1989 Decembrie 9

From Iosefina
Jump to: navigation, search
By writing here in the ENIO spirit, and thus becoming Georgipedians, young Wallachians, like these ones right here, be they Vlachs, Plakians, Velascans, Blackis, Plsagians, Vlasgians, all in their traditional Pelasgian "popular" costumes, make sure that we continuously enrich the Pelasgian, proto-Romanian Heritage (PPRH) of Vlasgia Magna.


Contents

1989 Decembrie (0007-ARTG) (09) : Kaghebizarea

Chrismon.png 0043.JPEG



Motto:

„Dădusem drumul boilor dar nu crescuse încă porumbul” (Dan SPĂTARU)





CONTEXTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL

Opinia Senatorului Valentin Gabrielescu asupra contextului în care s-au încadrat evenimentele din Decembrie 1989


Nu ne putem permite în spaţiul restrâns al acestui capitol sa facem o analiză exhaustivă asupra contextului intern şi internaţional în care s-au încadrat evenimentele din Decembrie 1989 în România. Dar nici nu ne putem permite să falsificăm sau să trecem cu vederea faptele importante din istoria lumii, a Europei şi României.


De aceea vom schiţa aici foarte pe scurt, ceea ce credem că este esenţial pentru înţelegerea desfăşurării acelor evenimente.


Deşi lăsând deoparte cele afirmate în capitolul I al acestui, raport este obligatoriu să trecem în revistă în paginile ce urmează contextul intern şi internaţional în care s-au încadrat evenimentele din Decembrie 1989.


Revoluţia română a fost, fără doar şi poate rezultatul firesc al ridicării maselor largi de cetăţeni împotriva unui regim dictatorial de sorginte străină, bazat pe minciună şi teroare, care, în fapt, nega cele mai elementare valori umane universal valabile.


Căci în spatele unei propagande deşănţate şi a cultului personalităţii, cvasitotalitatea acestui harnic şi paşnic popor a îndurat, după cel de-al doilea război mondial nenumărate samavolnicii începând cu opresiunea politică şi terminându-se cu o reală înfometare.


În acest context, dincolo de orice discuţii şi definiţii de ordin etimologic vizând etichetarea acestor evenimente, este evident că atingându-se şi depăşindu-se limita suportabilităţii, în decembrie 1989 s-au produs acele evenimente care aveau să schimbe cursul istoriei României, schimbări care se prefigurau şi puteau fi lesne percepute chiar de către defuncta putere.


Măsurile luate, în perioada anterioară, precum şi în cea de după ultimul congres al Partidului Comunist Român, ne îndreptăţesc să considerăm că vârfurile puterii comunist-totalitare au încercat, în mod real să-şi creeze o serie de instrumente represive care, în caz de necesitate, să fie folosite „eficient”. Suspiciunea puterii era firesc amplificată de cursul evenimentelor externe, în special de spectaculoasele schimbări care aveau loc atât de rapid în aşa-numitul „Est comunist”.


În spatele mascaradei patriotard-revoluţionare organizată zi de zi de către slugile supuse regimului au existat permanent manifestări de nemulţumire şi revoltă împotriva minciunii şi umilinţelor, aceste manifestări cristalizându-se şi înmulţindu-se mocnit cu unele răbufniri în decursul unei perioade îndelungate de timp Indubitabil, sentimentele de ură faţă de această ideologie ruptă de valorile umanismului real şi o adevărată dorinţă de schimbare se regăseau atât la nivel macrosocial înţelegând prin aceasta totalitatea poporului român, cât şi la nivel microsocial – referindu-ne la pături sociale şi categorii profesionale ori de vârstă.


Orice analist politic lucid putea estima cu aproximaţie aproape matematică deznodământul guvernării comunist-totalitare atât în ceea ce priveşte supravieţuirea cât şi modalitatea de producere a schimbării.


Trebuie sa ne reamintim că în urma înţelegerii de la Yalta, România a căzut în zona de influenţă a URSS-ului, în lagărul socialist, unde, cu „sprijinul neprecupeţit” al armatei roşii s-a instalat în ţara noastră regimul comunist, regim străin neamului nostru care a adus atâta suferinţă poporului român şi ale cărui „urmări dăinuie până în zilele noastre”.


A urmat o noua perioadă, aşa-zisă a războiului rece, când s-au format noi alianţe între state: Pactul NATO în Vest şi Pactul de la Varşovia în Est şi a reînceput cursa înarmărilor cu arme de distrugere în masă, al cărui cost a ruinat economiile multor ţări angajate pe această cale, aducându-le nu pe puţine dintre ele aproape în pragul mizeriei. Orice analist lucid care ar fi studiat situaţia internaţională din punct de vedere social, politic sau militar ar fi ajuns la concluzia că dată fiind existenţa unor asemenea mijloace de luptă, un nou război mondial nu ar putea duce decât la distrugerea omenirii. Într-o atare situaţie, realitatea a impus găsirea unei alte căi pentru ieşirea din criză, aceea a înţelegerii şi cooperării dintre cele două mari puteri, pentru a se asigura nu numai pacea şi prosperitatea popoarelor, căci nu mai putea trăi într-o asemenea stare de tensiune, dar însăşi condiţiile coexistenţei umanităţii pe mai departe. Era momentul, aşa cum avea să declare secretarul general al NATO, Manfred Werner, „epoca confruntării Est-Vest se apropie de sfârşit, ea fiind înlocuită de cooperare”.


Devenise clar pentru oricine că procesul evoluţiei social-istorice al comunismului marca un eşec total atât ca sistem politic, cât şi ca practică socială. Într-o atare situaţie, Mihail Gorbaciov, fostul preşedinte al U.R.S.S-, s-a văzut nevoit să abandoneze calea înarmării şi să-şi îndrepte atenţia spre relansarea economică, creând teoria cunoscută îndeobşte sub denumirea de „Perestroika” care-şi propunea înlocuirea unui regim comunist rigid cu un socialism mai blând, cu faţa umană, de natură a conferi pe mai departe sistemului şanse de supravieţuire.


Urmare acestei hotărâri, Pactul de la Varşovia, ce constituia o forţă redutabilă, nu a mai fost în măsură să-şi îndeplinească nici una dintre atribuţiile ce vizau înfăptuirea directivelor sovietice. S-au adăugat şi protestele popoarelor din unele ţari din cadrul Pactului de la Varşovia, ce au manifestat tendinţe de liberalizare care nu au mai putut fi înăbuşite. S-a creat astfel o situaţie în care pactul de la Varşovia s-a transformat dintr-o forţă de temut într-un organism golit de conţinut, ce nu-şi mai avea nici un sens în condiţiile în care forţele sale armate rămăseseră totuşi intacte. În acelaşi timp, pe fondul acestei liberalizări, nici armatele din ţările socialiste din cadrul Pactului de la Varşovia nu se mai regăseau în situaţia de a acţiona cu forţă pentru a menţine la putere regimul-totalitar. În acest cadru abordarea mai realistă a situaţiei internaţionale în lumina noului raport de forţe pe plan economic, devenise de acum o evidenţă.


Din evoluţia evenimentelor internaţionale a rezultat că în general şefii de state socialiste din estul Europei au înţeles sau au fost nevoiţi să realizeze aceste schimbări. Nicolae Ceauşescu şi acoliţii săi n-au înţeles şi nu au vrut să înţeleagă nimic, aşa cum se va vedea din desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. La Conferinţa de la Malta, în cadrul căreia s-au întâlnit, după cum se ştie, preşedintele Bush şi Gorbaciov, s-a discutat, printre altele, după cum îndeobşte se cunoaşte, şi despre liberalizarea popoarelor din estul Europei, Gorbaciov lăsând să se înţeleagă că ar adera la această schimbare.


Înapoiat de la Malta, Gorbaciov a convocat la Moscova în zilele de 4-5 decembrie pe toţi şefii de state membre ale Pactului de la Varşovia pentru a-i informa despre convorbirile sovieto-americane. După terminarea Conferinţei, Gorbaciov i-a acordat lui Nicolae Ceauşescu posibilitatea de a purta numai cu el un dialog direct pe marginea acestor eventuale schimbări.


Manifestând aceeaşi atitudine rigidă şi incapabil să înţeleagă măcar în ceasul al 12-lea imperativul istoric al momentului, Nicolae Ceauşescu a întrerupt brusc convorbirea şi a părăsit precipitat încăperea. Prin aceasta, încercarea de înfiripare a unui eventual dialog devenise în mod evident sortită eşecului.


Ca urmare a acestei noi situaţii internaţionale, rând pe rând statele participante la Pactul de la Varşovia au început să treacă la schimbări politice şi economice pe calea liberalizării şi a respectării drepturilor fundamentale ale omului. Rând pe rând, ţări ca Polonia, Ungaria, Cehoslovacia au trecut în mod paşnic printr-o revoluţie de catifea pe noua cale a reformelor. România rămânea singura ţară din Europa care nu admitea nici o schimbare şi nu înţelegea să respecte nici măcar angajamentele internaţionale pe care şi le asumase referitoare la drepturile esenţiale ale fiinţei umane.


În faţa unei asemenea atitudini de desconsiderare, Nicolae Ceauşescu s-a regăsit brusc izolat atât în relaţiile sale cu reprezentanţii statelor din Est, cât şi cu cei din Vest. Acum Nicolae Ceauşescu avea de întâmpinat atât oponenţa statelor occidentale cât şi a celor estice, înscrise pe calea perestroikăi, iniţiate de Gorbaciov.


Trecuse era primirilor spectaculoase la Casa Albă şi a plimbărilor cu caleaşca Reginei Angliei la Londra. Ceauşescu se regăsea izolat şi obstrucţionat pentru comportarea sa nu numai rigidă, dar şi total lipsită de realitate. Intrăm aşadar într-o nouă conjunctură internaţională când, după cum am văzut, epoca marilor confruntări dintre Est şi Vest era de domeniul trecutului.


Acum bătea un vânt nou, aşa cum avea să declare preşedintele Franţei, Mtiterand, referitor la România: „Sperăm că acest mare vânt de libertate, care a cuprins toate celelalte ţari din Europa, va trece şi pe acolo!”. Aspectul care prezintă cel mai mare interes pentru sinteza de faţă este acela al modalităţii de producere a schimbării, a înlocuirii regimului dictatorial cu unul de reală democraţie.


În lumina datelor obţinute, se poate aprecia că, în condiţiile existente în acel moment în România, nu era posibilă o detronare a vechilor structuri totalitare pe calea unor evenimente paşnice.


Statul totalitar dobândise o structură poliţienească avansată, bazată pe teroare, care tindea să nimicească orice manifestare de opoziţie încă de la nivelul individului, fără a se putea vorbi de o manifestare potrivnică a unui eventual grup mai numeros. Cum prin metode cu adevărat democratice nu era posibilă înlocuirea clanului Ceauşescu, care prin politica sa falimentară adusese ţara în pragul dezastrului social şi economic, singura cale de urmat rămânea aceea a ieşirii în stradă a maselor populare, cu asumarea conştientă a riscului asumat în faţa unor acţiuni represiv – poliţieneşti.


Acest fapt s-a petrecut cu începere din 16 decembrie 1989, când populaţia civilă a Timişoarei a declanşat acţiunile virulente de masă ce aveau să pună capăt uneia dintre cele mai negre pagini ale istoriei României.


Redescoperindu-şi în istoria s-a milenară acele virtuţi care au dat verticalitate poporului român, acesta s-a ridicat cu vehemenţă împotriva acelora care, în momentul în care s-au regăsit descoperiţi în falsitatea propriei lor ideologii, au recurs la înlocuirea minciunii cu gloanţe.


Evenimentele revoluţionare din Timişoara aveau să constituie impulsul unor ample ridicări ale maselor în localităţi precum Lugoj, Cluj, Cugir, Sibiu, Braşov. Acestea au culminat cu efectiva ridicare la luptă a populaţiei din Bucureşti care a determinat în data de 22.12.1989 ruşinoasa fugă a cuplului dictatorial. De altfel, furtuna nu a început în ultimii ani înainte de 1989. Este o gravă eroare să nu menţionăm măcar fapte peste care o adevărată istorie contemporană a României nu va putea trece.


Poporul român a reacţionat violent la instaurarea comunismului în ţara noastră şi a făcut sacrificii enorme de vieţi şi suferinţe cumplite. Cum să trecem cu vederea luptele grele din munţii noştri, duse de mii de bărbaţi şi femei, aşa-zişii partizani, care cu arme în mâini au pierit până la unul într-o luptă inegală cu forţele de securitate ? Zece ani au rezistat aceşti viteji în codrii noştri şi oasele lor odihnesc în acei codri!


Cincizeci de ani rezistenţa anti-comunistă s-a manifestat pe toate tărâmurile şi pe tot întinsul ţării. Sute de mii de bărbaţi şi de femei au trecut prin închisorile comuniste de tristă amintire şi oasele lor odihnesc în gropi comune. Mii şi mii de ţărani au fost împuşcaţi pentru că refuzau să intre în gospodăriile colective. Chiar mai recent la 15 noiembrie 1987, mase impresionante de demonstranţi, la Braşov au ocupat şi devastat localurile partidului comunist. Revolta a fost şi atunci înăbuşită cu brutalitate şi nu s-a putut propaga în întreaga ţară aşa cum s-a întâmplat cu doi ani mai târziu.


Nu putem încheia acest capitol fără a menţiona, chiar dacă fără amănunte, că au existat chiar în interiorul partidului comunist, grupuri de nemulţumiţi care doreau îndepărtarea de la putere a clanului Ceauşescu, dar nu şi a comunismului ca atare. Astfel grupul celor şase în cap cu Silviu Brucan au publicat o scrisoare deschisă, adusă lui Nicolae Ceauşescu, în care criticau regimul, dar nu şi ideologia comunistă. Alte grupuri de militari sau civili, marginalizaţi de Ceauşescu, care îi suspecta că ar fi fideli Moscovei, unde mulţi dintre ei îşi făcuseră studiile.


Un grup consistent format în anii ce au precedat revoluţiei din 1989, plănuia răsturnarea prin forţă a dictatorului.


Comisia posedă numeroase declaraţii care concordă asupra faptului că aceştia au întocmit fel de fel de planuri, unele chiar fanteziste, pentru a-şi îndeplini acest scop. Nici unul din aceste planuri nu a fost pus niciodată în aplicare: se tot aştepta un moment favorabil.


Membrii acestei organizaţii se întâlneau periodic în case conspirative unde discutau cum să-l înlăture pe Ceauşescu. Nu a fost vorba nici un moment însă de înlăturarea comunismului. Ei se gândeau numai la un nou regim comunist, care să-i aibă pe ei la conducerea partidului şi deci a statului şi să elimine violent pe Ceauşescu. Cităm numai câteva nume dintre aceşti complotişti: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Virgil Măgureanu, Radu Nicolae, etc.


Aceştia nu s-au gândit niciodată că mânia poporului român va izbucni într-o zi. Deoarece ei au fost surprinşi în primele zile, au stat la adăpost de la 16-22 decembrie, însă după fuga dictatorului au scos capul. Aşa se explică faptul că începând de la 22 decembrie ora 1300 grupul se conturează şi adună, la chemarea lui Ion Iliescu şi pune mâna pe putere, aplicând un plan bine gândit. Aşa se explică apariţia acestui grup la Televiziunea Română, apoi la Comitetul Central al Partidului Comunist şi la Ministerul Apărării Naţionale, adică exact în punctele cheie vitale pentru preluarea puterii. Trebuie să recunoaştem, că nu a existat nici un alt grup organizat care să fi făcut o asemenea lovitură.


Aşa se explică şi succesul pe care grupul Iliescu 1-a avut, aşa se explică şi faptul că primul lucru pe care l-au făcut a fost înlăturarea fizică a lui Ceauşescu aşa cum era de multa vreme plănuită. Deci poporul român l-a abandonat pe Ceauşescu, dar puterea a intrat imediat în mâinile unui grup de comunişti din eşalonul al doilea al particulei lor. Aceştia sunt până azi la putere. De aceea am putea spune că sângeroasa şi glorioasa noastră revoluţie a eşuat: pentru că nu asta a vrut şi nu vrea nici azi poporul român.

TIMIŞOARA – DECLANŞAREA REVOLUŢIEI DIN DECEMBRIE 1989

(Senator V. Gabrielescu Senator I.Aichimoaie Senator Şerban Săndulescu Senator Hosszu Zoitan, cu observaţii)


Introducere

Timişoara oraş industrial, dezvoltat şi centru universitar, cu o populaţie influenţată puternic de ideile democratice de sorginte occidentală, suporta cu greu opresiunile regimului ceauşist şi dorea o îmbunătăţire a situaţiei. Străveche vatră românească, în care locuiesc astăzi peste 300.000 de oameni de diferite naţionalităţi (români, germani, maghiari şi sârbi), în care românii reprezintă 80,1 % din populaţie, a constituit de-a lungul anilor, întruchiparea luptei pentru libertate şi democraţie, a unui popor mândru şi drept, care şi-a apărat fiinţa şi pământul strămoşesc, năzuind cu ardoare să-şi construiască o viaţă mai bună pe măsura virtuţilor sale.


Odată cu începerea deceniului al VII-lea criza economică a sistemului comunist din România s-a agravat şi din anii 1988-1989 degradarea economică şi socială din ţara noastră ajunsese la o situaţie greu de suportat. Evoluţia vieţii social-politice a judeţului Timiş din perioada dictaturii comuniste şi îndeosebi din ultimii ani ai regimului totalitarist-ceauşist, se îndrepta spre o stare prerevoluţionară, explozivă, ca urmare a existenţei unor importante contradicţii economice şi sociale. Scăderea nivelului de trai al imensei majorităţi a populaţiei ajunsese la un punct limită, ce nu putea fi depăşit, decât prin unele schimbări radicale şi de fond. Apariţia unei opoziţii mute, dar şi dârze, exprima o stare tensională care ar fi trebuit să convingă conducerea de partid de existenţa unui potenţial pericol. Informaţiile deţinute de cuplul dictatorial puse la dispoziţie de organele securităţii şi statului sugerau în linii mari, starea tensionată existentă în majoritatea segmentelor socio-profesionale ale ţării şi îndeosebi în Banat.


Pierderea contactului regimului dictatorial cu realitatea socială din ţară, explică arbitrarul în efectuarea actului de conducere iresponsabil şi totodată inconştienţa în faţa cauzelor apariţiei unor tulburări sociale. Încă din anul 1987, România fusese supusă unui intens tir informaţional din partea serviciilor de spionaj străine. Vestul şi-a unit eforturile cu serviciile de informaţii ale ţărilor vecine „frăţeşti” cu interese diferite asupra ţării noastre, dar, având toate un interes comun şi anume înlăturarea incomodului clan ceauşist.


La sfârşitul anului 1988, organele de resort au informat pe Nicolae Ceauşescu despre proiectarea în Occident a dezmembrării României, lucru pe care dictatorul a refuzat să-l creadă. In decembrie 1988, cu prilejul întâlnirii periodice cu conducerea iugoslavă (Loncear şi Dizdarevici), când aceştia au pus în discuţie problema Banatului sârbesc, Nicolae Ceauşescu a reacţionat cu fermitate. Respectiva consfătuire era pe punctul de a fi compromisă.


Relaţiile personale dintre Ceauşescu şi Gorbaciov devin din ce în ce mai critice şi sunt dublate de atitudinea sa sfidătoare faţă de SUA şi pentru ca pe plan intern să nu rămână mai prejos, Ceauşescu forţează în mod absurd plata tuturor datoriilor noastre externe, ducând ţara într-o stare de mizerie de nedescris: frig, întuneric şi sărăcie.


Nicolae Ceauşescu a înţeles după propriile sale afirmaţii că „…se pune ceva la cale împotriva României” fără a-şi da seama că el personal devenise indezirabil în faţa întregii lumi, cu excepţia Chinei şi Coreei de Nord. O analiză sumară a delegaţiilor străine participante la Congresul al XlV-lea al P.C.R. din noiembrie 1989 ne dă posibilitatea de a trage unele concluzii interesante astfel: nivelul de reprezentare foarte scăzut, opiniile declarate ale unor delegaţi potrivit cărora, cu acest prilej, Nicolae Ceauşescu ar renunţa la conducerea statului; încercările unor delegaţi de a incita cadrele de conducere din partid de a trece la acţiuni pentru înlăturarea clanului ceauşist; confirmarea din partea unor delegaţi că în exterior se pun la cale unele acţiuni pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Din informaţiile deţinute de organele de contraspionaj româneşti rezulta că forţe străine planificaseră ca dată pentru înlăturarea grupului ceauşist – 25 decembrie 1989 – sărbătoarea Crăciunului sau 31 decembrie – sărbătoarea Noului An.


Plecând de la unica idee a unui pericol extern, regimul ceauşist nu era în măsură să înţeleagă adevăratele cauze care aparţineau în fapt, problematicii interne, a stării de cumplită nemulţumire, de sărăcie şi degradantă umilinţă a populaţiei Dispunerea oraşului Timişoara într-o zonă geografică situată la confluenţa unor factori de propagandă externă, unde populaţia putea viziona programele televiziunii maghiare şi iugoslave, existenţa unei atitudini anticomuniste specifice populaţiei timişorene, tradiţia democratică prezentă în concepţia şi comportamentul localnicilor, existenţa unui cadru de relaţii şi contacte mult mai dezvoltate cu cetăţeni din ţările Europei Occidentale şi Centrale, specificul compoziţiei etnice a regiunii sunt tot atâţia factori ce ar fi trebuit să atragă atenţia conducerii securităţii că zona este o verigă slabă a sistemului comunist.


Factorii enumeraţi, precum şi mulţi alţii, au demonstrat că atât cursul evenimentelor de la Timişoara, clar anticomuniste, cât şi deznodământul lor au fost determinate în mod fundamental de populaţia Timişoarei. Ceauşescu anilor 1968-1975, drag Occidentului prin atitudinea sa refractară la dictatura sovietică de tip comunist, devenise arogant şi retrograd în deceniul 80 în faţa aceloraşi politicieni din Vest. Pentru URSS, şi mai exact pentru Gorbaciov, el era inadaptabil schimbărilor pe care le dorea şi chiar mai mult, avea uneori poziţia unui inamic. În acelaşi timp se contura şi o implicare externă în desfăşurarea evenimentelor de la Timişoara ale cărei acţiuni au apărut încă din anul 1988 şi chiar mai înainte pe fondul înăspririi relaţiilor dintre conducerea maghiară cu regimul de la Bucureşti.


Organele de securitate ale statului raportau permanent dictatorului Ceauşescu despre intensificarea acţiunilor de spionaj împotriva României, atât din Vest cât şi din Est. Rapoartele vorbeau despre iniţierea de către structurile informative maghiare a unor acţiuni ostile, materializate prin organizarea unor lagăre de primire pentru transfugii români, obţinerea de la aceştia a unor date informative, selecţionarea şi instruirea specială a unora dintre ei pentru efectuarea unor acţiuni destabilizatoare în spaţiul românesc.


De remarcat că, din nou, într-adevăr în anii 1987-1989 numărul cetăţenilor români care au încercat să treacă clandestin graniţa vestică a ţării a crescut foarte mult. Aceştia fugeau din ţară sperând să scape de sărăcie mizerie şi asuprire. Dorinţa lor de libertate a fost plătită, la mulţi cu viaţa, iar alţii au fost prinşi torturaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.


Din alte rapoarte ale securităţii rezultă că şi organele de informaţii sovietice acţionau în ţară. Astfel, începând cu 9 decembrie 1989, s-a constatat o creştere evidentă şi însemnată a numărului intrărilor de „turişti” sovietici, majoritatea în „tranzit” spre Iugoslavia, cu autoturisme particulare de la o medie de 80 la 1000 de autovehicule pe zi.


Tot în această perioadă s-a intensificat şi activitatea unor persoane cunoscute ca agenţi sovietici care desfăşurau activităţi de propagandă asupra unor intelectuali filo-sovietici din Timişoara. Un rol important l-a jucat şi fostul consul general al Iugoslaviei la Timişoara, Marko Atanaschovici, cadru al serviciului de informaţii iugoslav, după părerea securităţii, infiltrat într-o agentură a serviciilor speciale ungare care a întreţinut relaţii strânse cu personalităţi locale şi care circula frecvent între România şi Iugoslavia, uneori trecând frontiera de 2-3 ori pe zi. Totodată, frontiera româno-iugoslavă a fost folosită pentru intrarea în ţară a unor cetăţeni români instruiţi în Ungaria, pentru activităţi destabilizatoare.


Cu toate măsurile luate în toamna anului 1989, deşi la Timişoara se aflau gen. Macri şi col. Teodorescu, nici un posibil agent străin nu a fost demascat. Aceste rapoarte ale securităţii i-au creat lui Ceauşescu imaginea unui complot internaţional iniţiat de marile puteri împotriva României ce avea ca scop destabilizarea şi apoi dezmembrarea ţării. În acest climat deosebit, de sărăcie şi austeritate, tensiunea suportării stării degradante a vieţii cotidiene a populaţiei atinsese apogeul şi „masa mută” aşa cum fusese denumită populaţia ţării noastre, nu mai era dispusă să îndure această situaţie.


Condiţiile prefigurării revoluţiei se înfăptuiseră şi nu se mai aştepta decât momentul favorabil pentru a o declanşa. Despre această situaţie dezastroasă şi încordată a populaţiei, Departamentul Securităţii Statului îl informase pe Ceauşescu şi acoliţii săi, dar aceştia nu au putut percepe adevărata stare a lucrurilor, căci ei pierduseră de mult contactul cu realitatea vieţii sociale. În concepţia lor, pericolul unei schimbări radicale a regimului comunist, venea aşa după cum am arătat din partea unor factori externi şi nu a celor interni, care de fapt stăteau, în mod real, la originea acumulării unei stări tensionale de nesuportat de către populaţie, gata să explodeze în orice moment. Prilejul l-a oferit cazul pastorului reformat Lazlo Tokes ce slujea într-o parohie din municipiul Timişoara şi locuia în strada Timotei Cipariu nr.1.

Desfăşurarea cronologică a evenimentelor

Ziua de 15 decembrie 1989

Ca un preludiu la evenimentele ce urmau a se desfăşura, în noaptea de 10/11.12.1989, persoane neidentificate au împrăştiat pe străzile Timişoarei manifeste cu conţinut exclusiv anticeauşist „Jos Dictatura!”, „Jos tirania ceauşistă!”, „Moartea dictatorului!”. În dimineaţa zilei următoare (11.12.1989), întregul personal al Miliţiei Judeţene a fost mobilizat pentru adunarea acestor hârtiuţe ce umpluseră străzile oraşului.


În ceea ce-l priveşte pe pastorul Laszlo Tokes organele de securitate ale judeţului au adunat suficiente probe penale pentru a propune Procuraturii şi Justiţiei punerea pe rol a cazului. Raportate la Bucureşti lui Nicolae Ceauşescu chiar de Iulian Vlad, dictatorul a dispus neaplicarea măsurilor propuse, pentru a evita înrăutăţirea şi mai mult a relaţiilor cu Ungaria. Ca atare, împotriva pastorului au fost luate numai măsuri administrative pe linie de cult şi a fost pus sub supravegherea permanentă a securităţii.


Pentru unele din acţiunile sale protestatare împotriva regimului dictatorial, Laszlo Tokes a fost mutat disciplinar de către şefii săi ierarhici într-o altă parohie, din altă localitate (la Mineu). Refuzând părăsirea oraşului, episcopul reformat i-a intentat o acţiune de evacuare în justiţie, s-a obţinut o sentinţă definitivă de evacuare şi s-a programat executarea silită pentru ziua de 15 decembrie 1989. La slujba religioasă din 10 decembrie 1989 Laszlo Tokes a invitat credincioşii să participe ca martori asistenţi la evacuarea sa forţată din locuinţă şi din parohie. Enoriaşii cei mai apropiaţi au organizat pichete de pază în incinta bisericii, iar în dimineaţa zilei de 15 decembrie, tot mai mulţi credincioşi s-au adunat în apropierea locaşului de cult. Cei adunaţi au trezit curiozitatea trecătorilor, dintre care mulţi sau oprit.


În jurul orelor 1700 (15.12.1989) temându-se de complicaţii, de la fereastra casei parohiale, pastorul solicită cetăţilor adunaţi să plece acasă, iar pe uşa bisericii a fost aplicat un afiş cu acelaşi îndemn. Cu toate acestea, mulţimea a crescut, astfel că spre seară numărul participanţilor a ajuns la circa 1000 de persoane. La căderea nopţii s-a format un cordon viu (oameni prinşi de braţ) în jurul bisericii reformate, s-au aprins lumânări, iar miliţienii şi lucrătorii de la securitate stăteau de-o parte şi priveau, manifestaţia ce se desfăşura paşnic, fără incidente. Aproape de miezul nopţii o delegaţie locală în frunte cu primarul oraşului, Moţ Petru, şi-a făcut apariţia în piaţă. Lumea nu l-a lăsat să intre în locuinţa pastorului decât împreună cu reprezentanţi ai demonstranţilor, în prezenţa cărora s-au purtat apoi şi discuţiile. Primarul a promis că nu va mai avea loc nici o evacuare şi că soţia gravidă a pastorului va primi asistenţă medicală, deci lumea poate pleca liniştită acasă. Dar mulţi dintre asistenţi au rămas toată noaptea şi au vegheat în faţa bisericii. În aceeaşi noapte, în jurul orelor 2300 (15.12.1989) Radu Bălan informează pe Emil Bobu despre cursul evenimentelor din Timişoara. Se pare, aşa cum rezultă după unele surse, că acesta din urmă ar fi dat dispoziţii de împrăştiere violentă a manifestanţilor.


