stipendieze publicarea unor bazaconii pe hârtii pletorice bine colorate cu amatorisme privind originea... cumană a românilor, sau măcar a ideii lor despre stat.


Cei care aveau o organizare statală de invidiat cu elite ale căror endoetnonime sunt vii azi, chiar când nu erau uniți, cei care aveau o tradiție uluitor de înaltă, un sistem de caste militare care făcea invidia autorilor antichității, o falangă "macedoneană" care a cucerit Asia, o flotă diadohică unde vasele erau cele mai mari construcții din lemn care au fost văzute vreodată din antichitatea înaltă până la cele medievale chinezești, o religie de stat universal și o biserică universală, în sens toynbeeian, un proletariat extern semitic devenind "progresiv" un proletariat intern, o astfel de civilizație fondatoare a Europei ar fi putut deci, măcar în fantasmele cele mai abracadabrante ale oricărui istoric care se respectă, ar fi putut deci învăța ceva de la o mână de călăreți ai stepelor pe care doar generozitatea românilor îi mai păstrează, măcar nominal, în istorie ?


Matei Cazacu, un bun specialist al perioadei statului "cuman" (care față de istoria noastră imperială ca neam și ca împărăție a vremilor de aur, ca stat pașnic pelasgic, apoi, saeva necessitas, neopelasgic, cu reînvieri uluitoare la romani sau macedoneni, cu o istorie de zece ori milenară, e ca o ploaie colorată peste praful de pe buturugă, ca vântul pe puful de pe păpădie și ca aerosolii spumei de pe talazuri) a glumit prin urmare, punând la punct pe un autor, venerabil dar amator, și pe un director rușinat în public de laureata premiului Nobel, Herta Müller, și numind editura lui ceva mai pertinent, drept "Cumanitas".


Dar nici dogmatica magiștrilor discursului, nici doctrinele din clasa Épinal nu se pot împăca, oricât ersatz de coerență s-au străduit în făcăturile lor tipărite să ne "asigure" dezinformatorii profesioniști. Dacă nu din "basne" cum scria Miron Costin, din ce oare s-ar fi putut trage concluzia că noi nici n-am fi existat, sau am fi coborât direct în Basarabia și Ardeal, venind din Constelația Pleiadelor cu proiectul specific de a perpetua timp de unsprezece mii de ani aceleași semne, pe case, porți, altare, statuete, fusarole, răbojuri, oale, coji de ouă, cusături, ori pâinici rituale, cu aceleași motive în aceleași locuri, apoi cu aceleași semne în genografia noastră, în mod strict continuu, doar pentru a putea rușina, zece mii de ani mai târziu, niște bieți călăreți care nu pot exista dacă nu fură.


Şi cum așa se face că toatele datele anume risipite rămân, gata pentru oricine să le vadă când le repunem împreună, extrem de coerente cum sunt ele cu "marea idee pelasgică", ni s-a impus în plus și un asasinat de conștiință colectivă, care rămâne pentru moment o tentativă. Cum spun legile de drept pământean, "tentativa se pedepsește" !


Ei bine, în ciuda zvonurilor anume răspândite de profesioniști în solda magiștrilor discursului, rădăcinile pelasgice au caracteristici tradiționale, geografice dar mai ales genografice absolut univoce ! Asupra acestor date nu se poate discuta doar cu gândul de a le contesta coûte que coûte, fără a friza ridicolul.


Limitele metodei genografice sunt date și de granularitatea eșantioanelor probante, căci rezoluția datelor cercetării originilor depinde în mod limpede atât de cantitatea și calitatea SNPM-urilor, cât și de viitoarele descoperiri în domeniu. De exemplu, caracteristicile genetice din eșantioanele amplificate prin metoda PCRA de la probele prelevate din scheletele ce vor fi descoperite în viitor pe fundul lacului prepontic, dacă vor fi dovedite a fi provenind din populațiile dinaintea potopului bosforic, deci dinaintea formării Mării Negre, pot explica mișcările de populații perieuxine în perioada când Pelasgia Magna era continuă pe uscat cu Asia, atât cu regiunile cimmeriene, cât și cu ținuturile microasiatice capadociene.


Vocabularul metodei genografice poate fi tradus simplu, deși tot cladistic, astfel :


a. Rădăcinile Neamului - rădăcini caracterizate genografic, cultural, arheologic și tradițional în modul cel mai puțin neunivoc cu putință.

b. Strămoșii Neamului - arbore genealogic sau filogenetic, și arbore genografic sau genetic.

c. Trunchiul din care ne tragem - omenire

d. Ramuri : cladistica de ramuri Y și ramuri M - haplogrup sau haplotip SNPM , "Y-DNA" și "mt-DNA".


Din aceste ramuri, cele mai semnificative par a fi acele SNPM de pe Y-DNA, ramuri Y. Odată rămurite (mutații apărute cu un anumit ritm) ele marchează mai degrabă istoria, recte timpul, și se transmit negreșit doar în linie paternă, de la tată la fiu. Ele duc la Adam. Se poate azi comanda un kit comercial și determina, pentru un pumn de dolari și pentru fiecare din noi, caracteristica definitorie din acest unghi de vedere genografic cu migrații sălbatice (fără a transmite limba sau cultura).


Cele de pe mt-DNA duc până la Eva. Aceste ramuri M caracterizează mai degrabă geografia prin lipsa migrațiilor. Este un mister că acest ceasornic duce înapoi la o sută cincizeci și nu la cinci-opt mii de ani în urmă. Dar sunt vârstele, notate atent, ale patriarhilor biblici traduse în ani "de zile" sau "de luni" ? Deoarece avem și "veacul vecilor".


Primele aplicații ale studiilor de criteriu M la maghiari au arătat, în mod surprinzător că, deși finlandezii și ungurii au în general doar 10 la sută din genom de tip uralic (1994), elitele lor au ereditatea de criteriu Y, aproape exclusiv europeană (G Tömöry et al) :


"The data were compared with sequences derived from 57 European and Asian populations, including Finno-Ugric populations, and statistical analyses were performed to investigate their genetic relationships. Only 2 of 27 ancient Hungarian samples are unambiguously Asian: the rest belong to one of the western Eurasian haplogroups, but some Asian affinities, and the genetic effect of populations who came into contact with ancient Hungarians during their migrations are seen."


"Strong differences appear when the ancient Hungarian samples are analyzed according to apparent social status, as judged by grave goods. Commoners show a predominance of mtDNA haplotypes and haplogroups (H, R, T), common in west Eurasia, while high-status individuals, presumably conquering Hungarians, show a more heterogeneous haplogroup distribution, with haplogroups (N1a, X) which are present at very low frequencies in modern worldwide populations, and are absent in recent Hungarian and Sekler populations".


"Modern Hungarian-speaking populations seem to be specifically European. Our findings demonstrate that significant genetic differences exist between the ancient and recent Hungarian-speaking populations, and no genetic continuity is seen." (Citatul este de aici) (BOBE-7008).


Cf. Nadasi L et al, care arată că haplogrupul M, după criteriul M se detectează doar la cinci la sută sau trei unguri dintr-un eșantion de 55 probanzi cum se poate verifica aici (BOBE-7021).


Dienekes Pontikos citează în blogul său antropologic și pe A. Marusic care glosează în marginea unui alt studiu, ciudat, despre sinucidere la populații de origine asiatică. E cunoscut faptul istoric că ungurii s-au autodecimat, spre uimirea antichității joase, după înfrângerea suferită în luptele cu Henric Păsărarul. Detalii aici (BOBE-7009).


"The mitochondrial DNA will, however, only show maternal DNA. Hence, it remains possible that it is the male DNA that discriminates between the Finnu-Ugrians and other Europeans. For example, according to some theories, Hungary was occupied by 100.000-500.000 Magyar invaders, herders who spoke a Uralic language in 862 AD. They formed a fraction of 10-50% of the total population after the invasion; subsequent gene flow from neighbors is likely to have decreased this initial proportion. The current estimate of admixture is 13%. Other Finnu-Ugrians are Finns and Lapps. The Finns have a proportion of 90% European genes and 10% Uralic."


Martin Sikoral et al, 2014 (BOBE-7010) pun, mai recent, în lumină pelasgică sardă, după criteriul Y, faimosul cadavru înghețat din Tirol ( Oetzi ).


e. Rămurele - subcladistică

f. Frunze - noi înșine

g. Muguri - ai urmașilor noștri


8. Martin Bernal : "Black Athena Writes Back: Martin Bernal Responds to His Critics", by Martin Bernal, David Chioni Moore, Duke University Press Books (September 20, 2001) (ISBN 978-0822327172) (BOBE-7001).


Cf. Magda Lazarovici Sanctuarele Culturii Precucuteni-Cucuteni, ANGVSTIA, 12, 2008, Arheologie, pp. 9-40 BOBE-7022 mai ales privind altarul de la Trușești și numerologia sacră. Acestea sunt preluate, fiind organizate complex, ca un cult complet al tainei nunții la fecioare, cu săli dedicate, tronuri, altare, obiecte de cult în număr întotdeauna semnificativ, peste tot în lume. Tardiv, romanii vor celebra misterele Bonaei Dea.


Mysteriis Bonae Diis. (Este evident un calc, "Bonae Diis" fiind pelasgicul, apoi dacicul cuvânt "Bendis" !). Sunt Sânzienele, Sanctae Dii. Fertilitatea organizată creator, din toate punctele de vedere, plecând de la acela concret, fundamental, în tainele minunatelor nouă al căror ecou tardiv și canonizat sub alte forme culturale, neoriginale, "dictate" se regăsesc în tantrism, dar și în taoismul căii de viață lungă.


9. William Shakespeare : "Romeo and Juliet" Act II. Scene II. (BOBE-2192). Marele bard rămâne, cum se vede, după Arnold Joseph Toynbee, și Edward Gibbon, dar și după lordul Acton (care era german, ca și marele compozitor Edward Elgar) maestrul absolut al stilisticii mele stufoase, redundante, pretențioase, de un cabotinism saxon - tară familială poate prea subtilă - dar mișcată puternic de căutarea și mărturisirea Adevărului.


10. István Katona : "Epitome chronologica Rerum Hungaricarum Transsylvanicarum et Illyricarum" (Bude, 1796-1797, 3 vol. in-8°) (BOBE-7012).


Neobositul iezuit, istoric adevărat, de-iezuitizat și cenzurat cu forța, dar cu o răbdare de benedictin și cu o credință de ortodox, este, după notarul anonim, istoricul meu preferat al antichităților maghiare !


"Historia critica primorum Hungariæ Ducum" (Pest, 1778, in-8°) este epocală; "Historia critica regum Hungarice stirpis Arpadianæ" (Pesth, 1779-1780, in-8°) are opt volume, iar "Historia critica regum stirpis Austriacæ" (Cluj, apoi Buda, 1795-1801) are 38 volume până la cenzură.


Astfel "Istoria critică a românilor" a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, operă majoră, ca și Dacia Preistorică a lui Nicolae Densușianu, au camarazi de seamă.


Din păcate nu mai avem azi un István Katona care să manifeste aceeași onestitate ca istoric !


Iar posteritatea lui nu e de loc manifestă. Duhului de Adevăr prieten lui István Katona dar și în memoria martirilor neamului românesc le datorăm azi urmașilor noștri adevărul ! Iată ce se întâmplă când ungurii sunt lăsați să "guverneze" în Ardeal, chiar și numai patru ani din cei o mie de când sunt în Europa :


În 2008 d. Hr., la 68 de ani de la Diktat-ul de la Viena și de la masacrul din Ip, singurul supraviețuitor rămas încă în viață, Gavril Butcovan, a acordat un interviu ziarului Gardianul, povestind drama familiei sale din noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940. Gavril Butcovan mărturisea în articolul apărut în data de 2 septembrie 2008 :


„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii."


"Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru."


"Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară."


"Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o [s-o] crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine."


"Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga «Unde ești maică ?!», a fost secerată de gloanțele criminalilor."


"Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei."


"Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”


Gavril Butcovan amintește și de celelalte crime comise în noaptea masacrului:


„ Doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire".


"Bătăile și schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini".


"Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte și soția acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moașă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală. Aceștia, sub amenințarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunși în curtea casei l-au împușcat. Soției i-au scos copilul din burtă cu baionetă".


"O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani și Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună și îngropate de vii. In acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împușcat.”


Aceste mărturii sunt scrise aici deoarece ele nu vor mai apărea în istoriografia maghiară, care va invoca prescriptibilitatea legile europeene, tocmai acelea care sunt primele care au fost încălcate de maghiari în masacre. Totuși, insistând chiar în Tribunalul Penal Internațional, cel care se declarase competent doar în cazurile selectate din linia partidului, un român a făcut să triumfe Adevărul. Ambasadorul maghiar la ONU a trebuit, in extremis să facă un "coming out" pe cât de rar pe atât de spectaculos !


Losonczi gróf Miklós Bánffy care a cerut lui Ferdinand Întâiul să redevină român, împreună cu Széki gróf Pál Teleki (acesta, dacă nu s-ar fi sinucis, ar putea fi mai cunoscut în istorie ca urmaș al unui român din Teleac care a știut să devină cel mai bogat om din Ardeal și să ne lase o bibliotecă demnă de cea a guvernatorului Bruckenthal - în palatul căruia Samuel Hahnemann a redescoperit accidental medicina lui Abaris Hiperboreanul de a numit-o homeopatie) ar fi fost ultimii dintre nobilii "maghiari" care să fi putut încă scrie care este Adevărul. Să dea Domnul să aflăm, cât trăim, măcar un istoric maghiar care să fie la înălțime...


11. Mihai Vinereanu Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2008, 935 p. BOBE-7012.


12. Florin Croitoru Personal communications 2007-2014


13. Miron Costin De Neamul Moldovenilor Miron Costin, ed. P. P. Panaitescu, Editura Minerva, 1979 - 286 pp. BOBE-7022. Predoslovia sa, un model de suflet, de neam, de omenie, de istorie, și mai ales de ortodoxie și românism este etern antologică :


Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul ţărâi cel dintăi şi a neamului moldovenescŭ


Către cititoriu


Începutul ţărâlor acestora şi neamului moldovenescŭ şi muntenescŭ şi câţi sunt şi în Ţările Ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntŭ şi de ce seminţie, de când şi cum au dăscălecat, acéste părţi de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul ţărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la védére felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntŭ lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi suntŭ, de unde suntŭ veniţi strămoşii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la discălecatul lor şi de cândŭ s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fostŭ întâi, ce limbă ţin şi păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestŭ pământŭ şi supt ce nume, scot la ştirea tuturorŭ, carii vorŭ vrea să ştie neamul ţărilor acestora.