Ziua de 16 decembrie 1989

Ziua de 16 decembrie 1989 poate fi socotită ca ziua începerii revoluţiei, datorită evenimentelor ce au avut loc în decursul ei. În această zi, vestea celor întâmplate la biserica reformată s-a răspândit în tot oraşul şi sute de oameni au început să vină pentru a vedea ce se întâmplă la casa parohială. Încet, încet se adunau tot mai mulţi oameni, se opreşte circulaţia, iar în Piaţa Maria se scandează: „vrem mâncare şi căldură” şi se cântă Hora Unirii. La apariţia unui grup de miliţieni, lumea îi huiduie iar câţiva tineri aruncă spre ei sticle goale de lapte ce se găseau în faţa unei alimentare.


Radu Bălan, prim-secretar al judeţului Timiş, informat de cele întâmplate, a ordonat la ora 1445 col. Popescu Ion, inspector şef al Inspectoratului Judeţean Timiş al M.I. să alarmeze unităţile M.I. ce îi erau subordonate pentru a acţiona „împotriva manifestanţilor potrivit prevederilor planului unic întocmit pe baza ordinului nr. 002600/1986 al M.I.”


Alertate, în orele serii, apar în Piaţa Maria forţe de menţinere a ordinii: miliţieni, militari cu scuturi, cu câini şi maşini de pompieri. Cu jeturi de apă şi lovituri de bastoane se încearcă alungarea şi dispersarea oamenilor din piaţă. Manifestanţii la rândul lor aruncă cu pietre, sticle şi borcane – s-a spart o vitrină la o alimentară şi se operează reţineri pe persoane. S-a dat foc unei maşini de pompieri şi un ARO a fost răsturnat. Sub presiunea forţelor de ordine, o parte din manifestanţii din Piaţa Maria s-au îndreptat atunci spre Comitetul Judeţean de Partid, chemând cu ei pe toţi cei întâlniţi în cale. In jurul sediului era deja constituit un cordon de apărare format din militari ai M.I. şi grăniceri, astfel că cele câteva sute de manifestanţi n-au reuşit să pătrundă în clădire.


În schimb au dat foc unui chioşc de ziare şi broşurilor lui Ceauşescu şi au aruncat cu pietre până când au fost împrăştiaţi. Mulţi dintre ei s-au îndreptat spre căminele studenţeşti pentru a-i chema pe studenţi să li se alăture.


În pofida măsurilor dure luate de forţele de ordine, amploarea acţiunilor revendicative ale manifestanţilor creştea cu fiecare clipă pe străzile oraşului pe care treceau, luând cu ele ca un tăvălug pe toţi cei pe care-i întâlneau în cale, îngroşând astfel rândurile nemulţumiţilor ce strigau lozinci anti-ceauşiste ca „jos Ceauşescu, jos dictatorul” şi „vrem libertate”. Au fost sparte vitrine şi ulterior din vitrine s-a furat, iar unele magazine au fost devastate de lumea interlopă înfometată a oraşului.


Faţă de extinderea manifestaţiilor din oraş şi de revendicările solicitate acum de demonstranţi ca „libertate” şi „jos Ceauşescu”, reiese clar că din acest moment nu mai putea fi vorba de o acţiune protestatară referitoare la evacuarea pastorului Laszlo Tokes, ci de o acţiune protestatară cu caracter politic, căci oamenii solicitau acum dreptul la o viaţă mai bună şi militau pentru schimbarea regimului politic ceauşist din ţara noastră.


Manifestaţia a luat amploare şi tot mai mulţi cetăţeni nemulţumiţi de condiţiile de viaţă ies în stradă îngroşând rândurile demonstranţilor. Pe parcursul întregii zile, chiar şi după căderea întunericului, în oraş au loc ciocniri violente îndeosebi în Piaţa Maria, între manifestanţi şi forţele de securitate şi miliţie, ce s-au soldat cu multe arestări. Arestaţii au fost adunaţi în beciurile Miliţiei Judeţene, interogaţi şi bătuţi cu cruzime. A doua zi au fost transportaţi la închisoarea din str. Popa Şapcă, unde a continuat maltratarea lor. Din anchetarea arestaţilor de către organele de procuratură s-a constatat că aceştia erau în marea lor majoritate muncitori şi studenţi, cetăţeni români şi nu străini, şi a reieşit că manifestaţia de la Timişoara nu era opera unor „huligani”, aşa după cum pretinsese Nicolae Ceauşescu, ci aceea a unor oameni ai muncii care-şi revendicau cu vigoare drepturile lor elementare la viaţă. Ea era expresia unor acţiuni de masă a întregii populaţii din Timişoara ce constituia epicentrul unei furtuni, ce creştea vertiginos şi avea să cuprindă în curând întreaga ţară.


Faptul că forţele de ordine ale securităţii şi M.I. n-au fost în măsură să reprime singure, acţiunile manifestanţilor şi să stăpânească situaţia, a constituit o surpriză neplăcută pentru conducerea de partid, fapt ce-l va determina ulterior pe Nicolae Ceauşescu să ordone intervenţia forţelor armate, pentru a restabilii ordinea şi a se menţine mai departe la putere.


Vânarea şi arestarea manifestanţilor a continuat toată noaptea. De remarcat este faptul că între persoanele reţinute nu a existat nici un cetăţean străin. Iată deci, cum o acţiune întreprinsă în ziua de 16 decembrie 1989, mai întâi cu caracter administrativ, s-a transformat dintr-o dată prin manifestarea spontană şi viguroasă a maselor populare într-o acţiune prioritar politică. La căderea întunericului, persoane neidentificate au spart vitrinele magazinelor după care au plecat mai departe, dar s-au produs însemnate pagube materiale, căci au fost practic devastate toate magazinele dispuse pe o distanţă de circa 1 km de către lumea interlopă şi înfometată a oraşului.


Reprimarea manifestanţilor a fost condusă de primul secretar de partid al judeţului Timiş, Radu Bălan şi Matei llie fostul prim-secretar al aceluiaşi judeţ, iar dispoziţiunile date de ei pentru lichidarea demonstranţilor sunt confirmate prin „Nota privind informaţiile şi activităţile desfăşurate în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, de grupa de comandă a Inspectoratului Judeţean Timiş, a M.I.”. Dându-şi seama că nu pot face faţă situaţiei alarmante numai cu forţele M.I şi ale securităţii de care dispuneau, aceştia, au cerut să le fie puse la dispoziţie şi trupele M.Ap.N. De aceea în seara zilei de 16 decembrie 1989, ora 2045, primul secretar al judeţului Timiş, Bălan Radu, cere lt.col. Zeca Constantin, comandantul garnizoanei Timişoara, să aprobe scoaterea trupelor şi tehnicii de luptă în stradă, pentru a participa alături de forţele M.I. la restabilirea ordinii în oraş. Până la sosirea acestor forţe, Radu Bălan a luat măsuri pentru combaterea manifestanţilor ce demonstrau prin oraş şi în noaptea de 16/17 decembrie 1989, a cerut să se intervină cu toate forţele disponibile pentru împrăştierea demonstranţilor, dispunând să fie arestaţi toţi cei care vor fi găsiţi umblând pe străzi.


Înfuriaţi de riposta dură a forţelor M.I., manifestanţii au început să strige „democraţie”, „libertate” şi s-au încolonat pentru a demonstra împotriva asupririi, fapt ce a iritat şi mai mult organele de conducere ale partidului. Ca urmare a cererilor insistente ale lui Radu Bălan, încă de la orele 2130, din seara aceleiaşi zile gl. Milea Vasile, ministrul apărării naţionale, ordonă lt.col. Zeca Constantin – comandantul Diviziei 18 Mecanizate – să scoată în oraş 15 patrule cu un efectiv de 10 militari fiecare, care să patruleze în municipiu, iar col. Rotariu Constantin, celălalt comandant de divizie din Timişoara, să trimită şi el 9 patrule cu aceeaşi componenţă şi misiune. Toate patrulele s-au înapoiat în cazarmă, după îndeplinirea misiunii, la ora 0800 dimineaţa, a doua zi. Tot în cursul nopţii de 16/17 decembrie 1989, organele de miliţie şi securitate împreună cu reprezentanţii puterii locale, au forţat uşa de la locuinţa pastorului Laszlo Tokes şi l-au evacuat pe acesta împreună cu familia sa, cu ajutorul unui autovehicul, într-o alta parohie din judeţul Sălaj, la Mineu.


În toată această perioadă de timp, de la 16 decembrie 1989 la 17 decembrie 1989, ora 0700, acţiunea de reprimare a forţelor de ordine a fost condusă în mod direct de col. Popescu Ion, inspector şef al M.I. şi col. Sima Traian şeful securităţii judeţului Timiş, care folosind unităţile subordonate au acţionat cu brutalitate împotriva demonstranţilor în diferite puncte fierbinţi ale oraşului unde aveau loc manifestaţii şi au blocat ieşirile din Timişoara cu trupe de grăniceri. În plus, col. Sima Traian a întărit filajul în reţeaua de informaţii, căutând a stabilii care erau liderii demonstranţilor, participând astfel, în mod direct la neutralizarea lor. Cu acest prilej au fost reţinute ilegal 200 persoane ce manifestau în oraş. Între timp, ca urmare a informaţiilor primite de la Radu Bălan, că situaţia de la Timişoara s-a agravat, Nicolae Ceauşescu a dat dispoziţii: ministrului de interne Postelnicu Tudor, gl.col. Milea Vasile, ministrul apărării naţionale şi gl. Vlad Iulian, şeful Securităţii Statului, să ia măsuri de restabilire a ordinii la Timişoara, prin organele şi unităţile subordonate.

Ziua de 17 decembrie 1989

Pentru îndeplinirea ordinelor lui Nicolae Ceauşescu, un grup de ofiţeri de securitate sub comanda gl. Macri Emil, pleacă cu trenul la Timişoara, încă din noaptea de 16/17 decembrie 1989, împreună cu un alt grup de ofiţeri din Inspectoratul General al Miliţiei, sub comanda gl. Mihalea Velicu, iar în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989 va pleca cu avionul la Timişoara şi un alt grup de ofiţeri din M.St.M. al M.Ap.N. sub comanda col. Ionescu Dumitru, precum şi ofiţeri din Consiliul Politic Superior al Armatei.


Cu toate că s-a raportat lui Ceauşescu, în dimineaţa zilei de 17 decembrie că situaţia din oraş s-a calmat şi este stăpânită, totuşi, grupuri din ce în ce mai compacte ale populaţiei Timişoarei, au început să se adune în diferite puncte, de unde au pornit apoi spre centrul oraşului, în Piaţa Catedralei şi la Consiliul Judeţean. În acest timp, lucrătorii din serviciul de filaj al securităţii, au transmis de la Timişoara, că în oraş au loc mari manifestaţii la care se scandează lozinci antidictatoriale. Pentru a preîntâmpina extinderea manifestărilor violente din oraş, la cererea lui Radu Bălan, în baza aprobării comandantului suprem, gl. Milea Vasile ordonă la ora 645 ambilor colonei, comandanţi de divizii din Timişoara, să pregătească o defilare prin oraş, cu 500 militari constituiţi în 4 detaşamente, cu fanfară militară şi drapele de luptă. În ziua de 17 decembrie la ora 900, ofiţerii din Marele Stat Major şi din Consiliul Superior al Armatei au sosit la Timişoara. În aceiaşi dimineaţă soseşte la Timişoara şi gl. Mihalea Velicu, însoţit de un grup de ofiţeri M.I.


Lt.col. Zeca Constantin, ajutat de ofiţeri din Marele Stat Major a organizat defilarea prin oraş a celor 500 de militari, astfel: (vezi schema nr. 1).


- Coloana U.M. 01185 Timişoara, compusă din 165 militari, a început defilarea pe itinerarul Calea Şagului – Bulevardul 6 Martie – Piaţa Măria – Catedrală – Operă – Piaţa Mărăşeşti – Cazarma Oituz;


- Coloana U.M. 01008 Timişoara – compusă din 100 militari a început deplasarea pe itinerarul: str. Chişor – str. Emile Zola – str. Constantin Brâncoveanu – Piaţa N. Bălcescu – Bulevardul Victoriei – hotelul Continental – cazarma Oituz;


- Coloana U.M. 01115 – Giroc – compusă din 80 militari, a început deplasarea pe itinerarul Calea Girocului – pod Michel Angelo – Poştă – cazarma Oituz;


- Coloana U.M. 01942 – compusă din 200 militari a început deplasarea pe itinerarul cazarma Oituz – Comitetul Judeţean de Partid – Poştă – cazarma Oituz. Defilarea a început la ora 1000 dimineaţa şi a durat până la orele 1330 (17.12.1989) fără incidente deosebite, cu excepţia coloanei U.M. 01185 Timişoara, care, în zona Podului Maria şi în Piaţa Operei a fost atacată de grupuri de manifestanţi (vezi schema nr.2). Aceştia i-au agresat şi huiduit pe militari aruncând în ei cu pietre şi alte obiecte dure şi punând în pericol drapelul de luptă al unităţii. În acelaşi timp s-a încercat şi smulgerea armelor din mâinile ostaşilor. Militarii, la ordin, s-au regrupat în jurul drapelului în poziţia pentru luptă, determinând astfel calmarea agresorilor. Ulterior, militarii şi-au reorganizat formaţia şi au continuat deplasarea. De menţionat este faptul că militarii nu au ripostat în nici un fel provocărilor la care au fost supuşi. Din ordinul ministrului, ei nu aveau asupra lor muniţie.


Concomitent cu defilarea armatei, manifestanţii s-au regrupat şi ei şi afluind în grupuri numeroase, în care tineretul era elementul preponderent, s-au îndreptat spre centrul oraşului, strigând din nou „jos Ceauşescu”, „democraţie”, „libertate”. La orele 1100, Radu Bălan, cere ministrului apărării naţionale ca U.M. 01024 Timişoara, să intervină cu circa 200 militari pentru a bloca accesul manifestanţilor spre Consiliul Judeţean de Partid. Acesta a aprobat.


S-a blocat astfel, circulaţia spre Podul Michel Angelo, Calea Girocului şi s-a patrulat pe itinerarul Stadionul 1 Mai – Str. Cluj – complexul studenţesc. S-au blocat, de asemenea, şi căile de acces către consiliul Judeţean de Partid, păstrându-se o rezervă de 480 militari.


În acest timp, revolta din municipiul Timişoara şi-a extins aria cuprinzând acum aproape întregul oraş, manifestanţii însumând în colanele lor alte mii şi mii de aderenţi, ce se îndreptau cu toţii hotărâţi spre centrul oraşului. În acest mod, străzile municipiului aveau să se umple din nou de manifestanţi. În Piaţa Maria, în jurul Comitetului Judeţean de Partid şi Bulevardul 23 August, acţiunile protestatare ale demonstranţilor iau proporţii, numărul lor crescând rapid la peste 4000 de oameni.


Reacţia forţelor de ordine va fi promptă, în zonă fiind aduse forţe importante din trupele de securitate şi miliţie care se dedau la acţiuni violente. Vor fi folosite gaze lacrimogene şi jeturi de apă din două autocisterne. A fost respins orice dialog între părţi, iar sub comanda gl. Mihalea, mulţimea este lovită sălbatic şi fără discernământ. În această situaţie, Radu Bălan a solicitat din nou ajutor militar ministrului apărării naţionale şi acesta a ordonat comandanţilor de unităţi militare din Timişoara să intervină pentru aplanarea conflictului cu încă 200 de militari, care trebuiau să limiteze circulaţia peste Podul Michel Angelo, Giroc, să patruleze pe itinerarul Stadionul 1 Mai – Str. Cluj – Complexul studenţesc şi să blocheze căile de acces spre consiliul popular judeţean.


Cu toate acestea, manifestanţii au reuşit să se infiltreze printre cordoane, ori să le străpungă forţat şi astfel s-au adunat mii de manifestanţi în jurul Comitetul Judeţean, unde strigau lozinci anticeauşiste şi anticomuniste şi cereau eliberarea arestaţilor. Primul secretar de partid ai judeţului, Radu Bălan, a încercat să vorbească manifestaţilor de la balcon, dar nu a reuşit, fiind huiduit. La ora 1200, Marele Stat Major a transmis indicativul „Tabela A.B.C.” prin care toate unităţile militare din garnizoana Timişoara au trecut la întărirea pazei cazărmii şi asigurarea continuităţii comenzii.


La ora 1330 gl. Milea Vasile, ministrul apărării naţionale, a comunicat pentru toată armata „Situaţia la Timişoara s-a agravat”. Este ordin să intervină armata. Armata intră în stare de luptă şi în judeţul Timiş este stare de necesitate. La ora 1340, gl. Vasile Milea, ministrul apărării naţionale ordonă direct comandantului U.M. 01942 să trimită 150 de militari la următoarele obiective: Poştă, Bancă, depozitul de armament al G.P. din Piaţa Unirii, iar comandantul U.M. 01024 să organizeze paza hotelului Continental şi a Consiliului Popular Judeţean. La orele 1345 (17.12.1989) ministrul apărării naţionale a ordonat scoaterea şi a unor maşini de luptă, tancuri de instrucţie cu echipaj, constituite din comandant şi mecanic conductor. Apariţia tancurilor pe Calea Girocului a scos lumea din case. Prima coloană s-a scurs cu destulă greutate datorită unor lucrări la terasament. Până la apariţia celei de a doua coloane s-au ridicat baricade formate din camioane şi troleibuze, iar trei tancuri au fost blocate. Pentru cetăţenii din cartier era evident că rolul tancurilor era acela de a lichida manifestaţia din centrul oraşului. Pe timpul deplasării, tancurile ce se îndreptau spre Comandamentul Marii Unităţi au fost incendiate şi lovite parţial cu sticle incendiare. De asemenea, şi tancurile ce se îndreptau către Consiliul Popular Judeţean au fost atacate şi împiedicate să se deplaseze spre obiectiv. Tancurile blocate au fost legate de şinele de tramvai, vizoarele conducătorilor au fost acoperite cu vopsea, iar la unele dintre ele au fost sparte cu răngi butoaiele cu motorină şi ulterior incendiate.


Mai multe aici: Ziariști online


Cu toate măsurile de apărare luate, manifestanţii au ajuns în faţa Comitetului Judeţean de Partid străpungând mai multe cordoane de miliţieni şi înfruntând furtunele cu apă ale pompierilor precum şi loviturile scutierilor, au luat cu asalt clădirea Comitetului Judeţean de Partid. Cu această ocazie, s-au produs pagube, s-au spart geamuri, s-a distrus mobilier, s-au incendiat câteva camere la parter şi s-au ars în piaţa tablourile şi operele lui Ceauşescu.


La orele 1400 (17.12.1989) primul secretar al Comitetului Judeţean de Partid Timiş – Radu Bălan, s-a deplasat la sediul Securităţii de unde a comunicat agitat la Bucureşti că, Comitetul Judeţean de Partid a fost atacat şi incendiat. Pe fir guvernamental i-a raportat şi lui Nicolae Ceauşescu situaţia din municipiu. Pentru a confirma cele relatate, gl. Macri a rugat pe col. Deheleanu Ion -şeful Miliţiei Judeţene să se deplaseze la comitetul Judeţean de Partid si să facă constatări directe la faţa locului asupra situaţiei de fapt. La înapoiere, acesta a raportat că în clădirea Comitetului Judeţean de Partid nu mai era nimic întreg, totul era distrus, cu excepţia cabinetului primului secretar a cărui uşă nu a putut fi forţată. Lupta din faţa sediului a fost extrem de dură. Asaltul mulţimii nu s-a oprit nici atunci când cei din faţă au tras în plin. Camioanele şi autocisternele au fost incendiate sau obligate să plece, iar sediul a fost cucerit. Cornel Bociort distruge firma PCR de pe comitetul Judeţean de Partid. Dar la ora 1500 (17.12.1 989) în urma intervenţiei forţelor de ordine sediul era recucerit, iar manifestanţii obligaţi să se retragă.


Informat despre această gravă evoluţie a evenimentelor de către Radu Bălan, aşa după cum am văzut, Nicolae Ceauşescu a ordonat lui Ion Coman, secretar al CC al PCR, care răspundea de probleme militare şi de justiţie, să se deplaseze imediat la Timişoara pentru a coordona activitatea de restabilire a ordinii în ipoteza reprimării şi dispersării demonstranţilor la manifestaţie.


În acest sens, Nicolae Ceauşescu a dispus „…Vei acţiona în numele meu, aşa cum ţi-am spus. Luaţi măsuri să fie înarmate toate unităţile militare ale Ministerului Apărării Naţionale, Miliţiei şi Securităţii…” (Declaraţie Tudor Postelnicu).


Cu acest prilej, Ceauşescu i-a mai comunicat acestuia că va fi însoţit de un grup de ofiţeri şi generali din M.Ap.N. şi M.I. şi că el va consulta Comitetul Politic Executiv în legătură cu măsurile ce urmează a fi luate pentru combaterea demonstranţilor. În aceeaşi zi, la orele 1500, un avion special a decolat de la Otopeni la Timişoara, avându-l la bord pe gl. Coman Ion, însoţit de o grupă operativă de ofiţeri şi generali. Având ca scuză posibilitatea unei agresiuni din exterior în zona de operaţii de Vest, în jurul orelor 1530 (17.12.1989), pentru conducerea unităţilor din garnizoana Timişoara a fost constituită o grupă operativă din Marele Stat Major şi Organele Centrale ale Ministerului Apărării Naţionale. Grupa era condusă de gl.mr. Ştefan Guşă – prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major. Din aceasta mai făceau parte: gl.lt. Victor Stănculescu – prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef DPAIA, gl.lt. Mihai Chiţac – comandantul Trupelor Chimice şi comandant al Garnizoanei Bucureşti, col. Gheorghe Radu – locţiitor al Şefului Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major, gl.mr. Constantin Nuţă – adjunct al ministrului de interne, şeful Inspectoratului General al Miliţiei, col. Gheorghe Cîrneanu - locţiitor al comandantului Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Grupa s-a deplasat în aceiaşi zi cu avionul la Timişoara, împreuna cu secretarul CC al PCR, Ion Coman.


În instruirea sumară făcută cu acest prilej şefului grupei operative gl. Guşă Ştefan, ministrul apărării naţionale i-a precizat acestuia subordonarea sa secretarului CC al PCR – Ion Coman. Numirea principalelor persoane ce au constituit grupa operativă ce urma a-l însoţi pe Coman Ion, a fost făcută chiar de dictator.


În acest timp, la Timişoara, Piaţa Operei era plină de manifestanţi, faţă în faţă cu dispozitivele de apărare formate din trupe ale M.I. şi ale M.Ap.N.; la un moment dat a fost spartă librăria Mihail Eminescu, cărţile lui Ceauşescu au fost aruncate în stradă şi aprinse. Mai târziu un grup de tineri au început să spargă vitrinele celorlalte magazine din piaţă şi să arunce mărfurile în stradă. Organele de ordine n-au intervenit împotriva acestor „devastatori”, în schimb acţionau împotriva celor care strigau lozinci anticeauşiste.


În timp ce la Timişoara evoluţia manifestărilor revendicative căpăta amploare, Nicolae Ceauşescu, convoacă Comitetul Executiv al CC. al P.C.R în faţa căruia şi-a exprimat nemulţumirea faţă de modul ineficient de executare a ordinelor sale, pentru înăbuşirea acţiunilor demonstranţilor de la Timişoara. A renunţat la destituirea celor trei miniştrii – Postelnicu Tudor, ministru de interne, Milea Vasile – ministrul apărării naţionale şi Vlad Iulian – al organelor de securitate, cum iniţial avusese de gând şi a insistat din nou pentru adoptarea unor măsuri mai dure, inclusiv uzul de armă împotriva manifestanţilor şi a obţinut cu acest prilej şi aprobarea membrilor Consiliului Politic Executiv


La şedinţă au participat Nicolae Ceauşescu, Emil Bobu Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Miu Dobrescu, Ludovic Fazekas, Manea Mănescu, Paul Niculescu, Constantin Munteanu, Gheorghe Oprea, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Ion Radu, Gheorghe Rădulescu, loan Tatu, Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Vasile Milea, Ana Mureşan, Cornel Pacoste, Tudor Postelnicu, Ion Stpian, losif Szasz, loan Toma, loan Ursu, şi ca invitaţi Vasile Bărbulescu, Constantin Radu şi Iulian Vlad.


Către sfârşitul şedinţei Consiliului Politic Executiv toţi cei de faţă au asistat la un spectacol special oferit de Ceauşescu. La un moment dat acesta, s-a ridicat furios, îndreptându-se spre uşă şi spunând „…atunci să vă alegeţi un alt Secretar General…” Ca la comandă Manea Mănescu, cel mai fidel dintre fideli s-a postat în faţa lui rugându-l să nu-i părăsească. Au mai intervenit Gogu Rădulescu, Oprea şi Bobu, iar Ana Mureşan a izbucnit în lacrimi. La „rugăminţile” tuturor, spre dezastrul ţării, Ceauşescu dovedind că se pricepe în ale actoriei a „cedat” rugăminţilor tovarăşilor lui de a rămâne la conducerea statului şi partidului.


În cursul şedinţei acuzele dictatorului s-au răsfrânt în special asupra ministrului apărării naţionale, a ministrului de interne şi a şefului DSS fiind acuzaţi de trădare, laşitate, insubordonare, prin neexecutarea ordinului Comandantului Suprem. Ca măsuri imediate dictatorul a dispus „…să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă… Oriunde se încearcă vreo acţiune trebuie lichidată radical, fără nici o discuţie…” iar la teleconferinţa din seara aceleiaşi zile (orele 1800) Nicolae Ceauşescu a repetat „…am dat ordin să se tragă… să se someze şi, dacă nu se supun, să se tragă. Într-o oră să fie restabilită ordinea în Timişoara.” Extrase din stenogramele şedinţelor respective.


La ora 1405, din ordinul gl. Milea, U.M. 03115 Giroc, a fost alarmată în întregime şi trimisă să apere Consiliul Popular Judeţean, iar la ora 1415 s-a dat alarmă de luptă parţială la unităţile din Lugoj, Buzău şi Arad, ce au primit ordin sa se deplaseze la Timişoara – din Lugoj: 300 militari şi 12 T.A.B.-uri, din Buziaş: 400 de militari şi 10 T.A.B.-uri, iar din Arad: 390 militari şi 9 T.A.B.-uri.


La orele 1515 (17.12.1989) Marele Stat Major a ordonat să fie scoase toate materialele chimice, iar batalionul de cercetare să pregătească trusele din completele de luptă antiteroristă. lată-ne de data aceasta în faţa unui iminent război civil. Ordinele sunt precise: forţele armate, indiferent de minister, se pregătesc pentru luptă. Pe de altă- parte, în stradă ies tot mai mulţi manifestanţi. Din acest moment orice amestec străin nu mai are nici o importanţă, în stradă voinţa populară se impune. Dictatura se apără cu violenţă folosind toate mijloacele. La ora 1530, col lonescu Dumitru din M.St.M. a ordonat ca toate trupele să intre în dispozitiv. La Consiliul Popular Municipal s-au mai trimis 100 de militari pentru întărirea pazei, (vezi schema nr. 3).


Cele două elicoptere puse la dispoziţia comandantului Diviziei Mecanizate de gl. Milea, au început să execute misiuni de recunoaştere deasupra oraşului. La ora 1600, soseşte la Timişoara, cu avionul, Coman Ion împreună cu grupa operativă de generali şi ofiţeri, care-l însoţea. Coman Ion şi gl. Nuţă Gheorghe, împreună cu alţi ofiţeri, s-au deplasat la sediul securităţii, unde li s-a făcut o informare asupra situaţiei din Timişoara.


La orele 1630 (17.12.1989) persoane neidentificate au spart cu pietre geamurile Restaurantului Militar şi Casei Armatei, după care au pătruns în interior şi au dat foc mobilierului. Un alt grup format din 10-12 persoane au atacat clădirea Comandamentului Marii Unităţi spărgând geamurile şi aruncând cu mijloace incendiare improvizate, încercând totodată, să forţeze poarta de la intrarea principală. Flăcările ce au cuprins brazii din faţa clădirii s-au extins repede dea lungul zidurilor. Un alt grup de civili a provocat incendii pe latura clădirii unde erau dispuse magaziile unităţii (vezi schema nr.4).


Semnificativ este faptul că la Timişoara violenţa s-a manifestat îndeosebi la căderea întunericului.