Dzice-va néştene: prea târziu ieste; după sutele de ani cum să vorŭ putea şti poveştile adevărate, de atâtea vacuri? Răspunzŭ: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, céle trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici. Şi nu numai lucrurile lumii, staturile şi-ncepăturile ţărâlor lumii, ce şi singură lumea, ceriul şi pământul, că suntŭ zidite după cuvântul lui Dumnezeu celui putérnic. Crezŭ, din Scripturi ştim şi din Scripturi avem şi sfânta credinţă a noastră creştinească şi mântuirea noastră cu pogorârea fiilui lui Dumnezeu şi împeliţarea cuvântului lui, cel mai denainte de véci în firea omenească (denafară de păcatŭ). Scriptura ne deşchide mintea, de ajungem cu credinţa pre Dumnezeu, duhul cel nevăzut şi necoprinsŭ şi neajunsŭ de firea noastră, Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne face de le putem vedea cu cugetul nostru. Să nu pomenim de marile Moisi, carile după 2.400 de ani au scris létopiseţul de zidirea lumii, că acela au avut pre însuşi Dumnezeu dascal, rostŭ cătră rost. Omir în 250 de ani au scris după răsipa Troadii războaiele lui Ahileus, Plutarhŭ în 400 de ani au scris viiaţa şi faptele vestitului împăratŭ în lume, a lui Alexandru Machidon; Titus Livius cursul a toată împărăţiia Râmului în 700 de ani şi mai bine au scrisŭ după urzitul Râmului şi alţi mulţi istorici, cercândŭ de-amărântul scrisorile, cursul a multe vacuri cu osârdie şi cu multă osteneală au scos lumii la vedére istorii.


Îndemnatu-m-au mai multŭ lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel dintâi, toate alte ţări ştiindŭ începuturile sale. Laud osârdiia răposatului Uréchie vornicul, carile au făcut de dragostea ţărâi létopiseţul său, însă acela de la Dragoş-vodă, de discălicatul cel al doilea al ţărâi aceştiia din Maramoroşŭ scrie. Iară de discălicatul cel dintăi cu români, adecă cu râmléni, nimica nu pomenéşte, numai ameliţă la un loc, cum că au mai fostŭ ţara o dată discălicată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fostŭ destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dânsul şi atâta, câtŭ poate să zică fiéştecine că numai lui de această ţară i-au fostŭ milă, să nu rămâie întrŭ întunerecul neştiinţei, că célelalte ce mai suntŭ scrise adăosături de un Simeon Dascalul şi al doilea, un Misail Călugărul, nu létopiseţe, ce ocări suntŭ. Care şi acélea nu puţină a doao îndemnare mi-au fostŭ. Câtŭ mi să pare, bine nu ştiu, că n-am văzut létopiseţul lui Evstratie logofătul, iară cum am înţeles de câţva boieri şi mai ales din Niculai Buhuş ce au fostŭ logofăt mare, pre acestŭ Simeon Dascal, Istratie logofătul l-au fătat cu basnile lui şi Misail Călugărul de la Simeon au născut, cela fiiu, cestalalt nepot. Şi mult mă mir de unde au luat acéste basne, că şi Uréchie vornicul scrie şi el: 45 de ani la domniile céle dintăi, nici o scrisoare nu să afla de lucrurile lor, ce s-ar fi lucratŭ şi nici streinii n-au ştiut nimica de dânşii, pănă la Alixandru-vodă cel Mare şi Bun. Décii au început istoricii leşăşti a scrie, mai ales Bielschii şi Marţin Paşcovschii, pre carii i-au urmatu răposatul Uréchie vornicul. Dacă n-au fostŭ dară dintăi scrisoare în ţară şi nici streinii n-au ştiut şi nimica n-au scris, de unde suntŭ acéste basne, cum ca să fie fostŭ moşii ţărâi aceştiia din temniţile Râmului, daţi întru ajutoriul lui Laslău craiul unguresc? Şi românii acum era în Maramoroş în zilele acelui craiŭ, ceşti dincoace, de unde ieste acum Moldova, iară cei dincolo, unde ieste acum Ţara Muntenească, iară în munţi, pre Olt, unde şi acum să pomenéşte Ţara Oltului şi râmlenii cei discălicaţi de Traian în Ardeal, acum era în Ardeal.


Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu.


Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor.


Şi întăi unui Enea Silvie şi cu următorii lui; însă acesta istoric nu aşa greu nepriietin ieste, cât numai acest nume vlah de pe Fleac hatmanul Râmului că ieste, scrie, unde s-au lunecatŭ şi săracul Uréchie vornicul. Crédem neputinţii omeneşti.


Iară ieste altul, de neamul său leah, Iane Zamovschii, care orbŭ năvăléşte, zicândŭ că nu suntŭ moldovénii, nici munténii din râmléni, ci trecândŭ pre aicea, pre aceste locuri, Traianŭ-împăratul şi lăsândŭ slujitori de pază, au apucat o samă de dachi limba râmlenească. Vei vedea apoi şi a cuvintelor lui răspunsul şi ocara, nu de la mine, ci de la istoricii, povaţile méle, la rândul său.


Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: "Испитаитє писаиіа" (Ispitaite pisania), adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.


De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ


Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova

14. NOTE REDACȚIONALE

Cu cât ești mai obiectiv, cu atât ești mai trecător, mai muritor. Subiectivitatea, voință personală, elanul temperamental – numai acestea sunt păstrate în istorie...


Mircea Eliade

Oceanografie

Copyright-ul este rezervat ! Toate drepturile acestei publicații aparțin oriunde, întotdeauna, în mod exclusiv D-nei Georgiana Iosefina Halacec-Waniek și urmașilor noștri legali și desemnați în mod specific, AAAT (All Rights Reserved Anywhere, Forever, at All Times) !


Autorul roagă editorii de la Revista de Lingvistică și Cultură Românească (RLCR) să publice acest articol, aici clasat ca BOBE-7007 iar în original, în Georgipedie ca 0019-ARTG, doar dacă o fac ne varietur, bona fide și integral, chiar de o fac în serial în patru părți.


Imprimi potest, Nil obstat, Imprimatur :-) Istoria, ca și medicina, este mult mai inteligibilă pe calea cea mai lungă, sau, cum scria și Marin Sorescu, mergând simultan, în studiul ei, pe toate căile posibile :-)


A crede, prin organizarea actuală a Europei, voit, prea vădit ostilă neamurilor și propriilor baze, rădăcinilor adevărate ale continentului, în ciuda voinței populare, mereu vie, chiar după tăvălugul ideologiilor comuniste sau consumiste, că românii vor uita cine sunt, mi se pare o încercare a celor prea mult plecați sau doar duși cu pluta ...

15. DESPRE UN AUTOR

Tăria nu se măsoară prin raporturile dintre om și lume, ci dintre om și el însuși. ”


Mircea Eliade

Oceanografie

Dan is a medical doctor (whose name of the trade comes from Theo Vennemann's recently reconstructed Proto-Vasconic *bede, much later giving Latin "Mēdeo, Medēri", meaning "to render a human being integer").*bede is nothing else but Pre-Greek (and Daco-Romanian), Original Pelasgian bade.


Greek Andromede is therefore Proto-Vasconic "Ander", girl, composed with *bede - "an integer young woman", meaning virgin. "Mēdeo, Medēri" is defective, for it has no perfect, is also deponent, having no passive, and is dual, for its complements are formed with Dative, as well as the Accusative :-)...


Dan is the prickly and humbly erudite, but blogorrheic author of Georgipedia (Enciclopedia iosefină (ENIO)), Irismeister's Review of Books, Legea Strămoşească, Abaris the Hyperborean, and many essays, as diverse as Cardinal Homeopathy and Trans-Iridial Studies. He works in France, and everywhere, as a Romanian "bade". Ichthus.png

0042.JPEG

' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' '

16. DREPTURILE DE AUTOR ALE ACESTUI ARTICOL

Fericirea ajunge concretă – stare, experiență – numai atunci când dorința care o precedă este îndreptată către altul.


Mircea Eliade

Oceanografie

COPY-NAN.jpg

Toate drepturile rezervate ! Copyright-ul este rezervat ! Toate drepturile acestei publicații aparțin oriunde, întotdeauna, în mod exclusiv D-nei Georgiana Iosefina Halacec-Waniek și urmașilor noștri legali și desemnați în mod specific, AAAT (All Rights Reserved Anywhere, Forever, at All Times) ! Ichthus.png


ABSTRACT

01. De zece mii de ani noi primim, apoi asimilăm pe oricine, rămânând noi înșine. E o taină mare aici...


02. Orice se răspândeşte, dar se şi păstrează și dăinuie pe loc, trebuie să aibă un început, și să fie centrul unui cerc.


03. „ Să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moșilor și strămoșilor noștri... ”


04. „ Cum a mai rămas om trăitor în tine de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce se trag până azi în tine, Moldovo ! ”


05. Noi, românii, suntem singura populație europeană care nu vine de aiurea, ci este "a locului".


06. Eurynome care este "întinsa așezare a legilor frumoase", și Euryope care este "larga priveliște", sunt ipostasuri fondatoare care au dat numele unui continent, dar comportamentul lui Zeus, furtul unei feniciene, sau fertilitatea din dinții bălaurului rămân un êthos care este orice, numai nu respectuos cu Adevărul sau cu feminitatea, care sunt chiar prima și ultima energie creată a universului, venerată la pelasgi.


07. Cultul zalmoxian însuși, care nu e nici mai mult nici mai puţin decât mitul fondator al renașterii din pământul mamă, deci Pregătirea Primei Veniri ("cult" ininteligibil pentru grecii stepelor, cei care l-au și numit "orfic", expediindu-l la religiile de mistere doar pentru câţiva iniţiaţi, aceia aleși de câtre misionarii pelasgi), zalmoxianismul deci, care transpare, strălucind, din toate tradițiile locale pre-grecești, toate acestea sunt prost interpretate de greci (singurii europeni lipsiți de endoetnonim, în ciuda "pan-elenismului" lor) deoarece au fost furate ! Pitagora a fost discipolul Zeului Moș, iar nu "Zamolxis" un "sclav" al lui Pitagora !


08. Prin retorica dialogului se poate demonstra orice, apoi contrariul orice-ului, cum a demonstrat de altfel un faimos orator în senatul roman. De exemplu, "lemnitatea" unui filosof evocat de Constantin Noica în minunata "Creaţie şi frumos în rostirea românească" nu schimbă natura unui scaun din lemn, dar scaunul dă lemnului sens. Această "ceartă de cuvinte" la greci l-a făcut pe unul dintre cei șapte înțelepți ai Antichității (care ca să nu se afle că-s pelasgi "s-au numit" pre-socratici), să afirme că "nu trebuie vorbit mult, ci trebuie rostit Adevărul".


09. Progres, dacă ar exista, ar fi doar trecerea de la barbarie la civilizație, prin cultura smerită a pământului, ceea ce produce cultură pur și simplu, opt mii de ani de locuire fără arme, fără ziduri de apărare, și fără cimitire, ca în Vremurile de Aur, iar nu raiduri de pradă cu toate căderile spre furt, viol, robie sau semeție, care au definit invariant "istoria" oricât de particulară ar părea ea. Vremurile de Aur nu vin din fantasme de barbari, ci din realitatea lumii distruse de barbari.


10. "Absence of evidence is not evidence of absence!". Prin nici o prigoană, ca aceea documentată în Ardeal, a mercenarilor unguri ai papalităţii instruiţi în mod perfid să ardă cărţi, biserici, manuscrise ori inscripţii în lemn, nu se pot distruge arhivele vii ale neamului românesc, înscrise în sufletul românesc. Creștinătorul cel mai cunoscut al maghiarilor, Ştefan, era ortodox român, ca și tatăl său Voicu. Creștinismul românilor, original, apostolic, imperial, natural și bine pregătit de cei mai mari dintre profeţii dacilor s-a răspândit prin mărturia celor cărora li se tăia capul pentru credinţa lor de câtre mercenari asiatici. Cel tardiv, al asiaticilor, s-a răspândit anemic, slab, abia o mie de ani mai târziu, în mod jalnic, de loc organic, doar prin tăierea capului celor ce nu credeau, deși tot de către mercenarii asiatici, dar acum din ordin papal. Maghiarii sunt primii în Europa care vor uita de fostul stăpân la prima ocazie, deci îl vor lăsa pe papă de izbeliște, și-l vor îmbrățișa pe Calvin, adoptând Reforma și ignorând Contra-Reforma. Dimpotrivă românii sunt dreptcredincioși de la început, din vremea apostolilor.


11. Romanii imperiali înșiși, urmași, ca și dacii, doar un pic mai periferici, ai Pelasgiei Magna, pe care au reconstituit-o, desigur nu ex nihilo, și desigur prin cu totul alte metode, care sunt decadente, trecând deci de la o armată de cetăţeni apărători ai patriei cuprinzând un ordin ecvestru de călărași (keleres) și un "ordin pedestru" de ostași (hastati) la soldați (soldati) care sunt doar în solda cuiva pe la margini (mărci), ca mercenari (mărginași), apoi desigur în jurul altei "mare nostrum" decât marea originilor, romanii deci, își revendicau, mai târziu, și nu doar poetic, virgilian, dar și practic, cultic, originile lor troiene. Ei și reveneau, efectiv, la origini, prin războaiele "dacice" (ale împăratului daco-hispanic Traian). În fine, romanii ieșeau din ciclul pelasgic prin fundarea târzie, după încheierea prezisă de Sibile, a mileniului Romei, în plin mileniu dacic, la Bosfor, a noii lor, capitale, Constantinopol (Țarigradul)...


12. Nu putem pretinde înaintare când încetăm a face cultură, începând s-o "administrăm" în loc de a o produce. De la lucrarea câmpului la administrarea lui nu e loc decât de ciocoi.


13. Emil Cioran nu a avut dreptate când râdea de prietenul său Constantin Noica ! Deși toate culturile lumii nu sunt culmi de munte ci isvoare adânci, fiecare cu gustul, limpezimea, apoi unicitatea lor, ei bine nu există "sentimentul uruguayan al Ființei". Trebuie să ne oprim din silogistica simplă după ce formulăm paradoxul incompletitudinii. De ce nu ne-am opri chiar la început ? Prin definiție, este un început, deoarece numai de la "Sunt Cel ce este ", "este ceea ce este ".


14. Deci pelasgi sunt peste tot în Europa, cu opt - douăsprezece milenii înaintea venirii asiaticilor. Dar atunci, de ce tradiția numește, adevărat, dar și tainic (pentru că o face doar pentru românul ardelean), pe ardelean, cu un nume asiatic ?


15. Papalitatea a priceput că acești invadatori turbulenţi ar fi poate mai buni ca mercenari, deci ca distrugători de "eretici" ortodocși și mai ales ale dovezilor istoriei lor decât inamici.


16. Migrația tardivă, anemică, și de loc fondatoare, a uniunii clanice "on ogur" ("a celor zece săgeți") a populațiilor turcice variate, amestecate cu rămășițe de triburi hunice, cu valuri noi avare, cumane, pecenege, și cazare, încă de la origini, nu formează de loc un neam.


17. Ungurii n-au descălecat, în chip evident, tocmai datorită neliniștii lor războinice și dependenței lor totale, aservite, de sistemul de subzistenţă asiatic, bazat pe expediţii permanente de pradă sezonieră...


18. Doar insistența celor îndrăgostiți de adevăr mai transmitea, tradițional și invariant, ca pe o predanie ortodoxă românească, această imagine de ansamblu atât de grăitoare pentru oricine mai poate încă admira și contempla o priveliște naturală.


19. Trei secole le-au trebuit asiaticilor, pășunând doar iarna printre panoni, ca să se infiltreze, progresiv, la răsărit, dincolo de pădurile noastre, în Ardeal, în Terra "Ultra"-silvana, care n-ar fi fost numită astfel de către "notarul anonim", dacă arpadienii ar fi putut realmente intra pe caii lor de stepă prin păduri, dinspre nord, direct, iar nu pe ocolite, din apus, prin Porta Hunica dintre Carpaţi și Alpi în regiunea de origine europeană, dintotdeauna românească, pe care o cunoaștem pe bună dreptate ca "Trans"-silvană...