Informat telefonic asupra situaţiei create ministrul apărării naţionale, a ordonat deschiderea focului de avertisment. Focul sentinelelor regrupate în incinta clădirilor au determinat retragerea şi apoi împrăştierea atacatorilor. La Timişoara se murea pentru libertate şi demnitate. Ţara se afla în faţa unui război civil. În această perioadă, clădirea Comitetului Judeţean de Partid era apărată şi de plutoane de militari cu scuturi şi căşti albe specifice trupelor de securitate – miliţie. În imediata vecinătate a sediului Miliţiei Municipale exista, de asemenea, un cordon de cadre de miliţie, echipate în civil, cu pistoale automate, care erau însărcinate cu paza sediului, în cazul în care cordoanele de militari deja existente, ar fi fost depăşite de grupurile de manifestanţi. Este de neînţeles faptul că în tot acest timp securitatea întărită cu cadre din Bucureşti, nu a reuşit să depisteze elementele suspecte dintre civili, sau să aducă aşa după cum le era datoria, probe concludente ale amestecului străin în acţiunile Timişoarei.


La orele 1630 (17.12.1989), cele 5 tancuri din U.M. 01115 Giroc ce se îndreptau spre Consiliul Popular Judeţean au fost oprite pe Calea Girocului, în apropierea Poştei Centrale, la capătul liniei 15 de o mulţime care blocase strada cu 4 troleibuze. Iată ce declară comandantul acestei subunităţi: „Situaţia era critică… cu troleibuzele nu era o problemă. Le aruncam de nu se vedeau, dar cu oamenii aveam două posibilităţi – să trec peste ei, sau să opresc tancurile. Riscând, eu am ales a doua variantă.” Echipajele au părăsit tancurile deoarece acestea au fost incendiate şi avariate. Unii militari au fost loviţi cu cruzime, şase dintre aceştia fiind grav răniţi şi salvaţi de cetăţenii aflaţi în apropiere. Afirmaţiile unora care susţin că echipajele tancurilor formate doar din doi militari au fost lăsaţi să plece, fără a fi în nici un fel agresaţi, nu corespund realităţii. Ulterior, s-au luat măsuri de despresurare a tancurilor părăsite de echipaje.


De menţionat că maşinile de luptă fiind în stare de alarmă de luptă, erau echipate cu muniţie de război de toate categoriile, deci inclusiv pentru tunuri. Acest lucru prezenta un pericol deosebit pentru întreaga zonă, datorită posibilităţii de explozie, a muniţiei de artilerie din interior. Este inexplicabil faptul că au fost trimise în misiune tancuri cu echipaj format doar de 2 oameni, având în schimb toată muniţia asupra lor. Este fără doar și poate o greşeală. Oricum, aceasta este scuza gl. Guşă de a cere imediat recuperarea tancurilor părăsite, întrucât prezentau un pericol pentru întregul cartier în cazul în care ar fi explodat proiectilele de pe tancuri, datorită unui eventual incendiu.


Ca atare, a dat ordin de recuperare a tancurilor „cu orice preţ”. Au fost formate subunităţi pentru recuperarea tancurilor care după somaţiile legale asupra manifestanţilor, au executat iniţial foc de avertisment în aer. Mulţimea s-a împrăştiat, tancurile au fost despresurate, fiind ulterior tractate în cazărmi unde au ajuns către orele 100 noaptea (18.12.1989).


Iată ce declara mr. Vasile Paul: ” …în ziua de 17 decembrie orele 1830 am venii de la Lugoj… La comandamentul Diviziei am fost dus la gl. Guşă care după o sumară informare mi-a dat ordin să merg în Calea Girocului să scot tancurile de acolo cu orice preţ, pentru că sunt un pericol pentru oraş. Mi s-a explicat câtă muniţie este înăuntru, mi s-a spus că este probabil să fie folosită împotriva obiectivelor industriale… un singur proiectil are o rază de acţiune de cea 250 m … şeful artileriei a făcut numeroase calcule… pe o rază de 500 m ar fi fost distrus aproape tot ce era în zonă. ” (Fond Special MApN – “Decembrie 1989″).


“Ne-am deplasat în Calea Girocului pe căi ocolitoare… Am ajuns către orele 2000 – 2030, drumul era blocat, baricadat. S-au strâns în jurul nostru diferiţi cetăţeni, au început să ne insulte, să ne lovească cu pietre, mi-am zis cu durere că e vai de ţara care îşi loveşte cu pietre soldaţii… am încercat să discutăm cu ei… după vreo jumătate de oră a sosit un grup de vreo 50-100 tineri extrem de violenţi, aveau sticle incendiare, bucăţi de fier, de lemn, pietre. Ne-au agresat direct, ne-au înjurat… erau tancurile ţării aveau pe ele muniţie, ardeau. Din moment în moment se putea produce o catastrofă, drept răspuns ei au început să strige soldaţilor „Omorâţi-vă comandanţii, daţi-ne puştile, veniţi cu noi, ştim noi ce avem de făcut…” Către orele 2100 agresiunea tinerilor exaltaţi a devenit foarte primejdioasă, erau deja la un metru, săreau pe noi, câţiva soldaţi fuseseră răniţi, s-au aruncat sticle incendiare pe două transportoare. Au aruncat cu pietre în proiectoare, toate proiectoarele şi toate farurile au fost sparte, antena unei staţii de radio a fost ruptă, unul dintre cele două TAB-uri a luat foc… am reuşit până la urmă să-l oprim, dinspre strada Alpaca a venit un detaşament… care a trecut în viteză pe lângă noi la tancuri, am văzut, un dezastru pe care nici nu îl bănuiam. Tot ce se putea smulge de pe tancuri s-a smuls, tot ce putea fi luat s-a luat. O grămadă de o jumătate de metru de piese se aflau pe asfalt, motorina ardea, ardeau şi galeţii, ardeau parte din grilele de la camera energetică, capacele erau deschise, într-unul am văzut proiectile aruncate aiurea. Cu tot detaşamentul am înconjurat zona şi am asigurat protecţia până când s-a trimis un tractor de tanc… s-a început tractarea tanc cu tanc.” (Fond Special M.Ap.N. – “Decembrie 1989″).


Unitatea militară trimisă pe Calea Girocului pentru a debloca tancurile ajungând la faţa locului a deschis focul în plin. Este de reţinut faptul că această unitate a fost ajutată şi de luptători îmbrăcaţi civil şi înarmaţi cu pistoale automate şi care trăgeau în manifestanţii care încercau să se salveze prin fugă. Tancurile au fost recuperate cu preţul multor vieţi omeneşti. Răspunderea acestei acţiuni revine gl. Guşă. O parte din cadavrele civililor căzuţi vor fi transformate în cenuşă câteva zile mai târziu. Pentru aplicarea urgentă a măsurilor dure de reprimare Nicolae Ceauşescu a ţinut în aceiaşi zi la orele 1800 o teleconferinţă, în care a precizat că se instituie starea de necesitate la Timişoara şi a dat ordin să se treacă la executarea focului de armă împotriva demonstranţilor.


La acest ordin gl. Coman Ioan i-a raportat că a înţeles şi că la rândul său a ordonat şi el să se tragă foc, iar Radu Bălan l-a asigurat pe Nicolae Ceauşescu că va trece la îndeplinirea măsurilor represive adoptate de C.P.E.X. În vederea îndeplinirii acestei măsuri drastice, s-au creat trei comandamente. Unul de coordonare şi conducere, condus de gl. Coman Ioan şi Bălan Radu cu sediul la Comitetul Judeţean de Partid, al doilea, condus de gl. Guşă Ştefan şi lt.col. Zeca Constantin, cu sediul la comandamentul Diviziei 18 Mecanizate, iar al treilea condus de gl. Nuţă Constantin, cu sediul la Inspectoratul Judeţean al Miliţiei Timiş.


Aceste comandamente acţionau în perioada respectivă după cum arată gl. Stănculescu Victor, într-o strânsă cooperare sub conducerea fermă a gl. Coman Ioan şi Bălan Radu.


La acţiunile de reprimare a manifestanţilor au participat trupe ale M.I., Brigăzii de Securitate ale Departamentului Securităţii Statului şi ale M.Ap.N. precum şi alte cadre din securitate şi miliţie.


După teleconferinţa din 17 decembrie 1989, gl. Coman Ioan a transmis şi el telefonic, la subordonaţi, în jurul orei 1830, generalilor Guşă Ştefan şi Nuţă Constantin, ordinul dat de Nicolae Ceauşescu de a deschide foc de armă. Ordin ce a fost transmis ulterior şi la unităţi, urmărindu-se astfel pe lângă dispersarea şi reţinerea demonstranţilor şi reprimarea lor prin executarea focului de arma cu muniţie de război.


În aceeaşi seară gl. Coman Ioan a mai ordonat şi înarmarea G.P. precum şi redistribuirea forţelor în oraş.


După ce s-a ordonat deschiderea focului cu muniţie de război a început o reprimare dură a demonstranţilor ce a durat până noaptea târziu, după orele 330 ce s-a soldat cu numeroase victime şi a fost întreruptă doar de o ploaie torenţială ce s-a abătut asupra oraşului.


Timişoara, ca oraş industrial şi centru universitar, are în perimetrul său un mare număr de obiective industriale, culturale, administrative, etc. (circa 40), care pun probleme deosebite în vederea apărării lor (vezi schiţa nr.5).


Pentru a acţiona cu eficacitate la protecţia acestor obiective, precum şi la dispersarea demonstranţilor, forţele de ordine au fost redistribuite pe obiective, în raport cu evoluţia situaţiei tactice din oraş, pe anumite zone de responsabilitate, continuând să coopereze strâns între ele, la acţiunile de împrăştiere şi reprimare a celor ce ieşiseră în stradă, pentru a-şi reclama drepturile lor legitime. La ora 1840, gl Guşă a sosit la Comandamentul diviziei, unde a făcut primele precizări şi regrupări de forţe pentru întărirea dispozitivului de apărare a obiectivelor. La ora 1845 s-a primit la Comandamentul Diviziei din Timişoara indicativul „Radu cel frumos” ce a fost transmis tuturor unităţilor militare din garnizoană. În această situaţie (alarmă parţială de luptă) toate unităţile au fost dotate cu armament şi muniţie de război, câte o unitate de foc, activitate ce s-a terminat la orele 0500 în ziua următoare.


Concomitent, în judeţul Timiş s-a declanşat starea de necesitate. Cu toate că în perimetrul oraşului acţionau pentru aplanarea conflictului, trupe de securitate, de grăniceri şi ale M.Ap.N., precum şi forţe de ordine ale miliţiei şi pompieri, acţiunile manifestanţilor au luat amploare, fapt ce l-a făcut pe gl. Guşă să trimită noi întăriri la depozitul I.C.R.A., Fabrica de pâine, pe calea Girocului, la Podul Mihai Viteazul, Complexul studenţesc, hotel Continental, Catedrală şi alte obiective ilustrate mai bine în schema nr. 5.


În faţa Consiliului Popular Judeţean, un grup de persoane ce au forţat dispozitivul de blocare al trupelor ce străjuiau intrarea în clădire, a fost somat şi obligat să se retragă, datorită executării focului de avertisment. Simultan s-au mai auzit şi alte focuri, (vezi schema nr. 3).


Activitatea demonstranţilor continuă cu perseverenţă în tot oraşul şi acţiunile lor sunt reprimate cu brutalitate.


În această perioadă în municipiul Timişoara se mai găseau trimişi din Bucureşti pentru pacificarea oraşului şi rezolvarea problemelor, Emil Bobu – secretar CC al PCR, Nicolae Mihalache – prim adjunct al şefului Secţiei Organizare al CC al PCR, sosit pe calea aerului în jurul orelor 1830 (17.12.1989) şi Ion Cumpănaşu -şeful Departamentului Cultelor. Faţă de evoluţia evenimentelor din oraş, la orele 2100 gl. Milea a făcut la rândul său noi precizări:


- Să se întărească paza cazărmilor şi a depozitelor de armament şi muniţie;


- Să se execute focul de avertisment, numai în sus, după somaţiile regulamentare, eventual la picioare, numai când obiectivele sunt atacate şi dacă există certitudinea că este în pericol integritatea acestora;


- Să se protejeze tehnica de luptă pentru a nu cădea în mâna grupurilor diversioniste


La orele 2130 (17.12.1989) gl.col. Vasile Milea – ministrul apărării naţionale a ordonat personal lt.col. Constantin Zeca să organizeze şi să trimită în misiune în oraş 5 patrule a 10 militari, fiecare având asupra lor armament, dar fără muniţie. Misiunea acestora consta în asigurarea pazei magazinelor ce fuseseră devastate. În consecinţă, lt.col. Zeca Constantin a ordonat constituirea patrulelor aprobate din cadrul U.M. 01197, 01125, 01145 Timişoara. După circa 30 minute, ministrul apărării naţionale a revenit ordonând suplimentarea cu încă 10 patrule din aceleaşi unităţi. Totodată, ministrul a ordonat telefonic Comandantului Marii Unităţi de Apărare Antiaeriană a Teritoriului col. Constantin Rotariu, să organizeze şi să trimită în misiune similară în oraş încă 9 patrule a 10 militari.


În această perioadă de timp în oraş, ciocnirile dintre grupurile de manifestanţi şi forţele de ordine sunt din ce în ce mai frecvente.


Astfel: în Calea Lipovei un grup de revoluţionari au atacat două autoturisme cu cadre militare ce intrau în unitate. Militarii din pază au răspuns cu foc de salvă. Atacul nu s-a soldat cu morţi şi răniţi, în schimb la o mare depărtare de cazarmă au fost ucişi doi cetăţeni de persoane neidentificate. Tot aici, pe Calea Lipovei, s-au spart vitrinele magazinelor şi pentru a împiedica circulaţia s-a format o baricadă. Pentru împiedicarea devastării magazinelor, refacerea circulaţiei şi stingerea incendiilor a intervenit o subunitate militară. Apropierea de locurile devastate s-a făcut prin executarea focului de armă.


În această acţiune pe Calea Lipovei au fost împuşcaţi 34 de oameni, din care 6 au murit.


Pe Calea Girocului, în timp ce se întorcea din misiune spre cazarmă, a fost împuşcat în picior, de persoane necunoscute plt. Răducanu Ştefan. Un detaşament de la Buziaş, format din 100 de militari şi un T.A.B. s-a oprit la Moşiţa Nouă, datorită faptului că şoseaua era blocată de plopi tăiaţi. Ca urmare a evoluţiei situaţiei instabile din oraş, gl. Guşă Ştefan, a ordonat o regrupare a întregului dispozitiv de apărare şi a informat de sosirea în ziua de 18 decembrie 1989 în Timişoara a grupurilor de cercetaşi subordonaţi Direcţiei de Informaţii.


Cu „acest prilej au fost trimise noi subunităţi de militari, în diferite zone ale oraşului, respectiv la: Complexul studenţesc, Întreprinderea de transport Timişoara, intersecţia str. Săvineşti cu Bulevardul Lenin, în faţa Catedralei (vezi schema nr.5) În urma acţiunilor de reprimare a grupurilor de manifestanţi, au fost răniţi din rândurile armatei 8 militari, din care 2 ofiţeri, 5 subofiţeri şi 1 militar în termen. În paralel cu acţiunea trupelor M.Ap.N. s-a efectuat şi regruparea şi redistribuirea forţelor M.I şi a organele de securitate, pentru aducerea la îndeplinire a ordinelor primite de la gl. Coman Ion.


Astfel, gl. Macri Emil, col. Popescu Ion, col. Sima Traian şi col. Deheleanu Ion, în exercitarea atribuţiilor ce le reveneau, au dat dispoziţii unităţilor, formaţiilor şi cadrelor din subordine să ia măsuri de dispersare a şi reţinerea demonstranţilor, precum şi de reprimare a acestora prin executare de foc de armă cu muniţie de război. De asemenea, pentru a contribui în mod direct la reprimarea demonstranţilor, s-au trimis agenţi de securitate în rândul lor: s-a intensificat filajul şi s-au interceptat unele legături telefonice; s-a violat corespondenţa şi s-au instalat microfoane. Toate cadrele de securitate şi miliţie au fost înarmate cu arme şi muniţie de război. Probabil că o parte din aceştia îmbrăcaţi civil să fie aceia care au fost văzuţi că trăgeau în plin împotriva manifestanţilor.


În plus, gl. Macri Emil, a aprobat planul de dispunere pe hartă, a celor 8 dispozitive de luptă create în urma dispoziţiunilor primite de către organele sale. Ca urmare a ordinelor de folosire a armelor, în cursul ciocnirilor violente cu manifestanţii în diferitele zone fierbinţi ale oraşului, au fost împuşcate 285 de persoane, din care 61 au decedat, iar 224 au fost grav rănite.


Persoanele decedate sau rănite prezentau de regulă un singur orificiu de glonţ. Asupra lor s-a tras în ziua şi noaptea de 17 decembrie 1989, din zonele unde se aflau militari, dintre care unii cu scuturi, de pe clădirile din apropiere, din autoturismele Aro şi Dacia, din parcul aflat în spatele Catedralei şi din boscheţii din spatele clădirii „Capitol”.


Persoanele împuşcate şi rănite au fost transportate la spitalul judeţean Timiş şi alte spitale, iar cei decedaţi au fost trimişi la morgă.


Tot în noaptea de 17/18.12.1989, între orele 0100-0200 un grup de persoane s-a îndreptat dinspre Piaţa Maria spre Spitalul Militar. Somaţi şi executându-se foc de avertisment de către militarii ce asigurau protecţia spitalului, ei s-au împrăştiat. Bineînţeles că aceşti “agresori” îşi căutau morţii şi răniţii.


La Timişoara s-a tras la ordin sau din proprie iniţiativă. Au tras activişti de partid, ofiţeri M.Ap.N., M.I., au tras şi soldaţii pe care ei îi comandau. Mai mult ca sigur că au acţionat şi profesionişti ai diversiunii care aveau ca misiune amplificarea ostilităţilor şi violenţelor, dar este clar că militarii nu au tras niciodată în plin cu toată puterea focului de care dispuneau şi aceasta nu pentru că nu au primit ordinul s-o facă ci pentru faptul că nu au vrut s-o facă.


Dacă ar fi făcut-o, dacă capacitatea de foc a tehnicii militare ar fi fost folosită, aşa cum încearcă unii să acrediteze ideea, am fi avut zeci de mii de morţi şi răniţi. Au tras în primul rând cei zeloşi, au tras cei care îşi pierdeau favorurile, cei ridicaţi pe trepte superioare ale piramidei social-politice, datorită voinţei dictatorului şi nu capacităţii lor, dar au mai tras şi cei agresaţi, speriaţi de furia maselor, precum şi cei fricoşi.


În seara acestei zile de 17.12.1989 pentru cercetarea persoanelor reţinute la penitenciarul din Timişoara, se găsea procurorul general adj. Gheorghe Diaconescu, venit de la Bucureşti, însoţit de 20 procurori militari, împreună cu şeful Direcţiei Cercetări Penale din I.G.M., col.Tudor Stanică, precum şi alte ajutoare sosite de la Bucureşti. Deşi au fost anchetate majoritatea persoanelor reţinute, nu s-a întocmit aşa cum era firesc procese-verbale constatare. Obiectele personale găsite asupra reţinuţilor şi însuşite ilegal, au fost aruncate la grămadă în incinta instituţiei. Este fără justificare faptul că adjunctul procurorului generalul, Gheorghe Diaconescu a dispus neautopsierea cadavrelor din Timişoara, întrucât aşa cum este cunoscut, acest lucru a influenţat negativ cercetările efectuate ulterior.


Tot în noaptea de 17/18 decembrie 1989, gl Coman Ion, însoţit de gl. Guşă Ştefan şi Matei llie – secretar al P.C.R. au făcut împreună o inspecţie prin oraş, pentru a constata pe teren situaţia reală. Priveliştea oraşului era dezolantă: urme de sânge, vitrine sparte, magazine devastate, camioane răsturnate şi maşini de pompieri incendiate. Spitalele erau pline şi morgile supraaglomerate. Mai multe sute de revoluţionari reţinuţi până la această dată, erau anchetaţi în condiţii inumane. Populaţia era agitată şi manifesta o stare de disperare.


Acum, în urma evenimentelor petrecute, putem afirma fără a greşi că în ziua de 17 decembrie 1989 şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, revoluţia din Timişoara a atins punctul său culminant.


În ceea ce priveşte raportul dintre forţele represive şi manifestanţi, a rezultat că primele au fost supradimensionate, faţă de pericolul real ce-l reprezentau manifestările spontane ale populaţiei civile neorganizate şi neînarmate.

Ziua de 18 Decembrie 1989

La ora 0530, în ziua de 18.12.1989, Coman Ion raportează lui Emil Bobu, la C.C. că: „… la Timişoara situaţia este sub control”. Desigur, acest raport îi oferea posibilitatea dictatorului să plece liniştit în Iran într-o vizită oficială. Tot în aceeaşi zi, la orele 0600, Coman Ion dă acelaşi raport direct telefonic lui Nicolae Ceauşescu. La plecarea sa în Iran, Nicolae Ceauşescu lasă la conducere pe Elena Ceauşescu, Manea Manescu şi Emil Bobu. De la aceştia şi Cabinetul II vor porni ulterior dispoziţiuni dure către forţele de ordine: „puneţi câinii pe ei”. În această zi conducerea politică a municipiului Timişoara a convocat pe secretarii de partid şi conducătorii unităţilor industriale şi instituţiilor universitare, la sediul Comitetului Judeţean de Partid în cursul dimineţii şi i-a informat asupra „devastărilor huliganice” ce au avut loc în oraş şi le-a dat instrucţiuni în vederea restabilirii ordinei.


Aşa se face că luni 18 decembrie 1989, peste tot, în uzine, fabrici, instituţii universitare şi şcoli s-au desfăşurat şedinţe de condamnare a „actelor de vandalism” comise de „huligani”. Audienţa era tăcută, de teamă, oamenii erau speriaţi, dar odată ieşiţi din sălile de şedinţă, ei au început să discute cu înfrigurare exprimându-şi nemulţumirea. „Au murit nişte oameni şi acum tăcem”. Fiecare se gândea la numărul morţilor şi răniţilor, iar acest lucru făcea să crească tensiunea. Teama de represiunea brutală îi inhiba, dar zidul tăcerii a fost spart la întreprinderea IPROCHIM, unde Claudiu Iordache, unul dintre revoluţionari, a acuzat cu curaj ticăloşia criminală şi minciuna puterii, iar oamenii au acţionat în consecinţă. În dimineaţa aceleiaşi zile, în faţa Operei, încă mai ardeau cărţile lui Nicolae Ceauşescu şi întreaga piaţă era blocată de forţe de ordine, securitate, armată, care încercau să-i împrăştie pe aşa zişii „huligani”. Dar în pofida restricţiilor impuse de forţele de ordine, noi grupuri de oameni apăreau în piaţă îngroşând astfel rândurile demonstranţilor între care se crease deja o unitate sufletească, o solidaritate a tuturor timişorenilor, indiferent de naţie toţi erau hotărâţi să se jertfească pentru libertate, fiind gata să lupte cu dârzenie pentru cucerirea drepturilor legitime. În întregul oraş, demonstranţii acţionau în diferite puncte fierbinţi cu mare îndrăzneală. Pe calea Girocului era o mare agitaţie, căci tinerii opreau autovehiculele şi cereau benzină cu care confecţionau coktail-uri Molotov (sticle incendiare) cu care atacau vehiculele blindate, încercând să le dea foc.


În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989 s-a extins acţiunea de devastare a magazinelor din toate cartierele mărginaşe ale oraşului. Au fost incendiate magazinele de produse finite ale IMT şi a Depozitelor de materiale din Freidorf. Persoanele reţinute în noaptea trecută, au fost duse în curtea Inspectoratului de miliţie, şi ulterior, introduse în arest sub o ploaie de lovituri date cu râvnă de miliţieni şi alte persoane în civil.


Este de remarcat faptul că toate informaţiile primite de gl. Iulian Vlad la securitate lipsesc cu desăvârşire. Este imposibil ca-n aceste zile grele serviciile securităţii să nu-şi fi adus contribuţia la informarea conducătorilor partidului.


În cursul zilei de 18.12.1989, accesul spre Operă era blocat de cordoane militare şi persoane civile dotate cu automate ce erau foarte active în zonă (până la Catedrală). Timişoara era în grevă generală. Arestaţii erau interogaţi, la fel şi răniţii din Spitalul Judeţean. La Universitate are loc întâlnirea lui C. Pacoste cu conducerea rectoratelor. Se acordă oficial vacanţă studenţilor.


În această zi, soseşte la Comitetul Judeţean de Partid Timiş, gl. llie Ceauşescu care e primit de gl. Nuţă. Aici are loc o discuţie cu Ion Coman şi Victor Stănculescu după care Ilie Ceauşescu se deplasează la Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate, unde se organizase o şedinţă.


Pentru îndeplinirea ordinelor gl. Coman Ion, de combatere a manifestanţilor şi redresarea situaţiei, forţele armate ale M.Ap.N. şi forţele de ordine – securitate şi miliţie, au trecut la acţiune astfel:


Forţele armate ale Ministerului Apărării Naţionale

La ora 2000, gl. Guşă Ştefan convoacă pe toţi comandanţii unităţilor militare din Timişoara la o şedinţă de lucru.


Cu această ocazie el face următoarele precizări: până dimineaţa să se retragă toate tancurile în cazărmi şi să se ia măsuri pentru hrănirea şi odihna oamenilor şi a dat misiuni unităţilor pentru ziua de 18 decembrie 1989. Astfel:


- U.M. 01185 Timişoara cu 200 militari, 3 tancuri, 8 T.A.B.-uri, 5 autoturisme şi o autostaţie, va executa paza Consiliului Popular Judeţean, Poşta, Băncii şi podurilor 23 August şi Michel Angelo,


- U.M. 01008, U.M. 01276 Timişoara cu 400 de militari vor asigura paza depozitului ICRA, Gării de nord, Uzinei textile, Grupurilor emiţătoare Radio şi Pieţei Traian,


- U.M. 01121 şi U.M. 01970 cu 115 militari vor apăra Comandamentul U.M. 01024 Timişoara,


- U.M. 01380 Arad cu zid de militari, 3 T.A.B.-uri şi o autostaţie va apăra Complexul studenţesc şi Pieţele Maria şi Mărăşeşti,


- U.M. 01233 Buziaş va apăra Consiliul Popular Municipal şi cele două poduri peste râul Bega din apropierea Catedralei ortodoxe,


- 300 militari din U.M. 01140 Lugoj vor fi dispuşi în Piaţa Operei. Se vor mai constitui şi patrule conduse de ofiţeri în zonele de responsabilitate. Rezervă 200 de militari. Dispozitivul va fi gata la ora 0900 (vezi schema nr.5). Gl. Chiţac a anunţat că vor fi folosite grenade cu gaze lacrimogene şi s-a ţinut de cuvânt, aşa cum vom vedea la Catedrală, chiar în aceiaşi seară. La ora 615, gl. Guşă Ştefan, raportează ministrului apărării naţionale situaţia din acel moment din Timişoara. Făcând o analiză a modului cum s-au desfăşurat evenimentele în municipiul Timişoara, s-a ajuns la concluzia că în oraş ar acţiona şi unele elemente străine, specializate în acţiuni de diversiune şi terorism, motiv pentru care au fost chemate şi grupurile de cercetare ale Direcţiei de Informaţii care vor sosi la Giarmata, la ora 0730 şi constituind echipe a 4 oameni, vor acţiona după ordinele gl. Guşă Ştefan.


Ele vor testa intenţiile coloanelor de manifestanţi din zonele centrale şi industriale; dacă sunt morţi la Spitalul Judeţean şi care era starea de spirit a populaţiei ce-şi căuta dispăruţii.


Existând pericolul unei intervenţii armate din exterior, grupa operativă a M.Ap.N. dislocată la Timişoara a lucrat la întocmirea unui plan de acoperire a Frontierei de Vest având în vedere că o bună parte din efectivele şi tehnica de luptă a unităţilor din zonă se găseau în cazărmi pregătite tocmai pentru a interveni împotriva unei agresiuni.


În acest sens, gl.mr. Guşă Ştefan a declarat: „…Nu ne era teamă de unguri, ci de ruşi care erau şi în Ungaria (cca 60.000), erau şi la Est… mă refer la trupele ruseşti care staţionau în Ungaria şi care oricând puteau să facă o Praga… “.


Între orele 0900-1700 situaţia în Timişoara s-a agravat din nou, căci masa manifestanţilor din tot oraşul se revărsa mereu spre Piaţa Operei şi Catedrală. Grupuri mari de oameni au format baricade pe Calea Şagului cu ajutorul unor autovehicule grele pentru împiedicarea circulaţiei.


La orele 1705 în faţa Catedralei s-a deschis foc de persoane neidentificate asupra patrulei de ordine, rănind un maistru militar, în picior.


La căderea serii, un grup de tineri manifestanţi străpungând cordoanele forţelor de ordine s-au grupat în faţa Catedralei, cu lumânări în mână. În urma focului executat de către miliţieni şi persoanele în civil înarmate ce se aflau în cordonul orientat cu faţa spre Catedrală, manifestanţii loviţi în plin, au încercat să se salveze prin fugă în incinta Catedralei sau în parcul din spatele ei.


În baza dispoziţiunilor date de gl.It. Mihai Chiţac s-a ordonat folosirea substanţelor chimice împotriva manifestanţilor. Dar, folosirea grenadelor lacrimogene în jurul orelor 1830 a incitat şi mai mult mulţimea.