20. Stătulețul hungaro-cumano-panonic, ca și strătulețul maghiar, în "oceanografia" carpato-danubiano-pontică, sarmatică și mai ales panonică, sunt o mâzgă tulbure, continuu agitată, amestecată mereu, cum a fost, cu sânge românesc, și diluată de sângele românesc până la proporții homeopatice. De asemenea el este, față de substratul pelasgic (iar nu pelagic sau pelargic cum ar fi vrut grecii), acela autohton, al românilor, ca praful de pe buturugă, ca polenul de pe păpădie, și ca spuma de pe talazuri.


21. Agitaţia identitară recentă programată de Budapesta în secuime este ironică deoarece panonii privesc cu dispreţ pe secui, iar un ţinut autonom autentic secuiesc nu este de conceput decât la Zidul Chinezesc...


22. Alfabetul folosit de secui ca răbojuri este pur dacic, iar răvașele nu devin asiatice prin numele de "róvasirás", tot așa cum uliul de pe înălțimi (DARO Pajura), nu devine pasăre joasă, asiatică, dacă e numită, cu exuberanța vocalismului "lor" țipător al stepei, cu accent primosilabic, invariant, "üiliü" (HUNG sárkáni) sau Gaiță (HUNG hülyie).


23. Ceangăii, din părţile de la răsărit de Carpaţii orientali sunt azi genetic, cultural, lingvistic, social și istoric mai mult sau mai puţin complet românizaţi.


24. Imaginea unei vetre ancestrale a populației din nucleul civilizator al Europei vechi, din Alpi, din Tatra valahă (Wallachei), Panonia, Ardeal, Muntenia, Tribalia, Moldova, Pind, Tesalia, și Basarabia până la Danaper și Palus Maeoticus în ținutul Serabilor, care este creuzetul esențial, acela pelasgic, al varietății fondatoare europeene, este mai vie ca oricând.


25. Etnogeneza europeană a maghiarilor este de neconceput, oricum am distribui simbolurile tarot-ului.


26. Mijloace de cercetare noi, urâte de politicieni, apar mereu, și trasează imagini care întăresc ceea ce se știa dintotdeauna, prin cercetările vechi, azi cenzurate, și cercetările tradiționale, azi desconsiderate în numele relativismelor multiple, ale căror nume e Legiune, și care sunt în mod fals diverse.


27. Istoriografia revanșardă și iredentistă maghiară a putut inventa migrații fanteziste ale unor populații pământene și fondatoare, continui și determinante pentru începuturile istoriei europene, probabil doar privindu-se în oglindă, ca să facă loc unor idei trase de păr. Dar chiar această istoriografie, amatorism de bâlci post-postmodernist, nu a putut schimba datele propriilor istorici, ca "notarul anonim", sau ca incredibil de completa crestomație a răspopitului iezuit Istvàn Kátona, și nici datele sale științifice, probabil cele mai puţin falsificate din lunga istorie a iezuiţilor.


28. Singura mișcare politică anticomunistă asupra căreia "consensul istoriografic" este formulat fără drept de judecată, este și singura în care se mai poate percepe, ideatic, iar nu discutând politicul, Sol Invictus, într-o încercare de sinteză paleocreștină.


29. Manole este Mântuitorul. El își dă sufletul (pe Ana) și îl zidește Luiși, pentru vecie, în Biserica Sa. Este aici mai mult decât hierogamie, liturghie cosmică și sacrificiul fondator al mitului jertfei construcției. Acel tânăr Eliade, care ar fi putut dezvolta această idee, la vârsta lui Hristos pe Cruce, fostul redactor al nemuritoarei colecții "Zalmoxis", mai târziu profesor la Chicago, n-a fost lăsat, anume, s-o dezvolte, tot din ordin de la magiștrii discursului.


30. Creștinismul este caracterizat de lipsa totală a alternativei la iubire, dar și de lipsa totală a sacrificiului de sânge.


31. Azi sunt mașini care extrag ADN-ul dintr-o singură picătură din orice este sau a fost viu (salivă, sânge, os din cimitir), amplifică, apoi citesc cuvintele...


32. Lumea nu poate fi limitată de închipuirile oamenilor. Dar dacă noi nu putem crea Adevărul, noi Îl putem recunoaște și slăvi. Astfel putem cerceta.


33.Creaţia reflectă Creatorul, dar Creatorul este în afara timpului, fără început, și fără sfârșit. Cum putem noi fi, atunci, bobițele acestea din roua dimineții, limitate în timp, în chipul și asemănarea Luminii Veșnice și Necreate a Celui care ne-a creat ? Ei bine, printr-o varietate infinită. Cu cât sunt mai multe și mai diverse bobițe de rouă, căzută, dar căzută din cer, cu atât sunt mai multe imagini ale întregului, chiar dacă fiecare imagine întreagă este doar un bobișor. Numesc deci "cardinalitate" această parte întreagă din întreg (pars pro toto in omnibus). Este vorba despre un invariant în raport cu orice dimensiune. Dar mai ales este vorba, mai mult decât simbol (împreună aruncare), similaritate (invariant al formei) sau fractalitate (invariant al dimensiunii), de o "inflexiune definitorie a raportului dintre continuu și discontinuu".


34. "Oriunde este viață, este creștere și înmulțire". Singurele bariere reale sunt cele ale sufletului, deci cele pe care ni le punem noi, când din păcatele noastre, sufletul ajunge a ne fi limitat prin suficiență.


35. Doar viaţa rămâne, învingând timpul ! De ce rămâne ? Deoarece crește și se înmulțește ! Binecuvântarea vieții este că fiecare parte a ei creată reflectă întregul creator, ceea ce eu am numit deci cardinalitate, pars pro toto in omnibus.


36. Dar întregul fiind infinit, chiar și partea întreagă, reflectând întregul, trebuie să varieze la infinit. De aceea viața este varietate. Reducerea varietății este prefigurarea morții, al cărei nume este Legiune.


37. Varietatea creației este cu totul extraordinară. Nimic din ceea ce nu este creație autentică nu o poate egala.


38. Chiar metodele matematice inventate anume pentru a imita variabilitatea infinită a realului sunt în mod inerent limitate, căci nu există niciunde hazard.


39. Când ne înmulțim, totul se petrece ca noi să fim foarte, dar foarte diferiți în urmași !


40. Mama are peste tot un comportament imperial în pregătirea omului pe care-l naște.


41. Orice cuvânt (sau orice gol dintre cuvintele) de pe cromozomul Y, se poate transmite exclusiv în linie paternă, ceea ce face criteriul Y interesant, mai ales când sunt doar bărbaţii plecaţi în migraţii. Aceasta se petrece, cum ar fi, de pildă - deși nu sunt un exemplu demn de urmat pentru că numai astfel, plecând singuri, neglijând femeile lor, își pierd genele lor fondatoare și devin străini de ei înșiși - ungurii arpadieni. Dumnezeu nu dă cu parul. Plecând timp de sute de ani în expediţiile lor sezoniere spre apus în Franţa, arpadienii nu mai au genele lor. Toată pasărea pe limba ei piere !


42. Minunată este alegerea felurilor în care fiecare parte dintr-o varietate infinită, irepetabilă, reflectă întregul.


43. Pervertirea variabilităţii continui și unice, care este singura variabilitate dumnezeiască, într-una predictibilă, fals eugenistă, și de fapt doar corporatist-animistă, este moarte.


44. Prin clonare nu obținem cu adevărat o celulă fiică, ci o copie invariantă a mamei, întru totul asemănătoare (clonă - klonos - înseamnă muguraș, sau agitaţie) mamei, care are viaţa mamei, nu pe aceea a ei. Ea nu a fost individual însufleţită. Aceasta este o falsă variaţie !


45. O falsă variaţie se va întinde ca pecinginea, până distruge adevăratele isvoare de variabilitate, cele care sunt create de altceva decât de mintea noastră . Oare peste cât timp vom putea vedea ramura pe care ne-am tăiat-o singuri de sub picioare ?


46. Între europenii contemporani cei mai recenți, maghiarii singuri nu au nici o continuitate genetică. Sângele lor asiatic s-a subțiat în bazinul panonic până la diluții homeopatice, după criteriile "Y" (patriliniar și istoric, ca marker al filiațiilor) și "M" (matriliniar și geografic, ca marker al lipsei migrațiilor) până la dispariția sa totală.


47. Opinca noastră pe parlamentul din Budapesta este un real act de cultură populară românească în vreme de război, când doctorul Alexandru Vaida Voevod ar fi putut cere la pacea de la Trianon toată Panonia înapoi, iar armata română era primită ca liberatoare în Ungaria, deoarece nici o armă nu este mai umană dar și mai temută decât umorul.


48. Ipostasurile umorului românesc supraviețuiesc mereu, ca și genele perpetui ale românilor, asasinilor lor.


49. Pentru politicienii, ideologii și "culturologii" revanșarzi și iredentiști maghiari, este poate ironic faptul că maniheismul pseudomiturilor lor fondatoare este ucis, și împănat, gata de expus la Muzeul Antipa, comasat cum vor unii să fie acesta, cu Muzeul Țăranului Român. Neliniștea originilor incerte și a "focarului" de etnogeneză cu adevărat viforos, dispersat, cu totul panasiatic, al vecinilor noștri cei mai revendicativi, a căror limbă, după Cioran, "convient aux exigences de l'agonie", poate fi, de-acum, și mereu, ușor temperată.


50. Noi suntem deci aceia care, de voie de nevoie, ne-am maghiarizat, de formă, superficial, mai peste tot în Panonia și pe ici pe colo și în Ardeal. Om fi făcut-o nevolnic, nu samavolnic, doar pentru avantaje politice, ca să facem elitele maghiarilor, și ca să nu dăm nicicum ecosistemului papistășesc al mărcii lor de răsărit, locul nostru.


51. Invariantul istoriei europene a maghiarilor (istoriei lor pur și simplu) este goana după allo-guvernare de câtre vecinii cei mai puternici. Este încă o dată ironic din partea lor a cere orice autonomie în orice teritoriu s-ar afla, din punct de vedere natural sau istoric, când modul, mediana și media existenței corpului social maghiar, secuiesc sau ceangău este, de la origine, imersiunea într-un corp social deja constituit, care să ofere guvernanță, elite dar mai ales siguranță, calități pe care natura originii lor recente, istorice nu le pot asigura.


52. La noi predomină patru haplogrupuri, cele mai vechi din Europa.


53. Genele românilor, mai numeroși, dar și cu mult mai stabili, infiltrând social "marca" mercenarilor migratori ai papalității în bazinul panonic, în perioada tulbure a invaziei barbarilor în Europa, persistă și provoacă diluarea până la dispariție a genelor asiatice sau a markerilor asiatici ale ungurilor, cum ar fi haplotipul "lor" Q.


54. Urcând pe scara acumulărilor de SNPM-uri, vedem cum se face că strămoșii, chiar când nu-i mai cunoaștem, sau, din păcatele noastre, nu-i mai recunoaștem, ne dau totuși un arbore, ca și arborele genealogic, prin ciudăţeniile lor transmise la urmași. Acest arbore, în care e vorba de altceva decât cine a nuntit cu cine, și anume de la cine încolo se transmite în mod neschimbat o ciudăţenie, e un arbore ramificat pe de sute de ori mai multe generaţii decât un arbore genealogic cu nume. Arborele genetic este, astfel, un arbore genealogic fără nume, dar al unor strămoși anume.


55. Arborele genetic, faţă de cel genealogic, este un arbore genealogic fără nume. El este un arbore genografic. El arată doar "ciudăţenii invizibile" transmise la urmași, care nu-s neapărat caractere genetice, ca ochii albaștri sau ca pielea lăptoasă, deoarece acestea toate se transmit altfel.


56. E ușor de înțeles : românii sunt cei care, învățând ungurește, dar folosind acasă, mereu, cuvintele lor românești, care sunt și mai pertinente, prin vechime, prin circulație și mai ales prin adecvare la mediul european, muntos și împădurit, rostesc românește în limba maghiară mai mult de 50% din cuvintele de bază ungurești, chiar și astăzi !


57. Genetic, cei ce revendică o "maghiaritate" politică și fac zgomot revanșard, iredentist și autonomist, sunt tot români, dar români care au uitat, după o mie de ani, timp în care s-au scăldat în ideologia unei mărci panonice papale, că sunt maghiari doar cu numele ! Ce fină ironie a istoriei ! Generații întregi de istorici maghiari falși, iredentiști și gălăgioși, au vrut să coboare istoria românilor la sud de Dunăre ca să-și facă, măcar conceptual, și ca făcătură, o brumă de legitimitate în Ardeal ! Și iată că adevărul iese la iveală ! Nici măcar ei nu mai au sângele "lor", ci pe al nostru ! Or fi fost veniți cu noi în sud, anume chiar la sud de Dunăre, doar ca să ne păzească, apoi să plece în Panonia cu genele noastre sau cu peste 50% din fondul de bază lexical al limbii lor ?


58. Se decantează în teritoriul etnogenetic românesc o populaţie europeană genetic originară, a unui nucleu indivizibil, plecat apoi spre patru zări, aceea a pelasgilor nordici, aceea a pelasgilor sudici (mediteraneeni), aceea a geților și aceea a dacilor.


59. Haplogrupurile acestea din teritoriul actual al României (2014) sunt extrem de semnificative pentru înțelegerea modului cum s-a produs stratificarea genetică a populațiilor timp de zece - optsprezece mii de ani înainte de Hristos.


60. Este vorba în cele patru haplogrupuri românești de cei născuți direct din Pământul Negru, cum insista genial Nicolae Densușianu, deci suntem "autohtoni" aflați aici dinainte de sfârșitul ultimei glaciații și chiar cu mult înainte de maximul ei. Amestecul nostru "tracic" este fondator, deoarece din punct de vedere cultural purtătorii acestor patru haplogrupuri aparțin aceleiși civilizații originar-europeene.


Toate aceste patru haplogrupuri reprezintă și populații genetice ce vorbeau aceeași limbă, o pelasgică originară (PELA, comună, pre-latină, pre-greacă, și care seamănă cel mai mult cu limba daco-română actuală). Daco-româna este moștenitoarea directă a pelasgicei originare, fiind cea mai conservatoare, cea mai invariantă, cea mai răspândită, mai lipsită de dialecte, și totodată cea mai bogată limbă europeană.


Acest fapt este extraordinar, și de fapt cu desăvârșire unic.


61. Arameenii sunt corpul social al lumii siriace unde fuziunea elitelor "arimice" cu proletariatul extern "semitic" a produs imperiile mesopotamiene, Sumerul, Babilonul, apoi Asiria, Hurri, plus alte state chattic-hitito-submicroasiatic-arameo-siriace ca Mittani.


62. Sosirea "arimilor" în Elam apoi Sumer, chiar prin Iran, a produs acolo, cu o mie de ani înainte de ceea ce se credea a fi începutul istoriei, o civilizație eminamente Veche Europeană.


63. Geneza europeană, nesemitică, a lumii siriace este explicată de huguenotul Simon Pelloutier, de genialul bancher Georg Barthold Niebuhr, de directorul Victor Duruy, de pitorescul Alain Daniélou, de magistrul Georges Dumézil, focosul Martin Bernal, înțeleptul Harald Haarmann dar mai ales de o figură unică în lunga serie de istorici cu totul remarcabili ai neamului nostru, desigur inegalabilul Nicolae Densușianu. Arnold Joseph Toynbee a fost scos din biblioteci cu versiunea completă a monumentalului A Study of History pentru că explica la rândul lui aceast fapt cultural incontestabil ce nu convenea proiectului sionist !