Din declaraţiile martorilor, referitor la activitatea gl. Chiţac Mihai, rezultă că acesta a fost însărcinat să coordoneze acţiunile de lichidare a manifestaţiei antidictatoriale din Piaţa Libertăţii şi de la Catedrală. Gl. Chiţac s-a deplasat personal la faţa locului dând indicaţii militarilor, să fie cât mai duri cu populaţia. Activitatea zelosului general s-ar fi prelungit şi până în zilele de 19 -20.12.1989.


Acţiunea de la Catedrală s-a soldat cu morţi şi răniţi, printre Judeţean la ora 1915, împotriva manifestanţilor care veniseră acolo să-şi caute rudele dispărute. Între, orele 2000-2400, manifestanţii au acţionat asupra mai multor obiective din oraş, în special asupra celor din cartierele mărginaşe (vezi schema nr.5), iar la intervenţia trupelor ei s-au retras temporar din faţa unora dintre ele. S-a încercat, de asemenea, luarea cu asalt a depozitului de muniţii al U.M. 01185. A fost incendiat însă depozitul de materiale al IAEM.


Acţiunea forţelor de ordine – Miliţie şi Securitate

În dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989, gl. Nuţă Constantin, Mihalea Velicu şi Macri Emil au constituit pentru reprimarea demonstranţilor un număr de 8 dispozitive mobile (pe autovehicule) denumite „zet” şi având indicative de la D1 la D8 compuse din ofiţeri şi subofiţeri de miliţie, completate cu trupe de securitate sau de grăniceri şi comandante de câte un ofiţer. Aceste dispozitive mobile de luptă cuprindeau fiecare câte 25-30 de cadre şi soldaţi dotaţi cu: pistoale automate, un autovehicol şi aparate de radio-emisie-recepţie. Ele au funcţionat în mod continuu, pe mai multe schimburi, în zonele ce le-au fost repartizate.


Cu ocazia constituirii lor, gl. Nuţă Constantin, a dat ordin cadrelor de miliţie din compunerea dispozitivelor mobile, să tragă fără nici o somaţie asupra manifestanţilor.


În executarea acestui ordin, în după-amiaza zilei de 18 decembrie 1989 s-a deschis foc şi dintr-un asemenea autovehicul asupra demonstranţilor ce se găseau pe treptele catedralei, rezultând morţi şi răniţi. S-a mai deschis foc şi în Piaţa Traian, unde a fost rănită o persoană, iar în seara aceleiaşi zile, maiorul de miliţie Veverca losif l-a împuşcat mortal pe Ianoş Paris, ce se afla la intersecţia Căii Girocului cu str.Ştefan Stângă. De asemenea, au mai fost rănite prin împuşcare şi alte persoane din Calea Girocului, la Complexul alimentar, la Electrotimiş şi la podul de lângă Piaţa 1 Mai. Din cei 6 morţi înregistraţi în ziua de 18 decembrie, 3 au fost împuşcaţi la Catedrală şi restul în alte puncte ale oraşului. În plus au mai fost rănite alte 15 persoane.


Aşa cum rezultă din declaraţiile unor martori oculari şi în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, patrulele mobile ce acţionau în oraş, au desfăşurat acţiuni de arestare.


Pentru identificarea cadavrelor de la Spitalul Judeţean, la faţa locului s-au deplasat 5 ofiţeri criminalişti, care împreună cu medicii legişti şi procurorii civili, au executat această operaţiune ce a primit indicativul de „Operaţiunea Trandafirul”.

Operaţiunea TRANDAFIRUL

Pentru ascunderea adevărului asupra morţilor din Timişoara se punea la cale una dintre cele mai mârşave acţiuni criminale petrecute vreodată în ţara noastră. Patruzeci de cadavre trebuiau să se schimbe în transfugi. Scopul scuză mijloacele. Având cunoştinţa existenţei unui mare număr de victime din rândul manifestanţilor produs în noaptea de 16/17.12.1989 datorită aplicării, chiar parţiale, a ordinelor lui Ceauşescu de a se trage în manifestanţi, Elena Ceauşescu, împreună cu Emil Bobu şi Tudor Postelnicu dispun transportul unui număr de 40 cadavre existente la Spitalul Judeţean Timiş, la Bucureşti, unde urmau a fi incinerate. Este evident că, se urmărea ştergerea urmelor masacrului.


Dispariţia acestora trebuia să fie legendată astfel: „Persoanele ce reprezentau cadavrele respective au părăsit fraudulos ţara în statele vecine”. Acţiunea urma a se desfăşura în cel mai deplin secret, numărul persoanelor ce cunoşteau diferite secvenţe din planul respectiv fiind strict limitat şi prezentând deosebite garanţii de loialitate.


Planul în întregime era cunoscut şi organizat în detaliu de gl. Nuţă, însărcinat de altfel de Elena Ceauşescu cu aplicarea lui, precum şi de generalii Macri şi Mihalea. Astfel, în seara zilei de 17.12.1989, col. Ion Corpodeş locţiitor al şefului Miliţiei Judeţene Timiş, este chemat de gl. Nuţă care îi ordonă să se ocupe de transportul unor cadavre împuşcate de la Morga Spitalului Judeţean Timiş devenită neîncăpătoare, la Institutul Medico-Legal de la Bucureşti. Aşa s-a născut o altă legendă, ce-i drept, plauzibilă şi într-o oarecare măsură reală potrivit căreia Morga Spitalului Judeţean era neîncăpătoare (la acea oră erau 56 cadavre), camerele frigorifice ale acesteia nu funcţionau şi că exista pericolul unei infecţii. Sub acoperirea acestei poveşti îşi vor desfăşura activitatea legală şi ilegală mai multe persoane.


Col. Ion Deheleanu, şeful Miliţiei Judeţene, ordonă formarea unei echipe de la Judiciar, iar de supravegherea îndeplinirii ordinului urma a se ocupa col. Ghircoiaş Nicolae – şeful Institutului de Criminalistică. La acţiune mai colaborau încă 7 lucrători de miliţie sub obligaţia executării ordinului primit de la superiori. Aceeaşi motivaţie a fost prezentată şi directorului Spitalului Judeţean, Ovidiu Galea care a acceptat, să se dispună deschiderea morgii şi predarea cadavrelor. Astfel, la Spitalul Judeţean s-au deplasat 5 ofiţeri criminalişti care împreună cu medicii legişti şi cu procurorii civili s-au ocupat de identificarea cadavrelor. S-a trecut la împachetarea, numerotarea şi etichetarea lor, respectându-se procedura obişnuită în asemenea cazuri de transfer. Pe fiecare a fost lipit un leucoplast cu numărul de înmatriculare, numele şi prenumele (au fost identificaţi doar patru), iar pe unele, marea majoritate, s-a scris doar „neidentificat”. Această sinistră operaţie a căpătat la început denumirea de „Operaţia Trandafirul”. La vizualizarea cadavrelor, noii veniţi consideră inoportună efectuarea autopsiilor: toţi 56 morţi prezentau plăgi împuşcate, cauza morţi fiind clară şi în plus, foarte important, timpul presa. Nimeni din spital în acest moment nu cunoştea că până dimineaţă, 40 dintre decedaţi vor lua calea Bucureştiului.


În seara aceleiaşi zile de la Spitalul Judeţean Timiş vor dispărea registrele de consultaţii, de internări, procesele verbale de constatare a decesului şi fişele de mişcare ale bolnavilor împachetate în două colete şi predate col. Ghircoiaş. Iată deci că totul s-a făcut aparent legal în prezenţa Procuraturii şi cu acte în regulă. La orele 23.30, în noaptea de 17/18.12.1989 cetăţeanul Dorel Cioacă – şofer pe autoizoterma 21-TM-2701, aparţinând Complexului de Creşterea şi Îngrăşare a Porcilor (COMTIM) este somat să se prezinte la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne Timiş unde cpt. Valentin Ciucă îl invită în birou, îi ia cheile maşinii şi îl lasă aici nedumerit să doarmă până în zori.


Între timp, gl. Nuţă a chemat la el pe Col. Ghircoiaş căruia i-a emis ordinul de ridicară a cadavrelor. De faţă la această acţiune era şi gl. Mihalea, lt.col. Corpodeanu, col. Tudor Stanică şi gl. Emil Macri. Cu o maşină a Miliţiei, col. Ghircoiaş se deplasează la Spitalul Judeţean unde este aşteptat. Începând de la orele 2330 circulaţia bolnavilor prin spital este totalmente interzisă. În zona Spitalului şi în curtea acestuia era un întreg dispozitiv de apărare realizat de trupele de miliţie şi securitate care în jurul orelor 045 din ordinul lt.col. Corpotieanu au fost îndepărtate din zona morgii astfel că, maşina autoizotermă a putut fi oprită în uşa morgii. În jurul orei 100 luminile în spital au fost stinse şi sub comanda aceluiaşi lt.col. a început acţiunea de îmbarcare a cadavrelor pe autoizoterma. Încărcarea acestora s-a încheiat la orele 500 când au fost încărcate 40 cadavre, în morgă rămânând doar 16. Autoizoterma şi autoturismul Dacia ce o însoţea, au părăsit spitalul astfel că luminile în curtea acestuia puteau fi aprinse iar trupele ce asigurau dispozitivul de apărare şi-au reluat dispozitivul iniţial.


La orele 520 şoferul Dorel Cioacă ce dormea în biroul cpt. Ciucă este trezit, se urcă la volanul autoizotermei şi escortat de o Dacie cu nr. 1-TM-236 porneşte spre Bucureşti la orele 545 pe ruta Sibiu-Vâlcea-Piteşti.


Misiunea acestora trebuia să se încheie pe autostrada Bucureşti-Piteşti la km 36 unde transportul urma a fi preluat de către o echipă de la Inspectoratul General al Miliţiei.


Din momentul preluării transportului, operaţiunea primea indicativul de „Operaţiunea VAMA”.


După planul gl. Nuţă şi Mihalea cadrele de la Timişoara, implicate în acţiune nu trebuiau să cunoască că morţii transportaţi la Bucureşti urmau a fi incineraţi la Crematoriul “Cenuşa”.


De executarea ordinului la Bucureşti s-a,ocupat col. Ion Baciu fost şef al Direcţiei Economice din I.G.M. şi col. Petre Moraru locţiitor şef I.G.M. În seara zilei de 18.12.1989 în jurul orelor 1900 s-a ordonat celor doi ofiţeri să organizeze primirea unei autoizoterme de la Timişoara în care se găsesc nişte „colete cu ajutoare sosite din străinătate” şi care urmau a fi distruse la Vama Antrepozite. În acest sens, col. Baciu s-a prezentat la procuroul general Nicolae Popovici care primise între timp dispoziţie de a-l sprijini în distrugerea coletelor. Col. Moraru a identificat pe cetăţeanul Gheorghe Ganciu director al cimitirului Bellu şi controlor la secţia Cimitire din cadrul Direcţiei Domeniului Public care avea în subordine şi crematoriul “Cenuşa”.


În ziua de 19.12.1989, la orele 800 col. Baciu s-a prezentat la Directorul Administraţiei cimitirului Bellu col.(securitate) Ganciu – fost subordonat al gl. Macri cu care s-a deplasat la crematoriu unde era administrator un alt fost ofiţer de securitate losif Emil Zamfir.


Acţiunea VAMA

Operaţia „Arderea” trebuia executată urgent dar datorită programului deosebit de încărcat al crematoriului ea nu putea fi realizată decât după orele de program. Conform ordinului gl. Nuţă camionul (autoizoterma) cu colete a fost preluat la km 36 de o echipă de însoţire condusă de col. Baciu, echipă formată din lt.col. Petre Marin şi maiorii Dumitru Sosescu, Teodor Bâgu, Marin Şerban. Totodată, au fost luate de la Circulaţie două numere de înmatriculare de Bucureşti ce urmau a acoperi numerele de circulaţie de Timişoara cu care sosise autoizoterma şi Dacia însoţitoare.


Astfel în după amiaza zilei de 19.12.1989 Crematoriul Cenuşa era pregătit să primească coletele din străinătate ce urmau a fi arse. Echipa din I.G.M. compusă din două autoturisme s-a deplasat la Km 36 , a preluat transportul, la volanul autoizotermei fiind de astă dată instalat subofiţerul Florin Stanciu şi astfel, cele trei maşini au pornit spre Bucureşti.


Personalul ce adusese transportul din Timişoara până la Km 36 a fost transportat la Hotelurile Astoria, Cerna şi Parc unde i s-a creat condiţii de odihnă. Celelalte maşini s-au îndreptat la Crematoriul Cenuşa unde au ajuns la orele 1700.


La deschiderea uşii autoizotermei cei prezenţi au constatata aşa zisele colete erau de fapt cadavrele unor cetăţeni împuşcaţi. Pentru a înlătura suspiciunile a fost necesară o nouă legendare: cadavrele respective erau rezultatul unei catastrofe. Col.(miliţie) Baciu ce răspundea de efectuarea operaţiunii a fost transformat imediat în medic şi în această calitate a certificat legalitatea acţiunii. Printre cadavre erau 10 femei, restul bărbaţi, unii îmbrăcaţi, alţii goi sau semiîmbrăcaţi. Morţii erau tineri între 30-40 ani, majoritatea au fost împuşcaţi, unii tăiaţi cu baionete sau cuţite, doi aveau capetele sparte iar alţii aveau mâinile şi picioarele rupte. Un spectacol îngrozitor greu de imaginat şi de uitat. Imaginea cadavrelor trăda violenţa cu care li s-au luat vieţile.


Operaţiunea de incinerare a fost răsplătită cu câte 2000 lei în 5 plicuri pentru cei 5 muncitori ce lucraseră în afara programului şi ca spor de noapte. Totodată acestora li s-a pus în vedere că „…un pas greşit şi sunteţi lângă aceşti morţi” înainte de incinerare zona crematoriului a fost asigurată cu 6 ofiţeri de miliţie. Incinerarea s-a încheiat pe 20.12.1989, orele 1030 când autoizoterma a fost scoasă din incinta crematoriului, deoarece acţiunea „Vama” se terminase. S-a raportat de executarea ordinului gl. Nuţă; în baza indicaţiilor acestuia cele patru tomberoane pline cu cenuşă au fost preluate de cpt. Dorel Nuţu cu un autofurgonet TV şi care primise ordin a le deversa pe platforma unde se depozitează pământul excavat de la tunelele metroului. Nu a fost să fie însă aşa căci din motive necunoscute, ofiţerul a deversat conţinutul tomberoanelor într-o gaură de canal lângă localitatea Popeşti-Leordeni.


Una dintre cele mai murdare acţiuni din istoria comunismului românesc s-a făcut cu ştirea Elenei Ceauşescu, a unor ofiţerii de miliţie şi a Procuraturii şi s-a încheiat în ziua de 20.12.1989, orele 12 00.


Cine sunt vinovaţi de această odioasă crimă care a urmărit ştergerea morţilor revoluţiei de la Timişoara, şi a-i transforma în nişte fugari fără patrie? Întâi cei ce au dat ordin să se deschidă focul la Timişoara, Elena Ceauşescu şi cei trei consultanţi ai ei Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi poate Manea Mănescu, cei ce au dispus şi realizat represaliile folosind focul de armă sau alte unelte de crimă precum şi, dintre executanţi, cei care cu sânge rece au pus în practică odiosul ordin. Nu trebuie uitată nici Procuratura prezentă prin oamenii săi în toate fazele acţiunii şi care nu s-au opus gravelor încălcări ale legii ci dimpotrivă le-au acceptat şi chiar le-au legalizat.


Mulţi dintre cei vinovaţi au dispărut, fie au decedat, fie nu se mai cunoaşte nimic despre ei, iar cei câţiva din Procesul Timişoara au fost în majoritate eliberaţi din lipsă de probe.


În acest sens, este meritul organizaţiilor revoluţionare din Timişoara care au scos din anonimat pe aceşti eroi ai revoluţiei redându-i istoriei post-revoluţionare a României. De aceea, Timişoara rămâne simbolul de aur al Revoluţiei române

Ziua de 19 Decembrie 1989

Între orele 0030-0130 gl. Guşă Ştefan desfăşoară o şedinţă de analiză a situaţiei cu toţi comandanţii din garnizoană. Cu această ocazie, col. Ionescu Dumitru din M.St.M. expune situaţia şi stabileşte activităţile ce urmează a se efectua în zilele următoare.


Se asigură şi amplifică efectivele necesare de patrulare şi intervenţie şi se acordă o maximă importanţă obiectivelor: Consiliul Popular Judeţean, Consiliul Popular Municipal, precum şi a altor obiective economice importante. Cu acest prilej comandanţii de unităţi au fost informaţi despre apariţia unor noi focare de revoltă în exteriorul oraşului (Fabrica de zahăr şi Depozitul de lemne).


S-a ordonat să se împiedice pătrunderea în depozitele de armament şi muniţii şi să nu se permită dezarmarea militarilor de către elemente agresive. De asemenea, să se ridice lăzile cu muniţie ale gărzilor patriotice.


La orele 0700 apar primele manifestări protestatare de masă organizate ale muncitorilor din întreprinderile timişorene, îndeosebi la ELBA, 6 Martie, Azur şi Solventul.


Militarii ce se aflau în incinta întreprinderii 6 Martie au fost atacaţi cu pietre şi pentru aplanarea incidentului şi liniştirea spiritelor s-a solicitat sprijinul primarului oraşului – Petru Moţ.


La ora 0800 dimineaţa la Electromotor, muncitorii declară grevă şi cer ieşirea armatei din oraş. Lucrul s-a reluat cu greu, dar ei au aflat că între timp muncitorii de la „Electrobanat” sunt în grevă. Toţi sunt preocupaţi de soarta celor ucişi, fapt ce nu trebuie deloc neglijat; oamenii nu se pot concentra asupra lucrului în asemenea situaţie.


Muncitorii de la Elba încep să se adune şi ei în curtea fabricii şi cer ca armata să părăsească întreprinderea. Se scandează „Nu lucrăm sub arme” e lozinca ce se vehiculează. Este trimis Radu Bălan – prim-secretarul de partid al judeţului Timiş, pentru a purta tratative cu muncitorii şi a aplana conflictul.


La întrebarea „Ce doresc?” muncitorii şi-au spus revendicările: „să se elibereze manifestanţii, arestaţi”, #să iasă armata din oraş” şi „să fie schimbat Ceauşescu”. În timp ce se purtau aceste discuţii, la cele două porţi ale întreprinderii au apărut câteva T.A.B.-uri, fapt care i-a iritat foarte mult pe muncitori, care au cerut să plece armata.


În timpul negocierilor dintre Bălan şi muncitori, la poarta întreprinderii s-a tras şi a fost rănită o femeie, care a fost ulterior evacuată la spital, dar acest lucru a declanşat o furie nestăvilită a oamenilor, încât Radu Bălan şi-a dat seama că prezenţa sa acolo e nedorită. Nemulţumirea muncitorilor s-a amplificat şi la sosirea schimbului 2: se vorbea că în unele fabrici s-a hotărât ca să nu se mai lucreze şi că se pregătea o grevă generală.


La ora 0900 se sondează starea de spirit a oamenilor din întreprindere de către grupurile de cercetare . Din ordinul gl. Guşă s-au mai trimis noi subunităţi de întărire la întreprinderile Elba şi IAEM.


Între orele 1200-1300 la comandamentul U.M. 01024 s-a desfăşurat o nouă şedinţă de lucru la care a participat şi gl. llie Ceauşescu, care aşa după cum am arătat sosise şi el la Timişoara.


Gl. Guşă este informat asupra situaţiei din garnizoană şi apoi a afirmat că: de la zi la zi se acţionează altfel: a început un război psihologic de teroare şi hărţuială; pentru că se înteţesc actele de provocare, se vor lua măsuri de întărire a pazei şi se va dota cu radio-telefoane fiecare obiectiv.


Se va acorda o atenţie deosebită pazei depozitelor de muniţie şi să nu se tragă decât în cazurile excepţionale.


În continuare a vorbit gl. Ilie Ceauşescu, care a transmis mulţumiri pentru modul de acţiune al unităţilor militare, afirmând că se cere multă fermitate şi în acţiunile viitoare.


Tulburările sunt provocate de elemente teroriste aservite intereselor ţărilor capitaliste, a spus el şi scopul lor este răsturnarea socialismului şi întoarcerea la capitalism.


La ora 1315 gl. Guşă ordonă Comandantului Detaşamentului de la Buziaş să intervină în zona întreprinderii SPUMOTIM şi la Întreprinderea de Autoturisme, pentru a descuraja şi a bloca o eventuală deplasare a manifestanţilor spre centrul oraşului.


Impresionat probabil de solicitările ferme ale muncitorilor care în fapt exprimau un deziderat al tuturor românilor, gl. Guşă a ordonat la orele 1350 retragerea în unităţi a tancurilor şi T.A.B.-urilor, precum şi a unei părţi din efectivele unităţilor militare dislocate în oraş. Tot cu acest prilej, a mai ordonat replierea forţelor rămase în dispozitiv în apropierea clădirilor, permiterea penetrării dispozitivelor de apărare a unităţilor militare de către coloanele muncitoreşti paşnice şi interzicerea totală a folosirii armamentului.


Trebuie de menţionat faptul că în mai multe cazuri militarii din dispozitivele de apărare dăduseră semne evidente de fraternizare cu manifestanţii. La ora 1400 Coman Ion cere gl. Guşă să se deplaseze la Întreprinderea Elba ca să-l scoată pe Radu Bălan – primul secretar al judeţului Timiş – care fusese sechestrat acolo de către muncitori.


Ajuns la întreprindere, însoţit de un pluton de militari gl. Guşă a fost întâmpinat de muncitori cu huiduieli. În urma discuţiilor purtate cu muncitorii s-a ajuns la un consens şi a ordonat militarilor care-l însoţeau precum şi celor care blocau întreprinderea să se întoarcă în cazărmi, spre satisfacţia mulţimii. GI. Guşă le-a vorbit şi le-a spus muncitorilor că armata nu are nimic de împărţit cu ei şi dacă vor să manifesteze să o facă în mod paşnic şi să nu distrugă oraşul sau să agreseze soldaţii. Muncitorii au strigat: „Armata e cu noi”. Ulterior gl. Guşă s-a deplasat la Consiliul Popular Judeţean unde în prezenţa gl. Stănculescu i-a raportat lui Coman Ioan “că la uzină nu sunt „huligani”, sunt oameni serioşi care i-au arătat gloanţele trase în ei. De acuma în stradă ies muncitorii.


Muncitoarele de la Elba cereau schimbarea conducerii întreprinderii, rezolvarea problemelor economice şi sociale, eliberarea arestaţilor şi morţii să fie redaţi familiilor, pentru a fi îngropaţi după datină. La aceste cereri Elena Ceauşescu i-a sugerat lui Ion Coman „puneţi câinii pe ele, pentru că femeile se sperie de (câine şi de cal).


Totuşi, ridicându-se pentru-populaţie şi unele probleme de aprovizionare materială şi sociale, Elena Ceauşescu a hotărât să trimită la Timişoara pe primul ministru Constantin Dăscălescu şi pe Emil Bobu.


S-au instalat trei staţii de amplificare de sunet (la Operă, la stadion şi la Consiliul Judeţean) pentru ca Dăscălescu să se poată adresa mulţimii.


La ora 1800 soseşte de la Caracal un detaşament de paraşutişti, care s-a pus la dispoziţia gl. Guşă Ştefan, constituind o rezervă de forţe.


Cum manifestanţii continuau să exercite o presiune din ce în ce mai puternică în faţa Consiliului Popular Judeţean, gl. Coman a ordonat mr.-ului Dincă, şeful de stat major al U.M. 01115 Giroc, aflat în dispozitiv, să folosească tunul de pe tanc împotriva demonstranţilor. Ofiţerul a refuzat să execute ordinul, lucru ce a rezultat din mărturiile sale la procesului lotului Timişoara.


Ora 1930, este rănit prin împuşcare lt.maj. Jurma Gheorghe Dan din U.M. 01185, în timp ce era în dispozitivul de apărare.


Soseşte la Timişoara al 11-lea detaşament de la Buziaş, compus din 80 militari şi 6 T.A.B.-uri.


Pe timpul nopţii s-au efectuat patrulări compuse din ofiţeri şi subofiţeri în zona Pieţii Operei, Podul Traian şi s-a stins incendiul de la întreprinderea IAEM.


În această zi au fost împuşcate mortal Raiter Edita Irina – la intersecţia Bulevardul Tinereţii cu Str. 13 Septembrie şi Curie Veronica – în Piaţa Iozefini. În total au fost împuşcate 10 persoane dintre care 2 au decedat şi 8 au fost rănite. Din modul cum s-au desfăşurat evenimentele până în prezent a început să se întrevadă că mişcarea de revoltă a populaţiei din Timişoara e pe cale să intre pe un nou făgaş, abordând un nou mod de rezolvare a problemelor ce le revendicau şi anume acela al acţiunii organizate.


Ziua de 20 Decembrie 1989 – a muncitorilor din marile întreprinderi

Toate trupele de securitate, miliţie şi trupele USLA au dispărut rapid din dispozitiv şi în faţa coloanelor de muncitori a rămas numai armata.


Muncitorii din principalele întreprinderi din oraş, prin reprezentanţi, s-au înţeles încă din ziua de 19 decembrie să organizeze a doua zi o mare demonstraţie paşnică. În dimineaţa zilei de 20 decembrie au dat foc portretelor lui Ceauşescu şi steagurilor roşii şi cu pancarde, drapele albe şi tricolore, fără stemă, în frunte cu oameni de ordine cu banderole albe la braţ, au ieşit încolonaţi pe străzi şi s-au îndreptat spre Piaţa Operei. Pe traseu s-au urcat şi pe transportoarele blindate ce nu reuşiseră să se retragă; se striga „Armata e cu noi” şi astfel, vrând-nevrând unele T.A.B.-uri au însoţit coloanele de manifestanţi.


Ziua de 20 decembrie, poate fi socotită ca ziua victoriei revoluţiei din Timişoara În această zi răbdarea timişorenilor ajunsese la capăt şi zeci de mii de muncitori şi cetăţeni ai oraşului au năpădit străzile strigând Libertate şi făcând astfel trecerea de la acţiunea spontană, contestatară de până atunci, la acţiunea organizată, de masă a demonstraţiilor, hotărâţi să-şi impună revendicările si să-şi ia soarta în mâini. Miercuri dimineaţa la Elba muncitorii au ajuns la întreprindere, nu pentru a lucra, ci pentru a intra în grevă. Se scanda „Jos Ceauşescu” şi „Libertate”.


La UMT – cea mai mare uzină timişoreană, Radu Bălan şi Cornel Pacoste, vorbeau muncitorilor încercând să-i determine să reia lucrul, dar totul este în zadar, căci miile de muncitori se încolonează pentru a ieşi în oraş. Se trece cu curaj peste primul cordon de militari care deschid focul cu gloanţe de manevră, după care se dau de-o parte şi coloana înaintează neabătută, trecând prin mai multe obstacole spre centrul oraşului, unde lumea deja adunată scandează „Jos Ceauşescu, vrem libertate”.


Totul se desfăşoară în ordine, nu se mai sparg vitrine şi se flutură drapele din care au fost decupate stemele republicii. Apoi au mai apărut şi alte coloane de pe platforma industrială ca cea din Calea Buziaşului şi multe altele. Prima a fost „Optica”, apoi „Electrotimişul” şi după aceea IAEM-ul. Muncitorii afluiau organizat şi cereau să plece securitatea şi armata din oraş şi se îndreptau spre Consiliul Judeţean, unde de asemenea era deja o mare mulţime de oameni ce scandau „Democraţie”, „Libertate”.


La orele 1100 se repetă pentru toate unităţile militare ordinul gl. Guşă de interzicere totală a uzului de armă şi de permitere a coloanelor muncitoreşti să treacă. Dinspre gară venea şi coloana de la Elba, ce făcuse joncţiunea cu coloana de la Electromotor. Aici, în faţa gării se găsea o companie de militari care priveau spre coloană şi atunci demonstranţii au strigat „Armata e cu noi” , „CFR-ul e cu noi” şi au trecut mai departe. Pe drum s-au reunit cu alte coloane ce veneau din alte direcţii ale oraşului, scandând „Veniţi cu noi” şi s-au îndreptat apoi spre centrul oraşului, trecând peste obstacole.


La un moment dat, în jurul orei 1300 cele două T.A.B.-uri şi soldaţii din jurul primăriei s-au retras şi mulţimea a strigat „Armata e cu noi”, „Noi suntem poporul, voi pe cine apăraţi?”, „Jos Ceauşescu”, „Unde ne sunt morţii?”, „Vrem libertate”. În strada Săvineşti erau 6 T.A.B.-uri. Demonstranţii s-au urcat pe ele şi au pus în ţevile mitralierelor beţele de la steaguri. Soldaţii care au ieşit din T.A.B.-uri au fost trataţi de cetăţeni cu pâine, biscuiţi, fructe şi ţigări.


Mulţimea s-a îndreptat apoi spre Operă şi în drumul său a întâlnit un cordon de militari în str. Mărăşeşti între hotelul Timişoara şi Operă, iar în faţa lui staţiona un T.A.B. cu soldaţi ce barau trecerea. De-o dată, din rândurile demonstranţilor a ieşit revoluţionarul Claudiu Iordache strigând; „Trageţi în mine”, dar soldaţii nu au tras.