64. Dăinuirea genelor, a populațiilor genetice, a cadrului de armonie a locuitorilor purtători ai acestor gene cu natura, a obiceiurilor, a tradiției, a credinței, a simbolurilor și a limbii este, chiar și din punct de vedere exterior românismului, și rămâne "o enigmă și un miracol istoric" cum a formulat, genial, un istoric de talia lui Gheorghe Brătianu.


Încheiat azi, marți 24 Cireșar, Anul Domnului 2014 iar de la Facerea Lumii 7522 (†) Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele, Drăgaica); Aducerea moaştelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava; †) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana (Dezlegare la pește).

AUTORECENZIE

De Neamul Ungurenilor


(articol mic despre carte, publicat în numărul inaugural, apărut în 31 Gustar 2014, de ziua limbii române, în Revista de Lingvistică și Cultură Românească)


01. Românii au fost prigoniți în Ardeal în ultimul mileniu al nesfârșitei lor istorii de către organizațiile imperiilor recente (turc, austriac și rus), deși au fost dintotdeauna majoritari în locurile lor de baștină. Dintre statele recente, cele mai îndârjit anti-românești, mergând de la agitații și purificare etnică până la genocid, în ciuda păcilor succesive pe care le-au cerut tot acestea, mereu învinse, au fost statele maghiare tulburi, iredentiste, și, la scara istoriei europene, în perspectiva europeană, de loc durabile.


02. Ungurii nu reprezintă un neam, ci un conglomerat istoricește pestriț, care la vârste diferite a fost alcătuit din diverși asiatici, din rămășițe hunice, din uniuni clanice fără etnonime : "on-ogur", de unde "ungur", dar și "ogru", înseamnând doar "zece săgeți", amestecuri greu de definit, de kutriguri, avari, iasi (asi), gök turci, cazari (sag-gas), pecenegi, iar mai în urmă cumani și chiar europeni păgâni ca lituanii. Secuii și ceangăii sunt și mai greu de definit în termeni etnogenetici, deși, cel mai probabil, reprezintă huni dacizați. Amore, more, ore, re, probantur amicitiae :-)


03. Geniul limbii române păstrează exoetnonimia invadatorilor în modul cel mai pertinent cu putință, prin cuvintele ironice, derogative, dar adevărate, intrate în domeniul public, de cutre, avari, târgul ieșilor, găzari, pecingine și lifte păgâne. Arta subtilă a umorului românesc este arma cea mai umană cu putiință pentru că desființează minciuna fără să ucidă pe mincinos ! Ridendo castigat mores !


04. În total, media, mediana și modul analizelor statistice ale "etnicității" on ogur nu duc deci nicăieri. "Focarul etnogenetic maghiar" este, din Coreea, trecând pe la poalele Zidului Chinezesc, prin Altai, prin poarta Dzungariei, în stepa de dincoace de Atil (Volga), oriunde, sau nicăieri, poate chiar prin orice pășune temporară am putea cerceta unde pasc oile iar nu caprele.


05. În ciuda acestor fapte, magiștrii discursului politic maghiar, istoriografii maghiari de rea credință, și făcăturile lor ideologic suspecte, pretind periodic noi "drepturi" istorice, etnice sau politice, ajungând până la a se face de râs în public și sub specia eternității, "ca gândaci fixați pe frontispiciul veșniciei", fără pic de rușine. Dacă ridicolul ar ucide, etnografii deveniți entomologi prin ideile lor subțiri ca niște ace, cercetătorii români și cei de pretutindeni, inclusiv aceia dintre maghiari care sunt respectuoși cu adevărul, nu ar mai avea cu cine disputa datele cele mai noi, deoarece Adevărul iese, vom vedea, mereu, la lumină !


06. Comparativ, noi, românii, avem un centru bine definit. Acesta este Ardealul. Media, mediana și modul etnogenezei românești este spațiul binecuvântat din cetatea noastră uriașă, de baștină, cea apărată de Dumnezeu prin culmile împădurite ale Carpaților. Acolo nu urcă, prin definiție, caii de stepă. Notarul anonim nu mințea când numea Terra Ultrasilvana (țara de dincolo de păduri) ceea ce ei ar fi dorit să fie doar Trans-silvania (prin păduri). Infiltrarea asiaticilor s-a făcut dinspre Panonia spre răsărit, încet, timp de sute de ani, deoarece arpadienii au urmat calea cea mai ușoară de intrare în Europa, faimoasa Porta Hunica, cea dintre Alpi și Brâna Tatrei și de-abia de acolo, odată pășunați, iernile, prin Panonia, și de fapt niciodată descălecați, au vrut și mai mult de la noi, de la autohtoni. Într-adevăr, originile noastre sunt limpezi. În mod miraculos, dacă n-ar fi atât de firesc, centrele de greutate ale ariei lingvistice românești (ALRO), ale Civilizației Europene Vechi (OECI) și ale orizontului dacic originar (ORDA) coincid.


07. Spațiul nostru, sacru, cel puțin de la ultima glaciație încoace, de la Apuseni până în Ceahlău și din Tatra până în Bucegi, cuprinde însă, până departe, și Alpii păstorilor romanși, și toate Banaturile, și Rutenia, și Vlăhiile, și toate "țările românești" de la Voscopole la Aminciu și Săruna Tesaliei, și din Istria pân-la Cetatea Albă, apoi pe Termini Liberi Patris peste nouă mări și țări, prin înaintarea misionară a geților cei mai puternici, până departe la Alexandria Eskhate, tot locul. Tot acest spațiu este centrat de greutatea în aur a uriașului complex arhitectural vlasgic (pelasgic) subteran (CAVS) peste care a fost ridicat tot sistemul tradițional de tuneluri și cetăți, relativ recente (datând "doar" din mileniul dinainte de Hristos), ale dacilor ardeleni, și desigur, cuprind Roșia Montana, minele noastre de aur și toți munții noștri sfinți, cei însemnați cu sfincse megalitice.


08. Orice studiu serios, istoriografic, antropologic, etnic, folcloric, lingvistic, arheologic, arată că românii sunt singurii veritabili autohtoni, ca singura populație europeană care nu vine de aiurea, ci este a locului, loc care deci nu trebuie dat, orice ar fi, până la sfârșitul lumii. Ce lipsesc din studii ? Lipsesc înscrisurile papistășești care, chipurile, ar "legitima" proprietatea, ale cărei prime atribute rămân, oricâtă abureală s-ar produce în cancelarii, posesia și sângele. Alții inventează aberații roesleriene, poate doar pentru că se privesc pe ei înșiși prea mult în oglindă, dar orice ar face ei, noi alt loc nu avem, căci noi suntem de aici. Iată, prin urmare cum procedează dușmanii : ascund sau distrug dovezile locuirii noastre în Ardeal, apoi cer, histrionic și ipocrit, tot aceste dovezi. Această tehnică de atac asupra Adevărului se numește "self fulfilling prophecy (SFPF)".


09. Ei bine, răvașele din răbojurile de lemn se pot arde, pieile de iepure cu înscrisuri, chiar argăsite, se pot șterge, manuscrisele se pot plastografia de către iezuiți, ca acela, faimos, semnalat de Nicolae Densușianu în "cazul" sinodului fondator, dar inexistent, al bisericii "uniaților", până și bisericile strămoșești se pot dărma sau arde, însă nu se poate uita, orice s-ar face, și nu se pot niciodată șterge sufletul și sângele românilor.