Apoi, Claudiu Iordache a cerut ca toată lumea să îngenuncheze şi în cinstirea morţilor să spună rugăciunea „Tatăl nostru” şi mulţimea s-a conformat, după care militarii s-au retras, în strada Alba Iulia, demonstranţii s-au pornit în coloană spre Consiliul Judeţean. Ofiţerii şi trupa care barau drumul spre Consiliu s-au retras şi coloana şi-a urmat drumul strigând „Armata e cu noi”. Ajunşi în faţa Consiliului Judeţean, manifestanţii, numeroşi ca număr scandau „Jos Ceauşescu” , „Libertate”, „Noi nu plecăm de aici”, „Azi în Timişoara, mâine în toată țara !"

Mai multe aici: Ziariști online


La Consiliul Judeţean erau deja Constantin Dăscălescu şi Bobu Emil; care sosiseră cu un avion special, pentru a vedea care este situaţia la faţa locului şi a purta tratative cu demonstranţii în vederea aplanării situaţiei.


La un moment dat, pe la ora 1600, circa 10.000 de demonstranţi erau în faţa Consiliului Judeţean scandând puternic slogane anticeauşiste.


Constantin Dăscalescu şi Emil Bobu au apărut în balconul Consiliului Judeţean încercând să se adreseze mulţimii, dar au fost primiţi cu huiduieli. Atunci, organele puterii au solicitat ca reprezentanţi ai poporului să iasă în faţă pentru a purta tratative cu ei.


La îndemnul muncitorului Ion Marcu s-a format o delegaţie de câţiva oameni dintre care amintim pe Sorin Oprea, Marcu Ion, prof. Mureşan, Ion Savu, Petrişor Petru, Valentin Vartan şi alţii; în total 9-13 persoane.


În faţa Consiliului Judeţean i-a întâmpinat Radu Bălan, care i-a condus la etaj, în sala de şedinţe unde erau Dăscălescu, Bobu, Pacoste, precum şi alte persoane.


În cadrul discuţiei purtate, revoluţionarii au solicitat „Jos Ceauşescu”, „Să cadă guvernul”, „Eliberarea arestaţilor şi a deţinuţilor politici”, „Vrem morţii să-i îngropăm după datină”, „Vrem transmiterea demonstraţiei de la Timişoara şi a cererilor cetăţenilor, pe posturile naţionale de televiziune şi radio române”, „Vrem ca această listă a reprezentanţilor poporului să fie făcută cunoscută public prin Radio Europa Liberă”, „Vrem alegeri libere şi democratice”, „Publicarea numelor tuturor celor direct răspunzători de deschiderea focului împotriva demonstranţilor la Timişoara”. Trei emisari au pornit la Consulatul Iugoslav cu această listă a revendicărilor. Tot cu acest prilej revoluţionarii au mai cerut ca toată ţara să se solidarizeze cu Timişoara. Este primul punct de platformă program exprimat atunci, miercuri 20 decembrie la ora 1800.


În cursul serii a plecat un om de la Consulatul Iugoslav la Belgrad şi de acolo a fost înştiinţat postul Radio – Europa Liberă.


Între timp, la Operă, unde se formase o altă grupă de revoluţionari şi anume aceea a lui Lorin Fortuna, ce pătrunsese în localul Operei la ora 1300 şi îndemna populaţia, de la un microfon, să fie solidară cu cauza revoluţiei, a trimis şi ea o delegaţie formată din mai mulţi oameni, la consiliul Judeţean căci aici se dădea lupta cu reprezentanţii puterii şi Cornel Eustaţiu i-a informat despre stadiul tratativelor purtate. Auzind cererea de cădere a Guvernului, Constantin Dăscălescu a spus că el nu poate hotărî singur şi va trebui să ia legătura cu Bucureştiul. După circa 2 ore de consultaţii Dăscălescu a revenit la negocieri să le spună revoluţionarilor ce a hotărât şi anume: vor fi eliberaţi arestaţii începând cu seara aceasta, iar morţii li se vor aduce mâine dimineaţă.


În legătură cu primele două revendicări a spus că încă nu a luat legătura cu Bucureştiul, în realitate fiindu-i teamă să i le spună lui Nicolae Ceauşescu şi deci nu le putea da un răspuns.


În această situaţie cele două grupuri de revoluţionari nu-şi mai puteau desfăşura activitatea în localul Consiliului Judeţean de Partid, căci clădirea era înţesată de securişti.


La ora 1900 a vorbit la televiziune Nicolae Ceauşescu. El n-a .cedat nimic, ba dimpotrivă a fost dur şi represiv în exprimare. Ca urmare Cornel Pacoste s-a adresat atunci revoluţionarilor cu care purtau tratative spunându-le „Ieşiţi afară din clădire”. Atunci, Lorin Fortuna, cu un grup de revoluţionari s-au înapoiat la Operă, unde aveau un spaţiu adecvat activităţii ce urmau să o desfăşoare şi se puteau apăra. L-au urmat circa 200 de oameni la Operă unde nu rămăsese decât puţină lume. De aici, de la microfonul instalat în balconul Operei, el a făcut un nou apel la populaţie spunând: „români adunaţi-vă”, „Avem nevoie de voi, nu trebuie să daţi dovadă de laşitate în această noapte”. în această situaţie o delegaţie a plecat după oameni la Consiliul Judeţean de unde au revenit cu circa 3-4.000 de persoane.


Aici, la Operă, grupurile de revoluţionari, reunite, au constituit în această zi Frontul Democratic Român în conducerea căruia s-au ales cele mai reprezentative personalităţi ce şi-au asumat responsabilitatea ducerii luptei împotriva ceauşismului. Cu acest prilej organul de conducere ce fusese ales iniţial şi în compunerea sa pe: Claudiu lordache, Nicolae Bădiceanu, Ion Chis, Măria Trăistaru şi alţii şi-a schimbat compunerea primind noi membrii, respectiv pe: Ion Savu, Ion Marcu, Sorin Oprea, Florin Marton, Florin Coruţiu, precum şi pe Lorin Fortuna şi alţi oameni din grupul său. Ulterior s-a ales şi Comitetul Frontului Democratic Român, format din 100 de persoane, în care au intrat şi alţi revoluţionari.


În această noapte conducerea Frontului Democratic Român a redactat o proclamaţie ce avea următorul conţinut: (vezi anexa nr.D).


Acest text a fost trimis în ţară prin persoane ce călătoreau cu trenul şi în afara ţării, prin Consulatul Iugoslav, astfel că în seara zilei de 20.12.1989 şi apoi în 21.12.1989, Radio Europa Liberă făcea deja referiri la Frontul Democrat Român şi la primul comunicat al revoluţiei din România.


În noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, au rămas foarte puţini revoluţionari, circa câteva sute, pentru a apăra clădirea operei. Ei dispuneau de două pistoale mitralieră, capturate de la militari, un pistol şi 60 de sticle incendiare. S-au organizat pichete de apărare.


A fost o noapte grea, căci revoluţionarii se aşteptau la un atac organizat de forţele represive, care de altfel, s-a şi pregătit în realitate, dar atacul n-a mai avut loc. Armata a început să fraternizeze cu demonstranţii.


Văzând că militarii aflaţi în dispozitiv au trecut de partea revoluţionarilor, Coman Ioan şi Rad Bălan au solicitat noi efective militare, care să apere sediile comitetelor de partid, dar cererea lor nu a fost îndeplinită.


La ora 1400, când Nicolae Ceauşescu mai deţinea încă funcţiile supreme în stat şi îndeosebi pe cea de Comandant Suprem al Forţelor armate, gl. Guşă Ştefan ordonă retragerea efectivelor militare şi tehnicii de luptă în cazărmi.


În oraş au rămas doar mici efective de militari ce apărau depozitele, unele obiective economice importante precum şi sediul Comandamentului.


La ora 1430 gl. Guşă raportează ministrului apărării naţionale „Demonstranţii au trecut peste cordoanele de militari şi scandează în faţa sediului Consiliului Popular Judeţean de Partid: libertate, Armata e cu-noi. Încerc să repliez trupele în cazărmi”. Retragerea avea ca scuză evitarea fraternizării militarilor cu demonstranţii. Măsura luată a fost aprobată de ministrul apărării naţionale.


La orele 1530 s-a raportat la Bucureşti că în Timişoara trupele şi tehnica de luptă au fost retrase în cazărmi cu excepţia a două detaşamente de militari ce au rămas la paza Consiliului Popular şi la întreprinderea Poligrafică.


La întoarcerea din Iran a lui Nicolae Ceauşescu, în după amiaza zilei de 20 decembrie, acesta a ţinut o teleconferinţă cu primii secretari de judeţe, prilej cu care a condamnat oraşul Timişoara la exil şi a reafirmat amestecul străin în treburile interne ale statului nostru.


La ora 1800 s-au transmis de la M.St.M. notele telefonice nr.33, 34 şi 35 prin care se preciza că toţi comandanţii de garnizoană din reşedinţele de judeţ să participe la teleconferinţă cu Nicolae Ceauşescu şi să asigure vizionarea la televizor de către întregul personal a cuvântării acestuia.


În seara zilei de 20 decembrie 1989 orele 2030 Nicolae Ceauşescu a decretat starea de necesitate în judeţul Timiş şi numeşte pe gl. Victor Stănculescu comandant militar al garnizoanei Timişoara. Gl. Victor Stănculescu, pentru a evita o angajare nedorită, solicită îngrijiri medicale.


La ora 2150 U.M. 01380 a început deplasarea spre garnizoana de reşedinţă Arad. Pe timpul nopţii în municipiul Timişoara au mai acţionat doar patrule militare constituite din cadre. Nu s-au înregistrat incidente. În Piaţa Operei încă din orele după-amiezii zilei de 20 decembrie reprezentanţi ai revoluţionarilor se adresează mulţimii rând pe rând de la microfonul instalat în balconul Operei – se scandează lozinci anticeauşiste, se cântă şi se spun rugăciuni.

Ziua de 21 Decembrie 1989

În ziua de 21 decembrie 1989 la orele 0350 Constantin Dăscălescu, Primul ministru al ţării părăsea pe ascuns Timişoara, plecând cu un avion spre Bucureşti, unde îl vor aştepta momente şi mai grele.


În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 peste 200.000 de demonstranţi manifestau în Piaţa Operei cu bucuria întipărită pe faţă şi având sentimentul că au învins. La ora 600 Radio Europa Liberă a transmis lista conducătorilor revoluţiei, precum şi platforma program. De aici din Timişoara s-a cerut întregii populaţii a ţării să li se alăture declarând grevă generală. S-a strigat cu hotărâre „Ceauşescu judecat aici în Banat”. Toţi se îmbrăţişau şi plângeau de bucurie.


La ora 0900 Lorin Fortuna, unul dintre revoluţionari a citit la microfonul din balconul Operei proclamaţia Frontului Democratic Român, ce a fost primită cu ovaţii de mulţime.


Constatând ineficienţa forţelor de ordine şi a armatei, Nicolae Ceauşescu a ordonat constituirea şi trimiterea la Timişoara a unor detaşamente de Gărzi Patriotice, cca. 25.000 oameni din judeţele Olt, Vâlcea şi Dolj, care să participe la înăbuşirea revoltei.


În cursul dimineţii zilei de 21 decembrie 1989 a sosit în staţia Timişoara Nord o garnitură de tren cu luptători din Gărzile Patriotice şi care de fapt erau muncitori de la întreprinderile din Târgu Jiu îmbrăcaţi în uniforme de Gărzi Patriotice şi dotaţi cu cozi de lopeţi şi ciomege, cărora li-s-a spus că Timişoara este invadată de unguri şi sârbi „şi trebuie eliberată”.


Ei au fost întâmpinaţi la gară de grupuri de revoluţionari cu drapele pentru a-i convinge pe oltenii din Motru, Craiova, Târgu Jiu, Severin şi Caracal de realitatea evenimentelor. Ei au transmis apoi celor din Piaţa Operei că în gară nu au sosit trenuri cu trupe de securitate, aşa cum se zvonise.


Luptătorii din Gărzile Patriotice ce au coborât din trenuri au fost conduşi în oraş, au fost cazaţi şi hrăniţi, după care au fost îndrumaţi spre Piaţa Operei, unde au luat contact cu realitatea revoluţionară. Aici, noii sosiţi au luat parte la demonstraţia ce s-a desfăşurat în Piaţa Operei, unde au fraternizat cu revoluţionari şi au scandat: „Ce faceţi astăzi voi, vom face mâine noi!”.


Ulterior au mai venit şi alte garnituri de trenuri cu luptători din Gărzile Patriotice, dar unele dintre ele au fost întoarse imediat de unde au venit.


La ora 1030 gl. Guşă ordonă ca un detaşament de 200 militari din U.M. 01233 Buziaş să participe la adunarea populară de la întreprinderea SPUMOTIM. Datorită complicării situaţiei aeriene din Banat comandantul Comandamentului Aparii Antiaeriene a teritoriului ordonă tuturor unităţilor din subordinea U.M. 01942 Timişoara, să treacă „la starea de pregătire pentru luptă numărul 1”. La orele 1300 a început deplasarea spre garnizoana de reşedinţă a unităţilor sosite de la Buziaş.


Problema capturării liderilor de pe balconul Operei s-a pus încă din seara zilei de 21 decembrie când gl. Guşă a dat această misiune subunităţilor venite de la Buzău. Ordinul a venit de la Ion Coman. Militarii de la Buzău s-au eschivat, spunând că este de competenţa celor de la Interne s-o efectueze.


La insistenţele comandanţilor, militarii şi securiştii, în comun, au tot făcut planuri de capturare a revoluţionarilor în 21 şi chiar 22 decembrie dimineaţa; cum ar fi: să se introducă prin sistemul de ventilaţie gaze tranchilizante; să se facă un desant de elicoptere, să se infiltreze agenţi între revoluţionari, să se organizeze o ambuscadă cu o echipă de comando specială etc.


A venit însă vestea morţii gl. Milea, apoi fuga dictatorului şi planurile nu s-au mai pus în aplicare.


Din ordinul lui Nicolae Ceauşescu transmis de Ion Coman în noaptea de 20/21.12.1989 pleacă la Bucureşti – gl. Victor Stănculescu în vederea numirii lui ca ministru al M.Ap.N. în locul lui Vasile Milea.


Ziua de 21 decembrie 1989 a marcat ridicarea la luptă a întregii populaţii a judeţului Timiş pentru cucerirea dreptului la o viaţă mai bună şi putem aprecia că aproape întregul Banat era în mâinile revoluţionarilor.


Unele precizări

Desfăşurarea evenimentelor de la Timişoara întâmplate între 16 şi 31 decembrie 1989 poate fi împărţită în două perioade distincte şi anume:o primă perioadă între 16-22 decembrie 1989, când forţele de ordine ale M.I., Securitate şi trupele de grăniceri, precum şi unităţile militare ale M.Ap.N. au fost confruntate cu presiunea puternică a unei mase de demonstranţi ce îşi revendicau dreptul la o viaţă mai bună şi a doua perioadă între 22-31 decembrie 1989 când forţele de ordine împreună cu unităţile militare şi revoluţionari au avut de înfruntat acţiunile săvârşite de elemente destabilizatoare diversioniste.


Perioada 16-22 Decembrie 1989

Într-o primă fază activitatea forţelor de ordine s-a rezumat la împrăştierea şi arestarea demonstranţilor ce manifestau împotriva regimului totalitarist ce devenise de nesuportat. Ulterior aceste manifestări protestatare împotriva despotismului ceauşist s-au transformat în acţiuni agresive împotriva unor obiective ale oraşului şi în raport cu riposta dură a forţelor de reprimare s-a dat naştere unor incidente grave.


Participarea armatei la locurile fierbinţi ale activităţilor s-a făcut prin includerea unităţilor militare în cadrul unor dispozitive mixte alături de forţele de securitate, trupe de grăniceri, USLA, pompieri, forţe ale M.I., precum şi prin infiltrarea în rândurile militarilor a unor persoane civile aparţinând securităţii, care acţionau cu profesionalism împotriva demonstranţilor. Acest lucru a făcut ca în mod deliberat, responsabilitatea pentru o bună parte din tot ce s-a întâmplat la Timişoara să fie pusă pe seama armatei.


Misiunile primite de unităţile militare au fost de pază şi apărare a obiectivelor încredinţate precum şi de blocare a căilor de comunicaţii.


Majoritatea efectivelor militare au fost folosite pentru întărirea pazei şi apărării principalelor obiective din Timişoara ca cele din schiţa anexă nr.5 – iar restul în patrule.


Patrulele care au circulat în noaptea de 16-17 decembrie 1989 au fost dotate cu armament, dar nu au avut muniţie.


Până în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989 toţi soldaţii au fost în unităţi, iar detaşamentele ce au executat defilarea în oraş .între orele 11-1330, nu au avut muniţie asupra lor.


S-a executat foc de avertisment în ziua de 17 decembrie 1989 la ora 1630 când s-a atacat comandamentul diviziei; în noaptea de 17-18 decembrie 1989 şi în noaptea de 18-19 decembrie 1989 când s-a încercat pătrunderea în Spitalul Militar, la recuperarea tancurilor din Calea Girocului şi pentru protecţia Consiliului Judeţean care era apărat de forţele M.I., trupele de grăniceri, securitate şi pompieri, dar din păcate soldate cu morţi şi răniţi. Ulterior paza acestui obiectiv a fost întărită. El avea un dispozitiv de apărare compus din forţe mixte: trupe de securitate şi unităţi ale M.Ap.N. conform schemei nr.3.


Din ziua de 20 decembrie 1989 s-a trecut la desfăşurarea manifestaţiilor de masă ale muncitorilor când unele subunităţi militare au fraternizat cu revoluţionarii şi gl. Guşă a luat măsuri pentru replierea trupelor în cazărmi.


Decizia ca unităţile militare să fie retrase în cazărmi, când Nicolae Ceauşescu era încă comandant suprem al armatei, a fost curajoasă şi plină de responsabilităţi. Ziua de 21.12.1989 a conturat victoria revoluţiei în Timişoara, când Lorin Fortuna unul dintre liderii revoluţionarilor, citeşte din balconul Operei proclamaţia Frontului Democrat Român. Luptătorii din gărzile patriotice din Oltenia trimise la Timişoara pentru a contesta revoluţia timişorenilor trec de partea revoluţionarilor.


Ziua de 22 Decembrie 1989

Ziua de 22 decembrie 1989 a debutat în aceeaşi notă de amplificare a activităţii revoluţionare.


La ora 0800 unităţile militare de artilerie antiaeriană intrate în dispozitivul de luptă erau gata pentru îndeplinirea misiunii de supraveghere şi apărare a spaţiului aerian. La orele 1130 cetăţenii oraşului Timişoara precum şi trupa ş cadrele militare au urmărit la TV desfăşurarea evenimentelor din Bucureşti: manifestaţia din Piaţa Palatului; discursul disperat al lui Nicolae Ceauşescu; anunţarea sinuciderii ministrului apărării naţionale; declanşarea stării de necesitate declarate de Nicolae Ceauşescu.


Gl. Nuţă, col. Ghircoiaş şi alţii iau măsuri pentru distrugerea materialului compromiţător din sediul Ministerului de Interne. Generalul ordonă: „Distrugeţi totul şi plecaţi!”. La acest ordin col. Ghircoiaş ce transporta dosarele şi fişele de la spitalul judeţean şi notele cu datele despre cadavrele Timişoarei le-a ars. Grupuri de persoane neidentificate, dintre care unele înarmate, au pătruns prin forţă în sediile Miliţiei Judeţene, şi au sustras din birouri mai multe bunuri şi valori aflate legal spre păstrare în locurile respective. În acest fel activitatea organelor de miliţie a încetat din după amiaza şi noaptea zilei de 22 decembrie 1989 (Documentar nr. 46007 din 25.04.1994).


La ora 1145 s-a primit nota telefonică nr. 37 semnată de llie Ceauşescu, care ordona ca toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform prevederilor „Stării de necesitate”, dar acest ordin a fost anulat ulterior prin notele telefonice nr.38 şi 39 care precizau. la ordinul-ministrului apărării naţionale. La ora 1200 gl Guşă ordonă să se poarte un dialog paşnic cu manifestanţii în care să le explice că armata este de partea poporului şi cu această ocazie a interzis deschiderea focului chiar dacă sunt provocaţi.


Lt.col. Zeca ordonă, ca un grup de cercetare să se deplaseze la Cimitirul Săracilor să vadă care este starea de spirit a oamenilor, cu ocazia deshumării unor cadavre găsite îngropate în gropi comune.


La.ora 1230, populaţia Timişoarei şi întregul efectiv militar din garnizoană, au luat la cunoştinţă despre fuga cuplului prezidenţial din sediul C.C. al P.C.R. şi victoria revoluţiei din capitală. Acest lucru a determinat ieşirea în stradă a întregii populaţii a oraşului care-şi manifesta bucuria pentru victoria revoluţiei.


Moartea gl. Milea Vasile şi fuga cuplului prezidenţial l-a determinat pe gl Guşă – prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al M.St.M., să pelce în capitală pentru a prelua atribuţiile fostului ministru.


De Ia balconul Operei Române se citeşte „REZOLUŢIA FINALĂ A ADUNĂRII POPULARE DIN TIMIŞOARA”, relativă la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi din România în ovaţiile mulţimii (vezi anexa nr. 2).


La ora 1340, lt.col. Zeca, la invitaţia unui grup de revoluţionari, vorbeşte populaţiei din Piaţa Operei, asigurând-o că armata este a poporului şi participă la formarea primului Consiliu al Frontului Democratic de după fuga lui Ceauşescu, în care au fost cooptaţi şi alţi ofiţeri din garnizoană.


Tot la orele 1400 crainicul de la Studioul Radio-Timişoara, la reluarea emisiunii a rostit “Aici postul de Radio-Timişoara liberă-România”.


Evenimentele desfăşurate în Timişoara s-au răspândit cu repeziciune în toată ţara şi chiar în restul lumii, fiind popularizate de mass-media internaţională, unde posturile de radio Vocea Americii, Europa liberă, BBC-ul şi altele şi-au adus contribuţia. Transmiterea, Revoluţiei în direct de postul naţional de televiziune va influenţa desigur desfăşurarea ulterioară a evenimentelor din Timişoara, amplificând voit sau nevoit pericolul ripostei unor forţe rămase credincioase dictatorului.


La orele 1400 s-a preluat de către unităţile militare sediul Securităţii, ce nu făcuse până atunci obiectul unor atacuri. Arestarea securiştilor s-a făcut cu agresarea lor de către unele persoane civile.


La ora 1900 lt.col. Zeca raportează comandantului armatei că a începută să se tragă în obiectivele militare din zonele: Operă, Comenduirea garnizoanei şi Tipografie, de către persoane necunoscute.


Ca urmare s-a trecut la întărirea pazei obiectivelor mai importante din oraş (vezi schema nr. 5).


La ora 1926 comandantul CAAT a ordonat comandantului U.M. 01942 Timişoara, să acţioneze cu foc împotriva ţintelor aeriene ce survolează cerul nostru şi să fie întărită paza unităţilor.


Începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989 în zona de vest a ţării au fost înregistrate intense acţiuni de război electroronic şi psihologic. S-au primit informaţii despre lansarea unui desant aerian pe aeroportul Giarmata. La ora 2000 vice-amiralul Dinu Ştefan ordonă reîntoarcerea la Buzău a detaşamentului de cercetaşi.


Ora 2030 lt.col. Zeca ordonă ca zece tancuri să apere postul de conducere al revoluţionarilor, ce era instalat în localul Operei.


Alte 10 tancuri le-a trimis la aeroportul Giarmata la ora 2115 pentru sprijinul apărării acestuia, plus un detaşament de militari.


La orele 2200 sirenele oraşului au anunţat alarmă aeriană.


În noaptea de 22/23 decembrie 1989, oraşul a fost împărţit în trei zone de responsabilităţi, pentru contracararea acţiunilor teroriste şi s-a reorganizat paza obiectivelor.


În aceeaşi noapte în spaţiul aerian al ţării au fost semnalate 41 de ţinte, iar în dimineaţa zilei de 23 numărul lor s-a redus simţitor până la dispariţie.


Primele focuri de armă s-au tras după ora 2300. Armata aflată în dispozitive de apărare a făcut risipă de muniţie la orice provocare. Oameni specializaţi în acţiuni diversioniste au acţionat cu profesionism, în special pentru a produce panică, a provoca armata şi a semănat psihoza terorii în rândul populaţiei.


Au fost respinse, făcându-se uz de arme, unele încercări ale unor grupuri de civili de a pătrunde în cazarma U.M. 01185. Au fost reţinute unele persoane civile, fără acte, care au fost predate organelor procuraturii.


În perioada de timp între 20 şi 22 decembrie 1989 au mai fost înregistraţi doi răniţi prin împuşcare.


În ziuă de 22 decembrie 1989 şi-a făcut apariţia primul număr al ziarului liber „Luptătorul bănăţean”.


Ziua de 23 Decembrie 1989

În ziua de 23 decembrie 1989 , revoluţionarii au efectuat o strânsă cooperare cu forţele militare. În cursul dimineţii s-au reorganizat dispozitivele de apărare şi s-au trimis patrule în zonele unde se semnalizaseră acţiuni ale elementelor diversioniste. S-a tras din mai multe locuri precum: în Complexul studenţesc, Liceul de muzică, din vechiul garaj al securităţii, din zona spitalului şi altele. Cu acest prilej s-a produs rănirea unor militari. În mintea cetăţenilor a revenit senzaţia terorii exercitate dinaintea fugii lui Ceauşescu.


Între orele 1230-2400 unităţile militare au participat împreună cu revoluţionarii la realizarea filtrelor pe străzile oraşului pentru depistarea persoanelor suspecte. S-a întărit paza obiectivelor economice din oraş ca: Azur, Spumotin etc. (vezi schema nr. 5).


În misiunea de scotocire a clădirilor Direcţiei agricole, PECO etc. au fost răniţi câţiva militari. Cu acest prilej au fost reţinute mai multe persoane suspecte ce au fost trimise la unităţile militare, unde după o sumară audiere a lor au fost eliberate. În noaptea de 23/24 decembrie 1989 pe ecranele radar ale unităţilor din divizia de artilerie antiaeriană s-a prezentat o situaţie aeriană foarte complexă ilustrând un număr de 365 ţinte, care au simulat atacarea mai multor obiective militare din dispozitivul de apărare al marii unităţi.


Situaţia aeriană foarte complexă reda aspectul unui atac concentrat din mai multe direcţii, executat cu grupuri de avioane de luptă, fapt de a indus în eroare pe apărători.


Zilele de 24 şi 25 Decembrie 1989

În aceste zile unităţile militare şi-au continuat misiunile de pază la obiectivele repartizate din oraş


La comanda Diviziei mecanizate a fost numit gl.mr. Gheorghe Popescu, adus din cadrele de rezerva.


Ca urmare a acţiunilor provocate de diversionişţi, s-au introdus în dispozitiv noi forţe şi sau format echipe de ofiţeri cercetaşi pentru a stabilii locul şi modul de acţiune al acestora.


Sediul noului Comitet Judeţean FSM al cărui prim-secretar era Radu Bălan, se mutase la tipografie.


La ora 1000 un nou detaşament de militari compuşi din 200 de militari şi 6 T.A.B.-uri, au intrat în dispozitiv, pentru apărarea Uzinei de apă şi cu acest prilej a avut loc un schimb de focuri cu elemente diversioniste, dar nu s-au înregistrat victime. Situaţia în garnizoana Timişoara s-a menţinut tensionată datorită elementelor diversioniste, fapt pentru care paza oraşului a fost întărită cu noi efective de militari şi gărzi patriotice.


Pe parcursul acestei zile persoane necunoscute au executat trageri, rănind militarii ce asigurau paza unor obiective civile sau militare.


Pe timpul nopţii, la ora 0130 a fost împuşcat în cap un militar care a decedat şi alţi doi au fost răniţi.

Ziua de 26 Decembrie 1989

Începând cu ziua de 26 decembrie s-a înregistrat o scădere a acţiunilor diversioniste în oraş. Dispozitivele de apărare ale obiectivelor au rămas aceleaşi ca-n ziua precedentă, cu unele mici schimbări la aeroportul Giarmata. Pe timpul nopţii s-a ripostat cu foc asupra diversioniştilor ce trăgeau în militarii din cazărmile din Giroc.

Zilele de 27-31 Decembrie 1989

În zilele de 27 – 31 decembrie 1989 situaţia în municipiu a devenit calmă. În paralel revoluţionarii au continuat acţiunea de formare şi organizare a noilor organe ale puterii locale.


Unităţile militare din dispozitiv şi-au continuat activitatea de pază şi apărare a obiectivelor încredinţate.


În ziua de 28 decembrie ora 1600, detaşamentele de militari sosite de la Buziaş, au primit ordin să se înapoieze în garnizoana de reşedinţă.


Trebuie subliniat faptul că în perioada 22-31 decembrie 1989, unităţile militare din garnizoana Timişoara au acţionat organizat, prompt şi ferm împotriva elementelor diversioniste.


Diversiunea internă, radio-electronică şi agresiunea psihologică la Timişoara, a purtat amprenta situării oraşului la graniţa de vest a ţării. Urmările lor au dus la destabilizarea situaţiei şi crearea unei atmosfere de haos şi incertitudine. Influenţa mass-mediei în starea de haos şi confuzie care se crease, zvonurile şi informaţiile false, pătrunse prin diferite canale, au creat deseori derută în rândurile oamenilor şi au întreţinut o permanentă stare de nesiguranţă şi teamă. Acţiunea elementelor diversioniste a fost mai redusă la Timişoara decât în alte garnizoane din ţară precum Cluj, Sibiu şi alte oraşe.


Epilog

Din datele Parchetului Militar rezultă:


În cadrul acţiunilor de reprimare a demonstranţilor din Banat, în perioada 16-22 decembrie 1989 au rezultat: 76 de morţi din care 73 din Timişoara, 2 în Lugoj şi unul în Caransebeş; 313 răniţi, din care 296 în Timişoara, 2 în Lugoj şi 15 în Caransebeş. Numărul cel mai mare de victime s-a înregistrat în seara zilei de 17 decembrie 1989 şi în noaptea de 17/18 decembrie, când au fost 65 de morţi (63 împuşcaţi – 2 cu alte leziuni) şi 267 răniţi, din care 224 împuşcaţi şi 43 cu alte leziuni. În ziua de 18 decembrie 1989 au fost împuşcate 21 de persoane, din care au fost 6 morţi şi 15 răniţi.


În ziua de 19 decembrie 1989 au fost împuşcate 10 persoane din care 2 morţi şi 8 răniţi, iar în zilele de 20 şi 21 decembrie au fost numai 6 răniţi prin împuşcare. Numărul mare de morţi a dus la neefectuarea autopsiilor şi cu aprobarea procurorului general adjunct Diaconescu Gheorghe, a procurorului şef de judeţ Tilincă Laurean, medicii legişti au întocmit doar rapoarte de examinare a cadavrelor Pentru a ascunde efectul tragic al uzului de armă, o parte din cadavre au fost incinerate la crematoriul Cenuşa din Bucureşti, aşa după cum am mai arătat. Atât morţii cât şi răniţii au prezentat în majoritate plăgi împuşcate şi numai o mică parte au avut plăgi de altă natură.


În perioada 16-22 decembrie au fost răniţi 12 militari.


Morţi din partea militarilor s-au înregistrat doar după 22 decembrie 1989: 8 morţi (dintre care un maistru militar şi 7 militari în termen) şi 40 răniţi (dintre care 10 ofiţeri, 11 subofiţeri şi 19 militari).


De asemenea, în această perioadă s-au produs şi un număr mare de arestări. În ceea ce priveşte numărul lor, până la data de 22 decembrie 1989 au fost reţinute 978 persoane, din care majoritatea au fost depuse în penitenciare: 944, iar restul în arestul M.I. -23 şi al M.Ap.N-ului – 1 şi ulterior eliberaţi.

Sancţionarea principalilor vinovaţi

Pentru sancţionarea principalilor vinovaţi de crimele săvârşite asupra populaţiei din Timişoara, prin rechizitoriul nr. 42/P/1 990 din M29 03 1990 al Parchetului militar Timişoara – au fost trimişi în judecată inculpaţii: Coman Ioan, fost secretar al CC. al P.C.R. şi membru în Comitetul Politic Executiv; Bălan Radu, fost prim-secretar al Comitetului Judeţean Timiş al P.C.R.; Matei Mie, fost secretar al C.C. al P.C.R. şi Pacoste Cornel, fost viceprim-ministru şi membru supleant al Comitetului Politic Executiv, pentru săvârşirea infracţiunii de genocid.


În fapt s-a reţinut că în perioada 17-22 decembrie 1989 inculpaţii, constituiţi într-un comandament la sediul Judeţenei de Partid Timiş, au continuat întreaga activitate de reprimare violentă a manifestanţilor, dând ordine tuturor forţelor armate.


Parchetul militar Timişoara a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor: gl.(r) Macri Emil – fost şef al Direcţiei a II-a din Departamentul Securităţii statului, col.(r) Popescu Ion, fost inspector şef al I.J.Timiş al M.I., col.(r) Sima Traian, fost şef Securitate Timiş, col.(r) Teodorescu Filip şi col.(r) Anastasiu Gabriel, foşti locţiitori de şef de direcţie la DSS, col.(r) Deheleanu Ion, fost şef al miliţiei jud. Timiş, col.(r) Ghircoiaş Nicolae, fost şef al Institutului de tehnică.criminalistică din I.G.M., lt.col.(r) Atodiroaie Gheorghe şi mr.(r) Radu Tinu, foşti locţiitori ai şefului securităţii Timiş şi lt.col.(r) Corpodeanu Ion, adjunctul miliţiei Timiş, toţi pentru săvârşirea acţiunii de complicitate la genocid.

Prin acelaşi rechizitor s-a mai dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, a 9 ofiţeri de miliţie şi 2 civili, pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare la genocid. Faţa de gl. Nuţă Constantin, gl. Mihalea Velicu şi col. Moraru Petre, foşti şi respectiv locţiitor la Inspectoratul General al Miliţiei, s-a dispus încetarea urmăririi penale deoarece a intervenit decesul acestora. în fapt, s-a reţinut că în perioada 17-22 decembrie 1989, gl. Nuţă, Mihalea şi Macri, ajutaţi de ceilalţi ofiţeri din I.G.M. şi D.S.S. şi de conducerile miliţiei şi securităţii Timiş, au organizat activitatea de reprimare violentă a demonstranţilor, dând ordine în acest sens forţelor subordonate.


Cauzele au fost reunite la Curtea Supremă de Justiţie, secţia militară, unde, la solicitarea procurorului s-a schimbat încadrarea juridică din genocid în omor deosebit de grav.


Prin sentinţa nr. 6/9.12.1991 secţia militară i-a condamnat pe inculpaţii Coman Ion, Bălan Radu, Pacoste Cornel, Popescu Ion, Deheleanu Ion, Sima Traian, Corcodeanu Ion, la pedepse rezultate între 19 şi 25 de ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav şi tentativă la această infracţiune. A mai fost condamnat la o pedeapsă rezultată de 15 ani închisoare mr.(r) de miliţie Verveca losif, pentru săvârşirea infracţiunii de omor şi tentativă la omor deosebit de grav, constând în aceea că în 18.12.1989 pe Calea Girocului din Timişoara a deschis foc împotriva unui grup de tineri din care l-a împuşcat mortal pe unul.


Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de 9 foşti ofiţeri de miliţie şi doi civili, pentru infracţiunea de favorizare a infractorului, deoarece fapta a fost amnistiată.


Faţă de gl (r) Macri Emil, s-a dispus, de asemenea, încetarea procesului penal, ca urmare a decesului acestuia.


S-a dispus achitarea inculpaţilor Teodorecu Filip, Anastasiu Gabriel, Bucur Viorel, Atodiroaie Gheorghe, Radu Tinu şi Matei llie, considerându-se că faptele comise de aceştia nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni.


Cauza se află în recurs la Curtea Supremă de Justiţie.


S-a introdus recurs şi de Secţia Parchetelor Militare.


Prin rechizitoriul nr. 73/P/1990 din 05.06.1994, Secţia Parchetelor Militare a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaţilor gl.mr.(r) Rotariu Constantin, lt.col. Păun loan şi cpt. Gheorghe Constantin, toţi din U.M. 01942 Timişoara (inculpaţii au fost arestaţi preventiv de procuror în faza urmăririi penale, dar instanţa de judecată a dispus punerea lor în libertate). Pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi instigare la acesta s-a reţinut că la 17.12.1989, inculpaţii, în calitate de comandant şi respectiv cadre la U.M. 01942 a ordonat deschiderea focului asupra manifestanţilor aflaţi pe Calea Lipovei, producându-se decesul a 6 persoane şi rănirea altor 28.


La data de 17.10.1994, prin sentinţa penală nr.147, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus achitarea inculpaţilor, hotărâre împotriva căreia Parchetul Militar a declarat apel. În prezent, majoritatea celor condamnaţi sunt liberi. Gl. Guşă Ştefan a fost numit ulterior comandantul unei armate şi a decedat în anul 1994.

Concluzii

Mişcarea revoluţionară din Decembrie 1989 îşi are începutul în oraşul Timişoara, unde masele populare, stimulate de conjunctura internaţională favorabilă, de dezintegrarea comunismului în Europa şi ajunse la capătul răbdării datorită mizeriei în care trăiau, s-au ridicat cu curaj împotriva asupririi dictatoriale şi cu preţul vieţii lor au purces la înlăturarea regimului comunist şi cucerirea drepturilor lor la o viaţă mai bună.


Semnalul revoluţiei a fost auzit în toată ţara şi peste tot oamenii şi-au luat soarta în propriile mâini, participând la actul revoluţionar. S-a adeverit astfel lozinca lansată de revoluţionarii timişoreni, în zilele fierbinţi ale luptei pentru libertate: „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”.


Prin jertfă de sânge pe care locuitorii oraşului Timişoara au adus-o pentru cucerirea libertăţii şi instaurarea democraţiei în ţara noastră a fost posibilă pentru dezintegrarea comunismului şi ea va rămâne pentru totdeauna în memoria poporului român.


La Timişoara au căzut mulţi eroi în lupta lor pentru libertate si se pune întrebarea: Cine a tras în populaţia Timişoarei până la 22/12.1989?


Iată răspunsul la această întrebare ce rezultă din modul de, desfăşurare al evenimentelor. La Timişoara au tras în demonstranţi:bună parte din cei ce au posedat armament şi muniţie. În primul rând organele Ministerului de Interne şi cele ale ordinii publice (securişti în civili, trupe de securitate, trupe de grăniceri, forţe de miliţie), activişti de partid înarmaţi, ulterior forţe ale Ministerului Apărării naţionale şi chiar G.P., precum şi alte persoane înarmate (profesionişti în mânuirea armelor). Dar un lucru trebuie reţinut şi îl consider relevant: forţele armate nu au executat foc comandat în plin, în manifestanţi. Dacă ar fi făcut-o atunci s-ar fi realizat prognozarea mass-mediei internaţionale dar şi interne, a celor peste 60.000 de morţi, iar în ţară s-ar fi declanşat cu siguranţă un sângeros război civil. În această succintă expunere pe care am făcut-o asupra evenimentelor petrecute în decembrie 1989 în oraşul Timişoara, am ilustrat numai principalele activităţi desfăşurate, atât de revoluţionari, cât şi de forţele de ordine ale Ministerului de Interne, Securitate şi Ministerului Apărării Naţionale, precum şi a altor forţe în cadrul revoluţiei din acest oraş.


Dar ţinem să menţionăm că în documentaţia strânsă de noi în cadrul investigaţiilor efectuate, există un mare număr de documente: acte, mărturii, declaraţii, în mare măsură înregistrate pe casete video şi audio, ce constituie un bogat şi interesant material pentru studiul, a celor care vor dori să aprofundeze mai în amănunt cauzele şi modul de desfăşurare al revoluţiei din Timişoara şi care le stau la dispoziţie.

Anexa nr. 1 : Proclamaţia Frontului Democratic Român la Timişoara

Din însărcinările Comitetului de Acţiune al Frontului Democratic Român, dăm citire următoarei proclamaţii:


I. Frontul Democratic Român este o organizaţie politică constituită la Timişoara pentru a realiza un dialog cu Guvernul Român în scopul democratizării ţării. Frontul Democratic Român condiţionează începerea acestui dialog cu demisionarea tiranului Ceauşescu.


II. Propunem Guvernului României ca bază de discuţii următoarele revendicări:


1. Organizarea de alegeri libere;


2. Libertatea cuvântului, presei, radioului şi televiziunii;


3. Deschiderea imediată a graniţelor de stat;


4. Integrarea României în rândul statelor care îi garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului;


5. Eliberarea neîntârziată a tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici din România;


6. Revitalizarea economiei naţionale;


7. Reforma învăţământului în spirit democratic;


8. Dreptul de a manifesta liber;


9. Libertatea reală a cultelor religioase;


10. Îmbunătăţirea asistenţei medicale şi a alimentaţiei publice.


III. Referitor la evenimentele din Timişoara:


- Cerem cu fermitate să fie traşi la răspundere cei care au dat ordin să se tragă în popor;


- Cerem restituirea decedaţilor pentru a fi îngropaţi după datină, cu doliu naţional;


- Cerem eliberarea imediată a tuturor celor arestaţi în urma manifestaţiilor;


- Cerem autorităţilor recunoaşterea oficială a Comitetului de Acţiune a Frontului Democratic Român înfiinţat la Timişoara.


Mulţumim tuturor celor care s-au ridicat împotriva tiraniei precum şi colectivului Teatrului Naţional din Timişoara pentru sprijinul acordat.


Conţinutul acestei proclamaţii a fost îmbunătăţit cu idei noi şi cu clarificarea unora deja existente.


Timişoara 20 decembrie 1989

Anexa nr. 2 : Rezoluţia finală a Adunării populare din Timişoara

relativă la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi din România -


I. Adunarea populară a tuturor locuitorilor din Banat şi din alte părţi ale ţării, adunaţi între 15 şi 22 decembrie 1989, la Timişoara, cer instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi pe întreg cuprinsul ţării.


II. În legătură cu aceasta, Adunarea populară de la Timişoara


H O T Ă R Ă Ş T E :


1. Demiterea din toate funcţiile de partid şi de stat a lui Nicolae Ceauşescu şi al soţiei acestuia, precum şi a tuturor membrilor lor de familie şi tragerea lor la răspundere în cadrul unui proces judecat de o instanţă competentă, conform procedurii prevăzute de lege;


2. Tragerea la răspundere în cadrul unor procese judecate de către instanţele competente şi conform procedurii prevăzute de lege a persoanelor care au dat dispoziţia şi au executat ordinele de executare a populaţiei civile, ca şi a celor care se fac vinovaţi de executarea militarilor care au refuzat executarea ordinelor de tragere în populaţia civilă, în timpul şi din cauza demonstraţiilor pentru democratizarea ţării şi înlăturarea dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a clanului său;


3. Identificarea tuturor celor dispăruţi precum şi a cadavrelor celor ucişi în mod criminal, în timpul demonstraţiilor din perioada dictaturii clanului Ceauşescu şi înmormântarea martirilor eroi, iar apoi ridicarea unor monumente în cinstea lor în oraşele în care aceştia au căzut, prin folosirea materialului rezultat din statuile şi alte obiecte care îi înfăţişează pe cei doi dictatori;


4. Eliberarea şi reabilitarea tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici, care în mod îndreptăţit şi-au exprimat dezacordul faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu.


5. Instituirea unui Guvern provizoriu şi prelucrarea provizorie a conducerilor locale de stat de către cei mai competenţi cetăţeniei patriei;


6.Organizarea de alegeri libere şi democratice la toate nivelele şi desemnarea organelor de conducere pe criteriul competenţei şi integrităţii morale;


7. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim adevărat democratic în toate domeniile vieţii publice şi alegerea liberă de către popor a sistemului şi liniei politice si economice a tării, care să garanteze drepturile si libertăţile cetăţeneşti consfinţite în Constituţia si legile ţării, ca şi în convenţiile şi actele internaţionale, în scopul creşterii bunăstării materiale şi spirituale a poporului nostru şi a întăririi puterii economice a patriei;


8. Separarea activităţii politice de activitatea de stat;


9. Abrogarea tuturor legilor şi celorlalte acte normative cu conţinut antidemocratic şi care nu sunt în interesul maselor populare şi revizuirea întregului sistem legislativ, în scopul democratizării şi liberalizării ţării;


10. Restabilirea legăturilor diplomatice cu toate statele care au suspendat sau întrerupt aceste relaţii cu ţara noastră, datorită dictatorului Nicolae Ceauşescu şi dezvoltarea în continuare a relaţiilor de prietenie şi colaborare cu toate statele lumii, cu respectarea normelor şi principiilor dreptului internaţional.


III. Adunarea populară din Timişoara salută cu entuziasm patriotic întreaga populaţie a ţării, care participă la desăvârşirea democratizării şi liberalizării ţării, prin demonstraţii paşnice cu caracter patriotic şi, în acelaşi timp, pe cetăţenii patriei, care până în acest moment au contribuit cu faptele lor de curaj la înlăturarea dictaturii şi îndeamnă întregul popor la continuarea demonstraţiilor paşnice până la îndeplinirea tuturor obiectivelor şi a hotărârilor adoptate în această revoluţie.

Observaţiile la capitolul „Timişoara”

făcute de senatorul Hosszu Zoltan


1. Vitrinele magazinelor au fost sparte în ziua de 17 decembrie 1989 de către provocatori (agenţi) aparţinând securităţii, cu scopul de a compromite demonstranţii, de a dovedi caracterul „huliganic” şi infracţional al mişcării şi a crea motiv de înăbuşire violentă, crudă şi nemiloasă a ei.


2. Armata are tot atâta vină în reprimarea sângeroasă, a Revoluţiei ca şi celelalte forţe de ordine. Nu corespunde adevărului că militarii au tras doar focuri de avertisment. În unele locuri şi momente au tras şi ei din plin în manifestanţi.


3. Nu corespunde adevărului că manifestanţii au atacat coloane de militari în deplasare ori garnizoanele militare. Manifestanţii au fost neînarmaţi şi neorganizaţi, iar acţiunii lor s-a răspuns cu gloanţe. Rezultatul: 65 morţi şi 260 răniţi din partea populaţiei civile şi doar 8 răniţi din partea militarilor.


4. Generalul Guşă a ordonat retragerea armatei în cazărmi nu ca un semn de solidaritate cu manifestanţii, ci din motive tactice: trupele erau din ce în ce mai greu de stăpânit, mai greu de comandat; a apărut pericolul capturării unor arme de la soldaţi de către revoluţionari; se îndreptau deja spre Timişoara garniturile de tren cu gărzile patriotice din Oltenia, înarmate cu bâte, cărora trebuia lăsat câmp de acţiune.


5. Cei care au tras în Timişoara după 22 decembrie 1989 erau tot dintre cei care au tras şi înainte: oameni „acoperiţi” ai securităţii, profesionişti în actele de diversiune din trupele specializate ale armatei (care au provocat şi acel război radio-electronic) activişti de partid ori comandanţi de gărzi zeloşi, cu scopul de a produce panică, a provoca armata (care a şi făcut risipă de muniţie) şi a semăna psihoza terorii în rândul populaţiei.

OPINII SEPARATE PRIVIND FENOMENUL TERORIST ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989

- Senator Valentin Gabrielescu -


Nu ne propunem să definim aici fenomenul din punct de vedere etimologic. Cert este că această activitate trebuie concepută şi înţeleasă ca un sumum de metode şi mijloace prin care se încearcă inducerea în eroare a unui potenţial adversar urmărindu-se fie distragerea atenţiei acestuia, fie chiar captarea voinţei spre a îl canaliza către un alt obiectiv decât cel real.


În această manieră, prin metode şi mijloace deosebit de subtile, adversarul poate fi capacitat fără să realizeze acest lucru şi direcţionat spre un drum greşit. El ,poate, deveni, aşadar, cooperant cu inamicul, fără să realizeze acest lucru, considerând în mod greşit, că în realitate luptă împotrivă lui. Este una din raţiunile de a fi ale diversiunii, parte integrantă a războiului psihologic. Înfăptuirea ei reclamă metode şi mijloace adecvate, ca şi existenţa unui organism creat şi instruit pentru înfăptuirea acestor deziderate.


Marea majoritate a conflictelor care s-au creat, ca şi confuziile pricinuite, au pornit de la o anumită stare de spirit. Această stare de spirit are şi ea, la rândul ei, mai multe explicaţii: ea constituie în primul rând expresia unei manifestări reacţionale prilejuite de evenimentele care s-au soldat cu fuga lui Ceauşescu şi căderea regimului acestuia. Se sconta, aşadar, pe o reacţie din partea acestuia, presupunându-se că are în rezervă forţe mai mult sau mai puţin oculte care vor reacţiona pentru a-l readuce la putere.


Acest proces anticipativ, de altfel firesc, justifică modul în care s-a ajuns la prefigurarea imaginii unui adversar ipotetic.


Pe de altă parte însă, starea de spirit care a amorsat multe dintre evenimentele la care ne vom referi, a pornit şi de la multe acţiuni certe, cu caracter de dezinformare, care s-au desfăşurat pe timpul revoluţiei şi care au vizat atât marea masă a populaţiei cât şi cu precădere Ministerul Apărării Naţionale.


Încă din stadiul iniţial diversiunea a început să se manifeste. Pe căi oculte, subtile şi diversificate, se continuă şi în momentul de faţă, încercându-se acreditarea ideii că revoluţia română nu s-a constituit ca o expresie a revoltei populare pe fondul neajunsurilor şi neîmplinirilor aflate la apogeu, ea fiind prezentată ca rezultat al altor influenţe, în marea lor majoritate din afară. Se modifică, aşadar, datele problemei, prezentându-se conjunctura internaţională şi acordurile la care s-a ajuns drept o cauză preponderentă a revoluţiei române.


Aceasta era teza înfăţişată în momentele dinaintea căderii dictaturii, de către Ceauşescu, care proclamase faptul că se află în pericol integritatea teritorială a patriei, suveranitatea şi independenţa ţării, datorită intervenţiei agenturilor străine, care urmăresc cu tot dinadinsul să abată poporul român de pe calea cuceririlor orânduirii socialiste, să-l oprească din drumul pe care se angajase către un viitor luminos. Ar mai rămâne să ne întrebăm de ce nu ne-au atacat ulterior aceste agenturi aşa cum ne asigurase Ceauşeascu cu multă fermitate şi osârdie în repetatele lui luări de cuvânt.


Rămâne să ne întrebăm de ce dacă aceasta a fost înţelegerea nu s-a realizat în fapt acele intervenţii străine, care urmăreau cu tot dinadinsul să atenteze la integritatea teritorială a patriei, la suveranitatea şi independenţa ţării?


În mod evident, la un examen minuţios aceste aserţiuni au un vădit caracter teoretic, ele fiind create anume în acele momente pentru a legitima intervenţia armată împotriva poporului român.


Analiza fenomenelor constatate în timpul reprimării demonstraţiilor, îndreptăţeşte concluzia existenţei, în această fază, a unor activităţi diversioniste prin care se tindea în mod cert, la înăbuşirea revoltei populare.


Primul aspect a constat în ruperea comunicaţiilor dintre Timişoara şi restul ţării, spre a nu se cunoaşte ce se întâmplă acolo.


În momentul în care fenomenul a apărut evident, în repetate luări de atitudine ale conducerii superioare de partid şi de stat, poporul a fost îndemnat la luptă contra celor vânduţi influenţelor străine şi a celor provocaţi de către aceştia, care la rândul lor provocau tulburări. Trebuiau să lupte pentru păstrarea valorilor supreme ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, astfel cum era concepută ea de către Nicolae Ceauşescu încă din momentul cuvântării sale la semicentenarul partidului comunist român. Sunt edificatoare în acest sens câteva citate din stenograma Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român din ziua de 17.12.1989, ocazie cu care Nicolae Ceauşescu ne înfăţişează următoarea atitudine: „… Aceasta a fost un pretext deoarece incidentele grave de la Timişoara au fost organizate şi declanşate de cercuri revanşarde, revizioniste şi de agenţi atât din răsărit cât şi din apus. Scopul acestora a fost destabilizarea situaţiei din România, de a acţiona în direcţia lichidării independenţei şi integrităţii teritoriale a României. Aceste elemente au atacat sediul Comitetului Judeţean de Partid, au lovit pe cei care erau însărcinaţi cu paza, au spart geamuri şi au dat foc. Organele noastre de ordine nu au ripostat pentru a pune ordine aşa cum se cerea …”


Dictatorul a dezinformat întreaga ţară şi în special organele de ordine şi mai ales armata. Proclamarea stării de necesitate şi apoi transmiterea indicativului „Radu cel Frumos” a pus armata pe picior de război. În prima fază la Timişoara între 16-18.12.1989, ofiţerii şi soldaţii aveau convingerea că luptă împotriva unor străini infiltraţi şi că urmează o invazie maghiară.


S-a dovedit apoi că nici unul din morţii, răniţii şi arestaţii de la Timişoara nu au fost cetăţeni străini şi nici nu s-a produs vreo invazie străină.


Din numeroase rapoarte a rezultat un fenomen foarte curios şi anume că la adăpostul salvelor de avertizare, executate de către unităţi, unele elemente infiltrate în diferite locuri şi chiar printre demonstranţi, acţionau individual ucigând sau rănind dintre aceştia. Dovezi nu avem.


Se creează impresia că aceste elemente acţionau în virtutea unui plan dinainte stabilit. Această reacţie poate, şi chiar a fost interpretată într-un dublu sens .Pe de o parte se putea presupune că elementele acestea ostile caută să amorseze conflictul spre a-l spori în dimensiuni şi a declanşa o revoltă generală. Pe de altă parte, se poate presupune cu mai mult temei că aceste manifestări urmăreau să provoace panică în rândul populaţiei, obligând-o să se disperseze.


Un element de natură a permite construirea unui raţionament corect are în vedere faptul că cel puţin o parte dintre cadavrele celor ce au căzut victime în timpul reprimării demonstraţiei în Timişoara au fost ascunse, transportate în secret şi ulterior incinerate în Bucureşti.


Aşadar, argumentul în conformitate cu care aceste elemente (profesioniste, ar fi acţionat în acest mod în scopul extinderii revoltei nu poate fi susţinut câtă vreme s-a încercat ştergerea identităţii victimelor care au fost făcute să dispară fizic. Apare, aşadar, mai mult decât evident scopul în care acţionau elementele la care ne-am referit, ca şi faptul că practic activitatea lor era conştientizată la vârf. Acesta este un prim aspect.


Un al doilea aspect, care rezultă de altfel şi din documentul întocmit de către Ministerul Apărării Naţionale, precum şi din Raportul SRI se referă la faptul că pe fondul acţiunilor de luptă s-au produs şi acţiuni de provocare la adresa armatei. Acestea ar conduce la ipoteza unei pregătiri prealabile şi profesioniste deoarece sunt concretizate în următoarele acţiuni:


- Ruperea antenelor staţiilor radio de pe tehnica de luptă ;


- Blocarea roţilor motrice şi de întindere ale tancurilor cu fier beton cu diametru de 30 mm, confecţionat în formă de U, ce nu puteau fi pregătit la faţa locului;


- Folosirea de către unele persoane, a unor chei speciale de deschidere a rezervoarelor suplimentare de motorină şi incendierea carburantului;


- Folosirea sticlelor incendiare (care de asemenea necesită o pregătire specială).


În fine, se mai menţionează şi faptul că în multe declaraţii date de militari în termen şi de unii ofiţeri apare o secvenţă care se repetă, şi în cadrul căreia, din rândurile demonstranţilor se aruncau către militari cu bile de rulmenţi, obiecte care, de asemenea, presupun premeditarea şi pregătirea specială. În raportul şi documentarul amintit nu se desprinde concluzia apartenenţei acestor elemente. Ea ni se sugerează însă, pentru că mai înainte sunt semnalate creşterea substanţială a numărului de turişti sovietici şi a unor autoturisme (de la o medie de 80 la peste 1000 de maşini pe zi), după cum se fac unele referiri la faptul că există mărturii privind executarea focului din diverse autoturisme de tip Aro, Dacia şi Lada.


Aşa fiind, existenţa acestor elemente care acţionau întru-un stil profesional, poate fi ipotetic strămutată pe seama unor forţe din afară. Lucrurile într-adevăr ar putea fi analizate din această perspectivă, dar în ipoteza dată nu înţelegem, cum au reuşit aceste forţe din afară să contacteze organele de ordine aparţinând Ministerului de Interne în vederea adunării celor 40 de morţi ascunderea acestora şi transportării lor la Bucureşti, unde cadavrele au fost incinerate la Crematoriul Cenuşa.


Aşa fiind, provocările la adresa armatei care s-au produs în municipiul Timişoara pot fi privite dintr-o altă perspectivă, acestea putând avea un dublu rol: să convingă armata că se află în faţa unei agresiuni executată de elemente ostile, ce urmăresc alte scopuri decât cele clamate de către demonstranţi, pe de altă parte să determine armata, pe fondul panicii sau al enervării să riposteze şi prin dispersarea manifestanţilor să se ajungă la înăbuşirea revoluţiei. Cât priveşte teza agresiunii externe, la care ne-am mai referit, am văzut, de altfel, cât de ameninţătoare se prefigura la orizont această agresiune în condiţiile în care s-au luat măsuri pentru trimiterea la Timişoara a unor gărzi patriotice înarmate cu bâte. Este greu de presupus ca acestea să-şi fi propus să respingă-un eventual agresor extern înarmat, ori-să reacţioneze în contra unei invazii.


Din aceeaşi perspectivă pot fi abordate şi fenomenele legate de spargerea vitrinelor şi incendierea unor spaţii comerciale sau de altă natură. Ele nu urmăreau amplificarea revoltei ci compromiterea acesteia, care urma a fi înfăţişată ca rezultat al acţiunii unor elemente destabilizatoare, vândute sau provenind din rândul agenţilor străini. În această privinţă fiind chestionat fostul ministru de interne Tudor Postelnicu, avea să recunoască că avea ştiinţă despre aceste elemente care efectuau activităţi în genul celor semnalate (spargeri de vitrine etc.) în virtutea scopului la care ne-am referit deja.