10. Așa se face, iată, că astăzi niște mașini complicate scot dintr-o singură picătură, provenind din ceea ce este sau a fost viu (sămânță, sânge, os, păr, mătreață, scuipat, unghie) mesajul înscris în gene, dar și în spațiul dintre genele celulelor și mitocondriilor, oricât de mic sau oricât de mare ar fi acela. Deoarece mesajul acestui răboj microscopic poate fi "amplificat" printr-o reacție în lanț, aceea a polimerazei (PCRA) acidului dezoxiribonucleic, care e acidul foarte fosfatat prin care se scrie mesajul, el poate fi lesne citit.


11. N-a lipsit mult timp de la apariția acestui mod de a citi mesajele vieții până ce studiile statistice s-au aplicat, cu grăbire, în populații întregi. Mai degrabă decât caracteristici aparente (fenotipice) care alcătuiau grosul cercetărilor antropologiei istorice, ca studiul culorii irisului, pielii și pletelor, al înălțimii medii sau al măsurilor craniului (cu denumiri rebarbative, ca dolicocefalie și brachicefalie), au apărut astfel criterii precise de delimitare etnologică. Acestea se numesc în ansamblu genografie, deși nu descriu doar gene ci și (de fapt mai degrabă), markeri invizibili, aceia care nu se referă atât la caracteristici aparente (fenotipice) cât la "ramuri cladistice" sau "haplogrupuri".


12. Din respect față de natura delicată a Adevărului, am luat în considerație, sine ira et studio, doar articole ale geneticienilor maghiari. Aceștia, cărora le datorez respect pentru că au iubit mai mult Adevărul decât pe Platon, au descoperit un lucru uluitor : ungurii nu mai au azi haplogrupuri asiatice. Din Slovacia și Serbia până în secuime, toți au căpătat haplogrupuri europene, și anume, și mai ales, pe cele românești. Tömöry G et al (2007), Nadasi E, Gyurus P, Czakó M, Bene J, Kosztolányi S, Fazekas S, Dömösi P, Melegh B. (2007) sunt doar câțiva dintre autorii citați.


13. Toate aceste date sunt meticulos integrate într-un studiu publicat recent, pe care l-am pus aici, de unde poate fi luat, citit și comentat : http://www.amazon.fr/Neamul-Ungurenilor-Originilor-Neamului-Genografia-ebook/dp/B00LECR5MO


Cred, în concluzie, că marele antropolog Leo Frobenius a avut încă o dată dreptate : geografia a fost mai puternică decât istoria.


Putem de-acum adăuga și genografia în antropologie, iar etnologia europeană nu are decât de câștigat prin recunoașterea realității haplogrupurilor. În situația unică a neamului nostru, a cărui etnogeneză excepțională este de-acum limpede pentru toți, iată, am învins și vom învinge mereu, fără să ucidem și fără să umilim.


Este exact ceea ce se întâmpla cu 95 de ani în urmă, în august 1919, când armata română libera Budapesta de bandele cazarului Béla Kohn care semănau teroare și anarhie între civilii "republicii sovietice maghiare". Contele Miklós Bánffy de Losoncz căruia noi îi datorăm mult, și care a devenit român, cerea la Sinaia lui Ferdinand să le fie rege și lor. Miklós Bánffy de Losoncz a întrevăzut corect revenirea panonilor într-un imperiu neo-dac, în momentul istoric în care ungurii vedeau că nu mai aveau pe austriecii rămași fără imperiu în spate, ca să-i apere și să-i organizeze. Ne amintim și că ungurii nu s-au răsculat niciodată cât au fost cuceriți de turci, așteptând pesemne mereu alți aliați imperiali.


Pentru inamicii noștri ideologici, pentru revanșarzii zgomotoși, pentru iredentiștii insignifianți, sau chiar și pentru politicienii locali sau străini care ne urăsc, și ne contestă de la înălțimea grandorii lor care apune azi spre Apus, paradigma neamului românesc ar trebui urmată. Adevărul iese oriunde la lumină :


De zece mii de ani noi primim periodic aici la noi, de unde ne-am născut, și asimilăm tot aici, la noi în casă, pe oricine, rămânând mereu noi înșine. E o taină mare aici...


Acum dacă "ei" vor să ne spună cum să trăim "noi" la noi acasă, aici e altceva ! Dacă au uitat că tot sângele nostru le curge de-acuma în vine și lor și că limba lor devine tot mai mult românească, acesta este adevărul, și îl ignoră doar pe răspunderea lor.


Mulțumim deci și celor care ne urăsc, și celor care nu ne iubesc, pentru că dacă masacrele nu crează decât martiri, și minciunile ne ajută să rămânem treji, atunci noi putem fi, cu ajutorul lor, și putem să rămânem noi, iubitori al Adevărului, până la urma urmelor și chiar înainte de toate :-)

DESPRE AUTORITATEA ROMÂNEASCĂ

O pereche de autori, iubitori de Adevăr și de frumusețe, părinți anonimi, și în veșnicie, ai neamului nostru. Iată singura, delicata, smerita, unica autoritate românească, aceea lui „a fi ceea ce suntem”, a deveni mereu doar ceea ce suntem de la început, întru Ființă... Carul lor, tras de boi, a învins imperiile toate, vechi și noi. Cee ce am aflat de la ei a fost folositor oriunde am mai fi ajuns, sau om mai fi crezut doar că am ajunge. Ei au știut să învingă timpul. La ei acasă s-a născut, din veșnicie, civilizația însăși !


Autorul este de fapt mereu același, eternul, anonimul, minunatul, micul român din deal și din vale... Scriem astfel, ca să dăinuie Facerea în Grădina Maicii Domnului, în Veacul Vecilor, de-a pururea și-o zi, întocmai ca iubirea noastră, IUBI ! Autorii, cunoscătorii sau admiratorii valorilor tradiționale românești, din discernământ al smereniei, nu țin neapărat, și nici întotdeauna, să se dezvăluie sau să-și sape numele-n piatră. Dar munca lor dăinuie altfel, în semnele de pe pristolnice, fiindcă ea curge continuu peste milenii, decurgând, și percepând direct din, participând de asemenea în veșnicie, la Viață. Dăinuim în același duh de Adevăr cu care ne-am păstrat tot noi, aceiași, cei de dinainte de a se scrie istorii, pe o Cale unică !


De-a lungul mileniilor s-a constatat întotdeauna că reprezentarea cea mai frumoasă a Adevărului este aceea populară, iar nu cea a unor vârfuri discontinui ale genilor locale care nu s-au recunoscut în același duh românesc de pace și în dragoste, la care nu există alternativă. Valorile trecute prin acest filtru de armonie și sănătate sunt distilate timp de douăzeci, sau măcar de douăsprezece mii de ani, deci sunt durabile, continui, universale și dătătoare de viață, dar și "dătătoare de Legi și Datini". Ele sunt și Frumoasele Legi ale Firii. Fiind Firea omului, Ortodoxia este pecetea Domnului peste dăinuirea noastră. Puteți citi tot ce e gata aici fără a sta prea mult pe Internet, într-un minut nu mai mult, dând CLIC AICI.


Încă mai puteți citi versiunea întreagă proaspăt tipărită, fără griji, fără wifi, sau chiar fără baterii, oriunde ați fi, visând cu cartea pe piept, cu creionul în mână, în livada cu flori de măr, APĂSÂND CU NĂDEJDE AICI. Iar cartea frumos tipărită, și cu coperțile tari, cartea care să vă rămână pe raft o viață întreagă, pentru copii, ca să afle și ei cine suntem noi, românii, oriunde ar ajunge ei, și mai ales din ce neam vin, sau de ce azi li se ascunde Adevărul, în școli, în cele mai multe locuri cu false lumini colorate de pe Internet, sau la televizor, se poate încă obține APĂSÂND ÎNCĂ ODATĂ AICI  !

Categoriile Georgipediei