De altfel concepţia în legătură cu revolta din Timişoara şi cu acţiunile elementelor la care ne-am referit rezultă clar din luarea de atitudine a lui Nicolae Ceauşescu astfel cum este consemnat în stenograma teleconferinţei din 17.12.1989: „Pe primul plan trebuie să stea producţia şi nici o încercare de a dezorganiza producţia nu trebuie admisă, sau de a sabota activitatea de producţie – nici în industrie, nici în toate domeniile -, să se asigure buna aprovizionare cu tot ce este necesar, dar cu o atitudine fermă dacă se găsesc elemente care încearcă să provoace dezordinea. Că nu trebuie să credem că noi suntem ocoliţi şi nu există şi la noi anumite elemente care s-au pus în serviciul diferitelor servicii străine; care acţionează pentru un dolar sau pentru o rublă împotriva propriului. popor, împotriva independenţei ţării! Trebuie să demascam fără cruţare şi să spunem clar că este necesară o unitate şi o poziţie fermă împotriva oricăror încercări de a lovi în programul de dezvoltare, în cuceririle revoluţionare, în integritatea şi independenţa ţării. Vă rog să se ia măsuri ferme, să se prelucreze foarte serios în toate domeniile de activitate!”


În realitate. Ceauşescu, ca şi organele de represiune, cunoşteau foarte bine cine sunt aceste elemente destabilizatoare. Ele aparţineau categoriei „muncitorilor cinstiţi” aşa cum îi plăcea lui Ceauşescu să-i denumească în cuvintele sale. Dovadă în acest sens stă în faptul că în listele întocmite zilnic în legătură cu cei arestaţi din rândul demonstranţilor, nu apar nici cei ce au spart vitrinele (neîmpiedicaţi de către nimeni) şi nici reprezentanţi ai agenturilor străine. Aceste liste care se întocmeau pentru a raporta zilnic conducerii de partid şi de stat, conţin dincolo de numărul celor arestaţi şi o repartiţie a acestora pe criterii de vârstă, profesii, apartenenţă politică etc. Acest eşantion este mai mult decât reprezentativ şi el permite ca printr-un model matematic, pe baza unui criteriu al reprezentativităţii să avem o imagine de ansamblu a celor care în realitate au fost demonstranţii din Timişoara. În ce priveşte fenomenul tragerilor izolate executate asupra demonstranţilor, uneori chiar din interiorul lor, la adăpostul salvelor de avertisment, acesta nu este un fenomen izolat. Îl regăsim nu numai la Timişoara, dar şi la Tg. Mureş, la Cluj, sau la Bucureşti. În municipiul Tg. Mureş, în timp ce cadre ale armatei, militari în termen, aflaţi pe câteva transportoare blindate au executat rafale de avertizare, o femeie aflată între demonstranţi este împuşcată şi rănită în acelaşi timp cu un element de muniţie atipic , provenită dintr-o armă de vânătoare trasă de la distanţă.


În municipiul Cluj, cpt. Carp Dandu comandantul controversatului dispozitiv, care a deschis focul, este împuşcat la rândul lui în călcâi, cu toate că soldaţii pe care îi comanda se aflau dispuşi lateral de acesta.


Acelaşi fenomen îl întâlnim şi în Bucureşti .Dincolo de constatările şi concluziile rezultate pe parcursul anchetelor efectuate, încă din stadiul iniţial, printr-un raport al medicilor din Spitalul Colţea, se semnalează faptul că teroriştii sunt infiltraţi printre demonstranţi, împuşcându-i pe aceştia în timp ce dispozitivele din faţa lor executau rafale de avertisment Aceste afirmaţii nu au rolul de a absolvi eventuala răspundere a dispozitivelor din care, în mod cert, s-a tras asupra demonstranţilor. Ele urmăresc în acelaşi timp, să demonstreze această entitate certă, aceste manifestări reacţionale care ţin de domeniul diversiunii. Diversiunea, parte componentă a sistemului totalitar, îşi propunea să mistifice adevărul cu tot dinadinsul, să creeze o altă imagine şi să asigure, în final, posibilitatea vinovaţilor de a scăpa de răspundere căci aceştia puteau arăta uşor cu degetul într-o altă direcţie.


Această acţiune care apare drept o parte dintr-un plan prestabilit s-a desfăşurat şi în noaptea de 21/22.12.1989 la Bucureşti. Dacă este certă găsirea unei genţi de tip diplomat cu pistol „Stecikin” în interior, ce prezenta urme de tragere, putem constata că în-marea majoritate a situaţiilor, aceşti trăgători individuali nu au fost remarcaţi de către marea masă a demonstranţilor. Este evident că nu putem pune uciderea oamenilor ieşiţi în stradă pe seama activităţii unor factori destabilizatori sau a unei conspiraţii. Aceasta dintr-un considerent foarte simplu şi anume, pentru că, în dimineaţa zilei de 22.12.1989, până să se lumineze de ziuă, după cum a rezultat din verificările întreprinse, un reprezentant al M.I. a încercat să facă „pierdută” identitatea celor ucişi în noaptea de 21/22.1 2.1989 în Bucureşti şi transportaţi la Institutul Medico-legal, cărora le-a luat pur şi simplu buletinele de identitate. În prezent, acest lucru care este demonstrat trebuie interpretat conjugat cu o luare de atitudine a lui Nicolae Ceauşescu, care şi în ultimele clipe încerca să mistifice realitatea „repet încă o dată nu există decât o singură cale lupta hotărâtă, înfrângerea forţelor reacţionare a agenturilor străine. Trebuie să lămurim oamenii care au fost înşelaţi şi sunt înşelaţi să nu confundăm oamenii care sunt înşelaţi cu grupările şi agenturile străine, dar să vorbim deschis şi să izolăm aceste grupări care trebuie să fie demascate cu toată fermitatea”.


Referindu-se la manifestaţia din Piaţa Universităţii, tot Nicolae Ceauşescu, îşi dezvăluie intenţiile fără rezerve în timpul teleconferinţei din 21.12.1989: „De fapt, aceasta face ca lucrurile să se tărăgăneze, să nu fie soluţionate la timp. Este, în fond, inadmisibil ca de 4, 5 ore să nu fi fost lichidat grupul acesta de aici de la Universitate, care trebuia de mult lichidat”.


Exemplul tipic al acestei mentalităţi şi al încercării de a mistifica realitatea cu orice preţ, prin manevre diversioniste, (de altfel îndelung exersate pe timpul regimului aşa-zis democrat-popular) parvine din conţinutul stenogramei ultimei şedinţe a Comitetul Politic Executiv din 22.12.1989. în urma intervenţiei lui Ion Radu, i se aduce la cunoştinţă lui Nicolae Ceauşescu că potrivit informaţiilor obţinute de acesta pe şoseaua Kisselef „a fost atacată, sau probabil a cedat, o unitate militară şi s-au dat arme care pot să înarmeze un batalion şi trei unităţi de foc”.


Observăm aici cât de precisă informaţie strecoară Ion Radu respectiv – arme pentru un batalion şi trei unităţi de foc. În legătură cu această situaţie se produc două reacţii care trebuie reproduse ca atare pentru înţelegerea a ceea ce se intenţiona. Prima îi aparţine lui Tudor Postelnicu şi cea de a doua lui Nicolae Ceauşescu: „Faţă de ceea ce s-a pus în discuţie ridic şi eu o problemă. Am înţeles de ieri că împotriva muncitorilor nu se va trage. Avem acum această situaţie creată şi noi suntem convinşi că nu muncitorii cinstiţi sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile şi pleava. Împotriva acestora nu trebuie să fim indiferenţi”(Tudor Postelnicu). În întâmpinarea acestei idei, cu mult entuziasm, dar şi cu viclenia caracteristică a venit imediat Nicolae Ceauşescu: „Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele. Dacă cineva dezarmează armata, atunci armata este obligată să se apere”.


Ce rezultă din aceste luări de atitudine?


Rezultă posibilitatea, că şi în ultimele clipe, când situaţia s, prezintă dea dreptul disperată; Ceauşescu să se agate de putere cu orice preţ, ordonând să se deschidă focul asupra coloanelor în care se aflau muncitori, dar şi lichele. Urmează să ne întrebăm cum puteau să fie departajate, după deschiderea focului, cadavrele „muncitorilor cinstiţi” de cele ale „lichelelor”. Este cel mai tipic, mod de înfăţişare a realităţii într-o manieră diversionistă. Aceste afirmaţii mai dovedesc că se putea intenţiona strecurarea unor elemente înarmate printre demonstranţi, aceştia la rândul lor, urmând să deschidă focul, de această dată asupra dispozitivelor militare care trebuiau să interzică accesul către sediul Comitetului Central. Maniera aceasta de lucru ca şi modul de gândire nu sunt de natură să surprindă, ele fiind caracteristice unor practici îndelung exersate de către toate sistemele totalitare. Sistemul de această dată nu a mai funcţionat, căci dispozitivele militare care trebuiau să interzică accesul au scăpat de sub control, şi în loc să deschidă focul au fraternizat cu demonstranţii.


Începând cu după-amiaza, mai precis cu seara zilei 22.12.1989 diversiunea a câştigat amploare, extinzându-se progresiv pe diferite căi şi căpătând dimensiunile unui adevărat război psihologic .


În urma fugii lui Nicolae Ceauşescu, instituţiile fundamentale ale statului totalitar s-au găsit brusc destructurate până la nivelurile locale. Ministerul de Interne practic a dispărut ca instituţie (în condiţiile arestării lui Tudor Postelnicu şi a prezenţei lui Iulian Vlad în clădirea fostului Comitet Central al PCR cu prerogativele limitate). Pentru un moment, efectivele acestuia, debusolate, culpabilizate şi în absenţa unei comenzi unice, s-au regăsit în cea mai mare parte în situaţia de a nu şti cum să reacţioneze.


Armata la rândul ei, singura instituţie care beneficia încă de încredere în ochii populaţiei în acele momente se confrunta ea însuşi prin moartea gl. Milea, cu lipsa unei comenzi unice. Confuzia a fost şi mai mult sporită de pseudocomanda televizată, dar cu rezonanţe considerabile asupra opiniei publice realizate din Studioul 4 al Televiziunii Române.


În plan emoţional, fuga cuplului dictatorial era marcată printr-un scurt răgaz de euforie generală, umbrit însă la puţin timp după aceea de posibilitatea reversibilităţii cursului evenimentelor. Aşadar în bucuria generală a victoriei se insinua treptat teama de o eventuală restauraţie cu tot cortegiul de consecinţe care se întrevedeau. Chiar fără voia lor, la inocularea acestui sentiment de frică o contribuţie însemnată au avut-o radioul, şi mai ales televiziunea, instituţii care în jurul orelor 1300 au fost ocupate de revoluţionari, asigurând în acele momente legătura informativă cu ţara, realizând şi contribuind la prima transmisie în direct a unei revoluţii.


Dacă până spre seară frica fusese alimentată de false temeiuri pe fondul zvonurilor care încercau să se amplifice (dirijate sau nu) în jurul orelor 1850 în Piaţa Palatului din Bucureşti a început să se tragă. Drept consecinţă, mulţimea din piaţă a intrat în panică, iar momentul transmiterii direct la televiziune şi recepţionat în întreaga lume a avut un impact deosebit.


Autorii celor câteva rafale de armă automată, ori eventual cei care au simulat zgomotul acestora nu sunt până în momentul de faţă cunoscuţi. Armata a ripostat şi în acele momente a început canonada, transmisă în direct pe postul naţional de televiziune.


Deschiderea focului în Piaţa Palatului avea să direcţioneze sentimentele de frică, conferindu-le un contur şi o motivaţie, prefigurând ideea existenţei efective a unei forţe contrarevoluţionare.


S-a inaugurat astfel cea mai controversată etapă a Revoluţiei române care a început în seara zilei de 22.12.1989 şi a durat până la sfârşitul anului. Reminiscenţele acestor controverse le simţim până şi în ziua de azi.


Proba existenţei unei forţe contrarevoluţionare, sau cel puţin inocularea certitudinii că ele există odată ce a început să se tragă, avea să fie urmată aşa cum era şi firesc de nevoia de identificare a acestuia. În acele momente, gl. Guşă sosit de la Timişoara şi marcat de evenimentele în care fusese implicat se afla la sediul fostului Comitet Central. De fapt şi de drept, comanda armatei trebuia să fie luată de gl. Guşă. Chiar dacă gl. Guşă şi Stănculescu erau amândoi prim-adjuncţi ai ministrului apărării naţionale, şeful M.St.M. avea nu numai dreptul dar şi datoria să ia comanda armatei. Acesta, din raţiuni în parte de înţeles, în loc să rămână în sediul M.Ap.N., unde avea toate condiţiile să-şi exercite actul de comandă al armatei, a rămas în noaptea de 22-23.12 până în după amiaza zilei ce a urmat la fostul sediu al Comitetului Central împreună cu gl. Vlad Iulian.


Între timp focul s-a extins şi a căpătat amploare atât în Bucureşti, cât şi în ţară, iar unităţile militare în marea lor majoritate au procedat la alcătuirea unor dispozitive militare caracteristice luptei în condiţii de încercuire. Se poate afirma din perspectiva timpului care a trecut că atât gl. Guşă cât şi ceilalţi factori cu atribuţii de comandă rămaşi în minister aveau nu numai posibilitatea dar şi dreptul şi obligaţia să adopte o atitudine agresivă, în loc de a se situa pe poziţii de aşteptare. Ar fi trebuit să dea ordine în consecinţă tuturor comandanţilor de unităţi militare din Bucureşti şi din exterior, să identifice toate punctele de unde s-a tras sau de unde se presupunea că s-a tras în noaptea de 22/23.12.1989 ca a doua zi în 21.12.1989 cu subunităţi de cercetare să se scotocească toate aceste obiective, să se „cureţe obiectivele” şi să fie ocupate.


A apărut aşadar, din noianul ştirilor alarmiste şi a zvonurilor care în condiţiile date erau uşor de crezut, noţiunea de „forţe fidele lui Ceauşescu”. Cum cea mai mare fidelitate faţă de Ceauşescu era atribuită forţelor de securitate, pe seama acestora, a fost pusă în stadiul iniţial mulţimea de „atentate la victoria revoluţiei”, care urmăreau reinstalarea clanului Ceauşescu.


Frica de eventualele consecinţe ce căpătau dimensiuni incontrolabile în rândul unei părţi a populaţiei, a fost mărită de multe ori, de către anunţurile denaturate vehiculate pe canalele televiziunii, care au contribuit substanţial la sporirea panicii. S-a comunicat la un moment dat, în noaptea de 22-23.12.1989 că la Timişoara forţe fidele lui Ceauşescu au trecut la contraatac şi săvârşesc un „masacru în masă în rândul populaţiei civile”.


Faptul că false atentate de genul: atacuri eminente asupra armatei; coloane blindate inamice care forţează pătrunderea în diferite oraşe; explozia iminentă a reactorului atomic de la Măgurele; dinamitarea unor baraje ale lacurilor de acumulare; aruncarea în aer a unor spitale, grădiniţe sau creşe, atacuri asupra unor centre de colectare a sângelui etc., s-au dovedit, ulterior, a fi simple zvonuri, nu au constituit un motiv suficient pentru calmarea stării de spirit, dimpotrivă aceste zvonuri care îi atribuiau lui Ceauşescu ori forţelor fidele acestuia certe intenţii revanşarde s-au înmulţit în proporţie geometrică culminând cu cele care anunţau pentru revelion „care va fi al nostru pentru Crăciunul care a fost al vostru”, „în fiecare casă câte un mort pe masă”.


Dincolo de inerentele „producţii populare” create de starea de spirit existentă, multe din evenimentele ce au urmat au pornit şi de la unele acţiuni certe care s-au desfăşurat atât pe timpul revoluţiei şi au vizat marea masă a populaţiei, cât şi cu precădere unităţi ale M Ap N. precum şi unele unităţi ale M.I. Astfel, s-au recepţionat prin telefon de către grupa operativă a M.St.M. peste 800 de informaţii. După o primă analiză a acestor informaţii s-a considerat că majoritatea dintre acestea erau false. Cităm cu titlu exemplificativ: exagerarea numărului teroriştilor care atacau sau urmau să atace anumite obiective; informaţii despre existenţa şi folosirea unor trupe de desant care ar fi decolat cu aeronave străine de pe aerodromuri din Orientul Apropiat şi din Nordul Africii, existenţa unor terorişti de origine străină care se antrenau în regiunea Braşov; încercarea de a infecta apa din diferite cartiere ale capitalei sau de a o otrăvi; asigurările difuzate prin mijloacele mass-media care garantau rezultatul negativ al analizelor de laborator au fost şi ele de natură să răspândească panica; provocarea exploziei reactorului atomic de la Măgurele; ştiri false despre pregătirea unui atac chimic, care urma să fie declanşat în perioada 25-26.12.1989 prin distrugerea unor depozite cu materiale toxice din capitală; faptul că sunt minate mai multe edificii din Bucureşti care urmează a fi distruse; ameninţări cu atacuri de Anul Nou; pregătiri care se fac pentru declanşarea unei epidemii, folosindu-se diferiţi microbi care ar fi rezultat din cercetările efectuate în instituţiile de specialitate din Bucureşti. Toate aceste ştiri, false au fost de natură să creeze o anumită stare de spirit, care la rândul ei şi-a găsit expresia în mai multe reacţii particulare.


În garnizoana Brăila, de pildă, atmosfera de teamă, derută şi panică în rândul populaţiei şi al militarilor a fost accentuată printr-o intensă acţiune de dezinformare, prin transmiterea în reţelele telefonice directe, ale comandanţilor a unor informaţii false alarmante cum ar fi: la nord de Galaţi a fost debarcat desant din elicoptere; la maternitate gravidele sunt spintecate, copiii sunt otrăviţi şi medicii împuşcaţi; cineva încearcă să otrăvească bazinele de apă de la staţia de filtrare; aruncarea în aer a secţiilor de producere a oxigenului de la Laminorul ş.a. Unele au fost verificate pe loc neconfirmându-se, altele au necesitat deplasarea unor forţe la faţa locului, alt prilej de derută şi confuzie, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti.


Obiectivele vizate cu precădere au fost Comandamentul diviziei, sediul Consiliului unde se afla proaspătul organ de putere constituit, depozitele de muniţie şi unităţile militare cu mare putere de foc, în special cele de artilerie. Acestea constituiau coloana vertebrală a sistemului local de organizare şi coordonare a întregii activităţi militare, economice şi politice, precum şi de apărare din zonă. Paralizarea lui ar fi dus la un haos de nedescris în această parte a ţării, dacă ţinem seama numai de faptul, deloc minor că divizia are unităţi subordonate pe raza a câteva judeţe învecinate. Din acest motiv însăşi municipiul Brăila s-a înscris pe lista priorităţilor acţiunii de diversiune, ca de altfel marea majoritate a garnizoanelor importante din ţară.

Cum în mediile mai bine informate se ştia că securitatea era controlată de armată, mai întâi de fapt (la Timişoara încă din seara zilei de 22.12.1989) iar curând după aceea şi de drept (căci în data de 24.12.1989 toate unităţile de securitate din ţară trecuseră în subordinea armatei), treptat s-a renunţat la incriminarea securităţii ca instituţie, acuzele fiind trecute mai întâi în contul unor grupuri de securişti răzleţiţi de propria instituţie. Multe ştiri care circulau în zilele acelea şi care erau vehiculate cu precădere, prin intermediul Televiziunii au avansat noţiunea de „terorist”’.


Se desemnau,- de regulă prin „terorişti” grupuri de mercenari străini, de regulă, arabi, speciali instruiţi pentru apărarea lui Ceauşescu până la capăt, chiar cu preţul vieţii. Aceste grupuri au fost invitate sa se predea până la termen limită, oferindu-li-se în schimb amnistia.


Dar cum nici aceste „comandouri” nu furnizau dovezi palpabile despre existenţa lor, (fiind chiar discreditate de câţiva „terorişti arabi” care s-au dovedit a fi ţigani autohtoni aflaţi întâmplători în zona de foc, ori studenţi străini aflaţi în mod legitim la studii în România şi înscrişi în diferite instituţii de învăţământ superior) – s-a revenit la noţiunea de terorişti pur şi simplu, în jurul cărora s-a construit o masivă legendă clădită pe spaimă, panică şi confuzie, care explică multe din întâmplările tragice ale acelor zile.


În momentul de faţă la o privire retrospectivă, legenda teroriştilor îşi dezvăluie aşa cum deosebit de plastic o zugrăvea şi recentul raport al S.R.I. „ingredientele de spectacol ieftin” (cimitire, cavouri, catacombe, morţi care dispar fără urmă, ciungi care trag din toate poziţiile, tatuaje criptice, discrete semne distinctive care s-au dovedit a fi banale sigilii, armament ascuns în colivă, femei blonde care mitraliază populaţia din Dacii de culoare albă, teroriste cu pistolul ascuns în coc, ori falşi călugări sau preoţi cu armamentul pe sub sutană etc.). Este tot atât de adevărat însă, că-n acele momente pe străzile Bucureştiului şi ale altor oraşe se trăgea, iar tragerile erau urmate de morţi şi răniţi.


La vederea morţilor şi răniţilor, ca şi pe fondul sonor al rafalelor şi chiar salvelor executate cu armament greu, legenda teroriştilor, a prins, inoculând în populaţia ţarii, şi chiar în opinia publică internaţională, o stare de emoţie colectivă extrem de puternică. Fără teama de a greşi, putem vorbi la noi despre o adevărată psihoză a terorismului.


În condiţiile de atunci pe fondul şocului emoţional resimţit şi-al anumitor particularităţi psiho-somatice, putem vorbi chiar de apariţia unei reacţii psihotice de stres, constatată şi stabilită ulterior, în timpul anchetelor efectuate atât în rândul militarilor cât şi al civililor. Pe fondul acestei reacţii ce presupune înaintea instalării ei, intervenţia cumulativă a unor factori adjuvanţi, nu în puţine situaţii au căzut victime oameni nevinovaţi (cazul cpt. Scriva de la Buzău, cazul cpt. Oglavie din aceeaşi localitate, cazul cpt. Giurcă Gheorghe de la laşi, cazul col. Vasiliu de la televiziune etc.).


O atare stare de stres în cazul acestor persoane cu multiple motivaţii (nesomn, nerăspundere la somaţii, oboseală, frig, încordare musculară, nesiguranţă profesională, insuficienţă, ambiguitate, neprelucrarea şi proasta informare despre terorişti, analogia secutist-terorist) s-a transmis multor persoane, militari şi civili (prin fenomenul de inducţie psiho-patologică), toate acţionând în sensul în care distorsionau realitatea.


Practic, această entitate cunoscută îndeobşte sub denumirea „reacţie psihotică de stres” constituie numai aparent o noutate.


Reacţia ca atare este studiată de psihiatrie, dar fenomenul poate căpăta o anumită amploare în condiţiile în care mulţimile (o colectivitate ca atare) sunt supuse unei agresiuni emoţionale ieşită din comun).


Aceste stări psihotice pot apărea în condiţiile unui risc existenţial major iminent şi manifest, obiectivat ca atare prin receptarea imaginii unor victime şi accentuat şi alimentat şi prin zvonurile care în mod inerent le amplifică în aceste situaţii şocul emoţional.


Anumite structuri neurologice nu compensează în suficientă măsură astfel de situaţii şi, prin ruperea echilibrului dintre inhibiţie şi excitaţie, la nivelul scoarţei, se produc distorsiuni ale interpretării ce pot căpăta pe alocuri caracter halucinatoriu.


Astfel de reacţii sunt cunoscute în cazul unor calamităţi, dezastre de mari proporţii, război, bombardamente la care este sursă populaţia civilă etc. Nu puţini dintre cei care sunt expuşi focului pe linia întâi a frontului, acuză astfel de reacţii pasagere, care, uneori, circumstanţial şi pe un teren psihic mai labil capătă caracter de preponderenţă.


Fără a intra în detalii pe marginea acestui fenomen trebuie observat că distorsiunile care se produc în planul perceperii realităţii afectează până la abolire capacitatea unei aprecieri critice, a conţinutului şi consecinţelor atât a faptelor subiectului cât şi a atitudinii persoanelor cu care acesta, circumstanţial se află în contact în acele momente.

Este vorba de o afectare sau o abolire, după caz, permanentă a capacităţii subiecţilor, înţeleasă într-un cadru mai larg al posibilităţilor de reflectare şi conştientizare obiectivă a fenomenelor exterioare. Practic, în acest domeniu putem vorbi de un cumul între abolirea temporară a lucidităţii şi, deci, a discernământului în plan psihic, şi eroare de fapt, în incidenţa căruia, subiectul se regăseşte în mod indubitabil în acele momente. Acest fenomen ar merita un studiu mai amplu, întrucât stări psihotice în genul celor descrise au apărut în repetate situaţii ele fiind evidenţiate în contextul cercetărilor întreprinse în legătură cu evenimentele din decembrie 1989.


Faptul că ulterior, subiectul, care acuză o astfel de reacţie psihotică intră în remisiune, revenind mai devreme sau mai târziu la realitate, nu este de natură să modifice datele problemei, în condiţiile în care este cert că în împrejurările concrete în care a acţionat şi în momentul respectiv distorsiona evident realitatea. Lăsând la o parte acest fenomen trebuie să conchidem că în întâmpinarea diversiunii concretizate în zvonuri anume dirijate a venit amplificând-o până la proporţii nebănuite, pseudodiversiunea, rezultat al producţiilor populare care au făcut-o să sporească până la paroxism.


În capcana acestor producţiuni, indiferent dacă erau bine sau rău intenţionate, au căzut nu numai reprezentanţi ai populaţiei din ţara noastră, ci şi reporteri a unor cotidiene de răsunet internaţional. Să ne reamintim că revista Paris Match a publicat fotografia unei cunoscute avocate a baroului bucureştean care era prezentată drept o „agentă secretă a securităţii lui Ceauşescu” în momentul identificării ei şi al arestării de către populaţie. Pe o jumătate de pagină aceeaşi revistă publică fotografia cadavrului „teroristului arab” (al cărei deces intervenise la Spitalul Clinic de Urgenţă).


Pe marginea aspectelor referitoare la terorişti mai există o susţinere în documentarul amintit referitor la Municipiul Bucureşti din care rezultă că s-ar fi obţinut prin mijloace informative date de la persoane ce asigurau paza la Institutul Medico-legal. Din aceste date a rezultat că se proceda la o triere a cadavrelor iar cadavrele „teroriştilor” faţă de „morţii obişnuiţi” beneficiau de un regim preferenţial. Aceste cadavre care erau însoţite de muniţie şi armament ar fi fost făcute pierdute după câte ni se dă de înţeles.


Problema se putea lămuri foarte simplu pentru că în realitate şeful colectivului de la Institutul de Criminalistică a fost col.dr. Asanache din I.G.P. care avea drept sarcină tocmai fotografierea celor suspecţi inclusiv a celor fără identitate şi întocmirea fişelor de cadavru neindentificat. Fotografiile erau afişate la intrarea în institut. Toate aceste probleme puteau fi elucidate printr-o investigaţie mai serioasă prin personalul de specialitate al institutului, în loc să se recurgă la surse mai greu de controlat.


Aceste câteva exemple sunt alese pentru a exemplifica ce rol poate juca informaţia incompletă în analiza şi interpretarea unor fenomene. Din păcate de-a lungul timpului, tot felul de ştiri au apărut permanent, în special în perioada anului 1990, multe dintre ele vehiculate prin intermediul presei, parte dintre ele chiar însuşite de organele de cercetare.


Ele alcătuiesc un întreg cortegiu de producţii fanteziste: arme sub troiţa din Piaţa Universităţii; documente şi droguri ridicate de la studentul Marian Munteanu în momentul arestării sale; arme şi muniţii la sediile unor partide; Nica Leon aruncând sticle incendiare prin baraje etc. De aceea, toate organismele cu atribuţii de verificare sau cercetare penală vor trebui să preia cu rezerve astfel de informaţii şi să concluzioneze numai pe baza unor prealabile verificări exhaustive.


Incontestabil, una din probele cele mai contraversate este cea a persoanelor suspecte de terorism, ori de activităţi diversioniste. Fără a mai discuta noţiunea de terorist ca atare, trebuie specificat faptul că în rândul persoanelor care au făcut obiectul cercetărilor nu au fost identificate elemente care să fi fost reţinute în circumstanţe concrete de natură de a demonstra efectuarea, cu bună ştiinţă de activităţi de tip terorist. Am văzut modalitatea în care din aproape în aproape s-a născut şi s-a extins căpătând dimensiuni generalizate psihoza terorismului pe fondul diversiuni amplificată de inerentele producţii populare.


Unele dintre activităţile care au fost reconstituite în timpul anchetelor sunt de natură a fi considerate ca activităţi de tip diversionist. În acele zile pe fondul psihozei terorismului care cuprinsese întreaga populaţie au existat numeroase persoane reţinute ori care au făcut obiectul unor cercetări după cum urmează: total suspecţi 1425, din care în reşedinţă de judeţ 1146, în restul teritoriului 727. Dintre aceştia 820 au fost militari, 580 civili, iar 25 cetăţeni străini. S-au adoptat soluţii de trimitere în judecată de către instituţia Parchetului în privinţa a patru persoane şi soluţii de urmărire în 645 de cazuri. Din rândul suspecţilor, 253 aparţineau armatei, 547 făceau parte din D.S.S., iar 605 erau civili.


O repartiţie a acestor persoane pe întregul teritoriu se prezintă astfel: în Municipiul Bucureşti 824; la Timişoara 236; la Braşov 139; la Craiova 27; la Cluj 1. În sfera de competenţă a Parchetului Militar Ploieşti (dar nu în municipiul Ploieşti) 14 persoane. O situaţie a lor în raport de garnizoanele militare din teritoriu şi în afara municipiului Bucureşti, conţine următoarele date:


Armata I: 31 suspecţi predaţi la Slobozia şi Inspectoratului Judeţean de Poliţie Braşov;


Armata II-a: 118 predaţi la Penitenciarul Brăila şi Bg.8-a de Infanterie Focşani;


Armata III-a: 33 suspecţi predaţi, la Poliţia Judeţeană Arad şi Penitenciarul Timişoara;


Armata IV-a: 3 suspecţi predaţi la Poliţia Alba Iulia şi arestul Bg.5-a V.M.; C.A.A.T.: 24 de suspecţi predaţi la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Braşov, Bg.2 V.M. şi Comandamentul Garnizoanei Braşov;


Comandamentul Artileriei: 7 suspecţi predaţi la Penitenciarul Brăila;


Comandamentul Infanterie şi Tancuri: 154 suspecţi predaţi la Şcoala Militară Nicolae Bălcescu. Cât priveşte situaţia din Garnizoana Bucureşti, M.St.M a predat Inspectoratului de Poliţie al municipiului Bucureşti un număr de 60 de suspecţi, iar C.A.A.T. a predat un număr de doi suspecţi. Trebuie semnalat faptul că persoanele reţinute încă din stadiul iniţial au fost numai suspecte şi nu dovedite că ar fi întreprins activităţi teroriste sau contrarevoluţionare. Verificările întreprinse nu au condus la conturarea vinovăţiei acestor persoane ce au scos în evidenţă tot atâtea situaţii distincte care se constituiau în împrejurări de natură să contribuie la suspicionarea şi reţinerea acestor persoane. Cu titlu exemplificativ pot fi enunţate câteva categorii:


Moldovan Valentin şi Crăciun Falk internaţi la Spitalul Clinic Municipal fiind consideraţi suspecţi pentru că erau răniţi şi aveau înfăţişare de arabi; Hrib Teodor Dan reţinut o perioadă de timp pentru că a fost denunţat de concubina sa pe care o părăsise că ar fi tras în populaţie;


Mănică Mihai caz tipic de exuberanţă şi temeritate greşit interpretate. Acesta primind un pistol, în timp ce contribuia la apărarea fostului sediu al Comitetului Central s-a dus să-şi vizitele concubina. Trecând pe lângă Hotelul Palace a tras două focuri de revolver în lampadarul de la intrare. În drum spre fostul sediul al Comitetului Central a fost reţinut de armată şi predat ca terorist;


Găuţă Sile, surdomut, care scoţând sunete nearticulate a fost considerat cetăţean străin, vorbitor al limbii engleze şi deci a fost reţinut ca supect de terorism; au existat şi mai mulţi cetăţeni arabi (iordanieni, sudanezi, iranieni) studenţi I.M.F., care au fost reţinuţi uneori în mod repetat de către populaţie pentru simplu fapt că judecând după aspectul lor păreau a fi arabi şi potenţiali terorişti, când în realitate prezenţa lor pe teritoriul României era legitimă.


La fel se prezintă şi în cazul lui Lupu Cristian de la Spitalul de Urgenţă considerat a fi terorist arab, în realitate acesta fusese rănit la televiziune unde se dusese pentru a contribui la apărarea acestui obiectiv; există şi cazuri mai aparte spre pildă, Emilian Dobrescu, fost vicepreşedinte al CSP. Acesta în urma apelurilor de la televiziune din data de 22 dec. 1989 s-a prezentat la fostul sediu al Comitetului Central spre a-şi oferi serviciile noii puteri. A fost arestat şi depus ca terorist, iar mâinile i-au fost legate cu sârmă; în acelaşi sens există şi cazul fostului „doctor” care a acordat asistenţă medicală răniţilor din sediu Comitetului Central. Acesta în realitate era medic stomatolog şi a fost denunţat de către o pretinsă asistentă medicală ca fiind fals medic. În consecinţă a fost arestat şi depus ca terorist.


Se constată şi situaţia unor persoane arestate sub diferite bănuieli, mai mult sau mai puţin legitime, ca de exemplu Marin şi Frank Cristian ce au fost reţinuţi în timp ce efectuau controale în baraj asupra unor autoturisme. Unul dintre ei purta barbă şi a apărut suspect celorlalţi membri ai barajului. Au existat şi cazuri de hoţi care au fost reţinuţi şi depuşi printre suspecţii de terorism. Spre pildă Creştea Daniel, la care a fost găsită o bucată de ramă aurită sustrasă din fostul sediu al Comitetului Central. Sunt persoane care au fost reţinute şi predate ca suspecte pentru că nu au avut acte asupra lor (Radu Aurelian, reţinut în Drumul Taberei, zona IMEB în timp ce se deplasa la serviciu);


Există alte persoane care au fost reţinute pentru că au fost găsite cu arme de foc asupra lor; astfel Alexandru Roşianu a primit armă în mod legal de la locul de muncă (gărzi patriotice) după care a transportat cu maşina proprietate personală un rănit la Spitalul Municipal. În drumul de întoarcere a fost reţinut cu arma asupra lui.


Au existat, de asemenea, şi bolnavi psihici a căror conduită a părut suspectă şi deci au fost reţinuţi. Exemple edificatoare în acest sens sunt cazurile Im Adrian, (Ciungul) Olaru Ion, trimis la Spitalul nr.9 pentru că a provocat agitaţie în ziua de 25 decembrie în faţa fostului sediu al C.C.


Chicheoarca Carmen, zisă şi Sperlea Ana, internată la Spitalul de Urgenţă, bolnavă psihic şi care a fost prezentată ca terorişti un film realizat de televiziunea cehoslovacă la aceea vreme susţinea, în momentele respective că a văzut-o pe Maricica deghizată în bărbat şi că are multe cunoştinţe despre depozite de „grenade şi dinamite”;


Tot la Spitalul de Urgenţă au fost aduşi răniţi din zona Comitetului Central. Popa C-tin şi Blându. Aceştia au fost-consideraţi „ca fiind terorişti, întrucât sub imboldul oboselii, a stresului traumatic au creat impresia de suspecţi. Alte cazuri se referă la persoane car au fost recunoscute de securitate. În consecinţă, au fost arestaţi şi depuşi fără să fi întreprins activităţi contrarevoluţionare.


Ex: Stănia Stanciu reţinut pe 31 ianuarie 1990 în Pasajul Univers. Unele persoane mai recalcitrante au fost arestate pentru terorism. Ex.: Drăgan Teodora din Drumul Taberei, care făcea parte din Asociaţia de locatari a blocului s-a certat cu unii luptători din gărzile patriotice care acţionau în zonă. În consecinţă, aceştia au arestat-o şi au depus-o la M.Ap.N. fiind predată ulterior la Poliţia Municipală Bucureşti.


Unii oameni au fost arestaţi pentru simpla prezenţă în preajma unor unităţi militare. Spre pildă Petre Alin reţinut de U.M. din Şos. Olteniţei, întrucât celor din garda li s-a părut că acesta făcea observaţii asupra obiectivului. Printre cei reţinuţi s-au aflat şi alte categorii de bolnavi psihici care au atras atenţia asupra lor prin bizarerii comportamentale.


Exemple: Pasculea Blaju, trimis la Spitalul nr.9 Gh.Marinescu, Ivanescu Gh, Păşerea Daniel Gheorghe, Tomuţiu Gh. şi alţii. În rândul celor reţinuţi sub bănuiala de terorism s-au aflat şi persoane depistate prin hoteluri la controalele armatei.


Exemplu, Ciobanu Costel şi Barbu Florin au fost reţinuţi în hotel Astoria unde pătrunseseră în camere, după toate datele, pentru a-şi însuşi unele obiecte. Alţi 2 tineri Boboc Petru şi Ciobanu Gheorghe au fost reţinuţi în Drumul Taberei, fiind consideraţi suspecţi deoarece în timp ce se deplasau către locuinţa bunicii lui Boboc Petre au alergat după tramvai.


Exista şi categoria persoanelor suspicionate de terorism datorită legăturilor de rudenie cu anumite persoane, ceea ce a contribuit la arestarea lor. Exemplu: Nuţă Teodor, nepotul generalului Nuţă, pădurar la Brăneşti, sau Bădilă Dumitru, al cărui tată bun (el fiind înfiat ulterior) era văr primar cu Nicolae Ceauşescu; În rândul celor reţinuţi de terorism au fost depistaţi şi excroci.


Spre pildă, Andronescu Ion a fost reţinut în 14.01.1990 sub acuzaţia că ar fi colectat bani de la cetăţeni proferând totodată lozinci anti FSN, Iordache Vicenţiu şi Avram Dumitru au fost reţinuţi pentru că găsiseră o bandă de cartuşe de mitralieră pe care şi-au însuşit-o.


Era vorba despre 2 tineri care s-au simţit atraşi de obiectul respectiv, ceea ce ulterior avea să contribuie la reţinerea lor; Florescu Eugeniu a fost reţinut în ziua de 25.12.1989 în zona Universităţi, în timp ce îşi căuta fiica care dispăruse, iar Stoica Dumitru a fost reţinut pe str. Batistei în 24.12.1989, pentru că având un binoclu pe umăr a atras atenţia asupra lui;


Atitudinea mai vehementă a unora dintre revoluţionari a atras atenţia asupra lor şi în consecinţă conduita lor fiind considerată suspectă s-a procedat la reţinerea acestora. Este vorba de cazul Nica Leon reţinut de către colonelul Rădulescu, în interiorul fostului sediu al Comitetului Central;


Alte persoane au fost reţinute ca suspecte de terorism în timp ce încercau să pătrundă în interiorul unor autoturisme care nu le aparţineau, exemplu fiind Ţăruş Augustin-Valentin; Sunt şi alte categorii de persoane, foşti colaboratori ai securităţii, spre pildă Şelaru C-tin şi Voinea C-tin, care au molestat pe demonstranţi în data de 21.12.1989, şi care ulterior au fost recunoscuţi de populaţie şi predaţi armatei sub bănuiala de terorişti. Aceştia se făceau în realitate vinovaţi de participarea la măsurile de reprimare a demonstranţilor.


Toate aceste câteva exemple, căci lista este aproape fără de sfârşit, demonstrează un lucru aproape cert: organele de urmărire penală nu au primit spre anchetare elemente care să fi fost capturate în împrejurări de natură a demonstra că au fost prinse în timp ce trăgeau asupra populaţiei, ori asupra unor obiective. Aceasta nu înseamnă că astfel de elemente nu au putut exista. Rezultă cel mult, că în rândul celor ce au fost reţinuţi nu s-a dovedit existenţa unor astfel de elemente. Suspiciunea generală care a existat la momentul respectiv a contribuit la crearea unei situaţii în conformitate cu care fiecare individ bine intenţionat vedea în celălalt un potenţial adversar.


Pe fondul terenului constituit din unii factori patologici preexistenţi: stres prelungit, suprasolicitare, tensiune nervoasă, lipsa odihnei, unele persoane au făcut reacţii psihotice generate de bănuieli, mai mult sau mai puţin justificate şi au deschis focul reuşind uneori să ucidă persoane nevinovate.


Exemplu serg. Duţu Silviu, militar în termen, care a tras cu pistolul mitraliera asupra unui tanc în cadrul unui sindrom confuzional, prilejuit de un episod de beţie patologică ca şi de faptul că fusese rănit în prealabil; sau cazul subofiţerului de poliţie Stan Traian în zona Radiodifuziunii care a ucis 4 persoane prin împuşcare şi a rănit alte 3 întrucât i-a considerat că sunt terorişti în cadrul unei reacţii psihotice de stress. Ulterior a fost şi el ucis de către un militar din dispozitivul de apărare.


De asemenea, cazul mr. Giurcă Gh, care a împuşcat o persoană pe care o transporta în interiorul autoturismului de teren întrucât i s-a părut că acesta vrea să-l strângă de gât; sau cazul lt.col. M.Ap.N. Vasiliu I. care spontan a acuzat o stare de nebunie furioasă, atacându-l cu un cuţit pe gl. Tudor care coordona forţele de la televiziune; în aceleaşi împrejurări l-a rănit grav pe numitul Traian Puşcaşu. Situaţia acestor persoane este, prin forţa împrejurărilor şi prin complexitatea circumstanţelor, extrem de specială şi uneori controversată.


Multe persoane au fost suspicionate de activităţi teroriste pentru că fiind ucise în acele împrejurări şi transportate la sediul Institutului Medico-legal, fără acte de identitate şi fără a se cunoaşte locul de unde au fost ridicate cadavrele, au fost înregistrate drept cadavre neidentificate şi deci suspecte de terorism, Exemplu tipic este al maiorului Şerba Angelor Florian, născut la 3.12.1971, elev în ultimul an la Liceul Economic din Şos. Viilor. Acesta, după cum avea să se stabilească ulterior, a fost lovit de gloanţe rătăcite în timp ce acorda ajutor medical răniţilor din zona Ministerului Apărării Naţionale. Oricât ar părea de surprinzător, în stadiul iniţial, a fost considerat în rândul persoanelor suspecte de terorism; cu toate că era vorba de un copil, elev de liceu.


Un caz mai aparte, în care presupuşi terorişti au putut fi găsiţi la locul acţiunii este cel petrecut în Piaţa Iancului din Bucureşti. Astfel, în ziua de 23.12.1989, pe baza informaţiilor transmise de către grupa operativă de stat major din cadrul M.Ap.N. un echipaj din U.S.L.A. sub comanda cpt. Enăchioaia Victor s-a deplasat în Piaţa Iancului unde se semnalase că terorişti execută foc dintr-un bloc situat în apropiere asupra cetăţenilor de pe stradă. Adresa de unde se trăgea a fost identificată ca fiind sos. Mihai Bravu nr.116, bloc D5.et. 10. ap. 70, unde, până în februarie 1990 a locuit Minca Octavian Ionel, subinginer la întreprinderea de Mecanică Fină.


În urma. acţiunii de intervenţie, au fost lichidate două persoane, îmbrăcate în costume civile de culoare închisă, fără documente de identitate asupra lor (o a treia persoană, probabil grav rănită, în conformitate cu susţinerile celor din echipajul U.S.L.A. a reuşit să părăsească zona). Cei doi morţi au fost preluaţi de gărzile patriotice din zonă pentru a fi predaţi organelor de poliţie. Ce s-a întâmplat cu ei după aceia nu se cunoaşte. Oricum, la data respectivă, ei au fost asimilaţi sintagmei de largă circulaţie „securişti-terorişti”. Întrebare: unde este armamentul?


Astfel de cazuri sunt semnalate şi în zona M.Ap.N., în circumstanţe care nu au fost clarificate în totalitate. Este cazul privind rănirea soldatului Ene Ion şi a serg. major. Bularda Viorel. Ambii au prezentat plăgi împuşcate şi potrivit susţinerilor amândurora ele apăreau ca rezultat al unui incident în timpul executării serviciului de gardă la DD2 (punctul de control nr.2).


Întâmplarea a avut loc în noaptea de 23/24.12.1989, când potrivit relatările celor doi un individ voinic, îmbrăcat într-un costum croit dintr-o bucată în genul unui combinezon negru a escaladat gardul din vecinătatea punctului de control. În acele împrejurări a rănit cu focuri de pistolet pe soldatul Ene Ion, aflat în serviciul de gardă şi pe sergentul major Bularda Viorel care făcea parte din grupa de control şi pază a Comandamentului Serviciilor Armatei.


Deşi întâmplarea nu a putut fi probată în totalitate, întrucât individul nu a fost reţinut, rănit sau ucis, ea se înscrie ca o secvenţă caracteristică de tipul acelor incidente cu trăgători individuali care acţionau în scopuri vădit diversioniste.


Un caz aparte este constituit de cazul poştaşului de la Braşov, civilul Molan Tudor. În dimineaţa zilei de 23.12.1989 Molan Tudor a fost prins în timp ce ieşea din Cimitirul Evanghelic al oraşului Braşov, având asupra sa o armă semiautomată cu lunetă şi muniţia aferentă. Pe parcursul cercetărilor Molan Tudor avea să facă o serie de declaraţii din care rezultă că în urmă cu aproximativ un an l-ar fi cunoscut pe lt.maj. Morariu de la securitate prin intermediul col. pensionat Şovăială şi că s-ar fi întâlnit cu el de 3-4 ori.


El susţine că în 20.12.1989 a fost convocat într-o vilă, a primit o armă cu lunetă pentru a trage în demonstranţi împreună cu Adochiţei Victor. Tragerile urmau a fi executate dintr-un cavou aflat în Cimitirul German. Mai susţine că în seara de 22.12.1989 împreună cu Adochiţei şi o altă persoană au tras cu armele în manifestanţi şi în soldaţi după care s-a dus acasă.


Mai târziu pe 25.12.1989 este din nou interogat de un procuror militar declarând în mare aceleaşi fapte indicând şi alte persoane care au primit arme. Începând din 31.12.1989 Molan Tudor şi-a schimbat declaraţia. A înlăturat complet din declaraţii pe ofiţerii de securitate. Persoanele indicate în declaraţiile iniţiale au negat orice legătură cu faptele relatate de Molan Tudor. În data de 28 şi 29 la cererea miliţiei Molan Tudor a fost examinat de o comisie medico-legală care concluziona că are discernământ dar că prezintă unele leziuni corporale, escoliaţii şi echimoze pentru vindecarea cărora nu necesită îngrijiri corporale. Ulterior raportul de autopsie medico-legală efectuat după decesul lui Molan Tudor avea să stabilească că moartea a fost patologică, neviolentă, ea datorându-se insuficienţei cardiace acute, generate de un infarct miocardic acut care ar fi survenit în evoluţia unui traumatism sterno-costal pentru care ar fi necesitat 45 de zile îngrijiri medicale.


Concluzia de moarte patologică a apărut curioasă mai ales când cuprinsul raportului de autopsie în legătură cu inima la examenul microscopic nu se consemnează lucruri deosebite, existând o contradicţie în constatările de ordin anatomo-patologic, macroscopic şi examenul histopatologic ce atestă prezenţa infarctului miocardic acut, hemoragie pe o miocardiopatie distrofică. (Raportul Procuraturii pag. 217, 218, 219, 220, 221, 222, 223, 224, 225, 226, 227, 228, 229, 230, 231, 232, 233, 234 şi 244, 245, 246, 247, 248, 249, 250, 251, 252, 253, 254, 255).


Exemple similare celor amintite apar şi în numeroase alte localităţi din ţară unde au fost morţi şi răniţi ulterior datei de 22.12.1989. Rezultatul global al acestor lupte cu teroriştii, lupte ce au durat până către sfârşitul lunii decembrie sunt concretizate în pierderi grele după cum rezultă din următorul tabel:

Victime

Până în 22.12.1989 După 22.12.1989 Bucureşti În ţară


048 114 495 457 1104 Morţi


604 503 1275 960 3352 Răniți


652 617 1770 1417 4456 Total


Se vede clar că grosul pierderilor nu s-a produs atât în faza iniţială a reprimării revoluţiei, cât îndeosebi în zilele următoare ca o consecinţă tragică a dezinformării şi diversiunii proliferate în întreaga ţară cu viteza luminii de către postul de televiziune. Acesta fără nici un fel de discernământ, fără nici un fel de cenzură, a împrăştiat cele mai fanteziste ştiri alarmante.


Astfel, între orele 1300-1400, în ziua de 22.12.1989


Mircea Dinescu solicita pe post „fiţi calmi! Ieşiţi pe stradă în linişte” iar


Teodor Brateş adăuga „…să apere televiziunea…”.


Mircea Dinescu „…să apăraţi televiziunea română…”.


Teodor Brateş „… pentru ca televiziunea să rămână în continuare a poporului, vă rugăm s-o apăraţi … este posibilă orice fel de provocare. Adresăm chemarea locuitorilor Bucureştiului să vină aici să ne sprijine, … veniţi, sprijiniţi televiziunea! …”.

Petre Popescu „…suntem informaţi de corespondenţii din ţară că la Sibiu se dau lupte grele între forţele de securitate, cele de miliţie şi armată…”.


Gl. Nicolae Militaru numeşte pe toţi comandanţii armatei de atunci şi face apel către aceştia: „…opriţi măcelul! Daţi ordin, opriţi măcelul! Dacă s-a făcut crimă până acum opriţi-o! Fac apel la colegii şi prietenii, unii din ei generali din M.I. … Opriţi măcelul …”.


Teodor Brateş informează „… de la Sibiu ni se comunică că armata nu mai are muniţie şi trupele de securitate continuă să atace unităţile militare …” iar


Petre Popescu cheamă „… cpt. Nicolescu de la Brazi, de la Ploieşti, să se îndrepte urgent spre Bucureşti, în faţa televiziunii, …”.


George Marinescu aduce la cunoştinţa telespectatorilor că „… suntem informaţi că se duc lupte intense între securitate şi armată …”.


Teodor Brateş cu referire la Sibiu informează „… staţi că acum din miliţie se trage cu mitraliere grele…”, iar ulterior adaugă „…aflăm că mulţi securişti s-au dezbrăcat de hainele lor şi se dedau la jafuri …”.


Cazimir lonescu anunţă pe post că „… o coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş! Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării! Cerem armatei să intervină! Cerem poporului să se deplaseze de urgenţă, să intervină, să intervină aviaţia ne paşte o mare primejdie…”.


Teodor Brateş „coloane blindate se îndreaptă, detaşamente de terorişti, aceşti antiterorişti (se suflă USLA) … aceste detaşamente criminale se îndreaptă spre clădirea radioteleviziunii …”.


Costin Ţugui se adresează alarmat „… nu întrerupeţi emisia …! Spre televiziune se îndreaptă cu 2000 de terorişti, antiterorişti … brigada antiteroristă ajutaţi-ne … ieşiţi populaţia … ajutaţi-ne … 2000 de terorişti …armata .-• ajutaţi-ne, ajutaţi-ne, să ne apere armata, să ne apere cineva!”- Legat de aceiaşi informaţie dezastruoasă


Teodor Brateş completa „… teroriştii se îndreaptă spre televiziune, armata să-şi facă datoria …”.


- See more at: http://www.ziaristionline.ro/2013/12/30/exclusiv-raportul-final-al-comisiei-senatoriale-asupra-evenimentelor-din-decembrie-1989-numarul-exact-al-turistilor-sovietici-si-datele-securitatii-despre-scenariile-revolutiei-lovitura-de-s/#sthash.8JibnG0n.dpuf


Ca urmare a stării generale de panică imprimate populaţiei prin informaţiile difuzate pe post până şi militarii însărcinaţi cu apărarea televiziunii erau convinşi de iminenţa unor atacuri teroriste realizate cu forţe superioare. Astfel, comandantul unităţii ce asigura apărarea televiziunii, lt.col.Oană Marin declara pe post sunt comandantul unităţii de blindate, lt.col.Oană şi am primit misiunea nobilă de apărare a Televiziunii române, misiune nobilă pentru care cer sprijinul întregului popor, întregii populaţii din zonă să mă ajute pentru această cauză, pentru a îndeplini această misiune sacră.


Sigur dacă erau panicaţi, civilii pătrunşi în localul televiziunii aţâţau crainicii, ar părea mai explicabil deşi nu are nici o justificare emiterea pe post a unor informaţii neverificate a căror efecte a indus tuturor participanţilor o stare de stres şi de nesiguranţă, ce a afectat însăşi pe comandantul militar al instituţiei, care la rândul său cere ajutorul populaţiei. Informaţiile alarmante neverificate emise pe post continuă, numărul lor fiind semnificativ şi destul de convingător.


Asemenea repetate apeluri şi ştiri false suprapuse cu apariţia unor ofiţeri în rezervă sau în retragere, care au creat la televiziune un fel de pseudopost de comandă, chemau unităţi ale armatei pentru apărarea televiziunii. În acest sens, merită amintit deşi este reluat şi cu alte ocazii intervenţia pe post a


cpt. R.I Emil Dumitrescu: „…comandanţi ai unităţii apărării naţionale din oraşele Târgovişte, Râmnicu-Sărat, Buzău, Focşani, Galaţi, Brăila – vă transmit ordinul şefului M.St.M., gl. Guşă Ştefan, că în cel mai scurt timp să îndreptaţi unităţile dumneavoastră către Bucureşti, pentru apărarea următoarelor obiective: M.Ap.N., Academia Militară şi unităţile dispuse pe bulevardul Antiaeriană:-. în cel mai scurt timp mobilizaţi unităţile şi deplasaţi-vă spre Bucureşti…”.


Gl. Guşă nu recunoaşte în declaraţiile sale că ar fi dat un asemenea ordin şi cu atât mai mult că ar fi ordonat mobilizarea unităţilor. Dar este evident că cel ce a transmis acest ordin nu cunoştea ce înseamnă mobilizarea unităţilor. Un asemenea ordin de mobilizare nu a fost emis în întreaga perioadă a Revoluţiei din Decembrie.


Ca rezultat al acestor acţiuni nesăbuite emise de persoane neautorizate, suprapuse cu lipsa de profesionalism a unor comandanţi militari, pe lipsa de instrucţie a trupei, pe haosul produs de intervenţia dezorganizată a Gărzilor Patriotice, pe intervenţia entuziastă şi eroică a revoluţionarilor autoînarmaţi cu armament găsit la Comitetul Central sau obţinut prin forţarea uşilor de armament existent în televiziune, a avut ca efect evenimente tragice soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale.


Bilanţul acestor zile tragice desfăşurate în zona televiziunii române a fost 78 de morţi, din care 18 militari şi 267 răniţi, din care 61 militari. - See more at: http://www.ziaristionline.ro/2013/12/30/exclusiv-raportul-final-al-comisiei-senatoriale-asupra-evenimentelor-din-decembrie-1989-numarul-exact-al-turistilor-sovietici-si-datele-securitatii-despre-scenariile-revolutiei-lovitura-de-s/#sthash.8JibnG0n.dpuf

Dacă aşa s-au desfăşurat luptele cu „teroriştii” la televiziune, tot cam aşa s-au desfăşurat şi la M.Ap.N. unde s-au produs 3 tragice evenimente soldate cu pierderi grele. Astfel: în timpul afluirii unor numeroase forţe înspre zona ministerului, unele dintre ele au fost angajate în incidente de foc pe diferite trasee (pe fondul reactivităţii militarilor din convoaie).


Pe de altă parte, între dispozitivele de apărare ale Ministerului Apărării Naţionale deja alcătuite şi alte forţe trimise pentru întărirea acestui obiectiv, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, s-au creat incidente în condiţiile în care au fost provocate prin foc de acţiunea unor elemente care executau trageri din zona blocurilor situate peste drum şi în preajma localurilor Ministerului Apărării Naţionale. în mod succesiv astfel de elemente s-au creat în prima noapte între dispozitivele care trecuseră la apărarea localurilor 1 şi 2 ale M.Ap.N. şi forţe aparţinând Regimentului de gardă, unităţi de cercetare de la Buzău şi facultăţi militare.


În timpul acestor schimburi de focuri s-au produs victime, morţi şi răniţi. Forţele Regimentului de gardă au înregistrat 2 morţi, subunitatea de cercetări Buzău a avut şi ea pierderi, 4 morţi şi 7 răniţi, iar din rândul ofiţerilor-elevi de la Facultatea Tehnică Militară şi-au pierdut viaţa un număr de 5 persoane şi au fost rănite alte 9 persoane. Practic forţele aflate în apărarea apropiată a ministerului deja intrate în dispozitiv nu fuseseră înştiinţate la timp şi în totalitatea lor despre apariţia legitimă în zonă a celorlalte forţe militare care se deplasau pentru a intra, la rândul lor, în dispozitivul de apărare şi pentru a contribui astfel la întărirea pazei localurilor M.Ap.N.


Cum înştiinţarea nu ajunsese la nivelul tuturor eşaloanelor iar sistemul de parole şi de recunoaştere nu fusese pus la punct încă în condiţiile de natură a se asigura pătrunderea în dispozitiv fără incidente s-au creat momente de nerecunoaştere între aceste forţe pe fondul cărora, în mod inerent, acestea au deschis focul reciproc unele asupra celorlalte. În condiţii similare, în noaptea ce a urmat de 23/24 dec. 1989 două echipaje ABI aparţinând unităţii speciale de luptă antiteroristă care s-au abătut de la traseu, s-au prezentat în timpul nopţii pe Bulevardul Drumul Taberei în porţiunea din faţa centrului de calcul din incinta M.Ap.N.


Cum cei aflaţi în dispozitivul exterior de apărare nu aveau informaţii despre natura misiunii acestora, batalionul de tancuri de la Târgovişte, în urma ordinelor primite a deschis foc de nimicire cu mitralierele de pe tanc asupra celor două ABI-uri. În aceste împrejurări au intervenit cu foc şi militari şi cadre aflate în dispozitivul de apărare din curtea centrului de calcul şi în interiorul clădirii. În urma incidentului care s-a creat a fost ucis lt.col. Trosca Gheorghe, şeful de stat major al USLA şi alte 6 persoane din structura echipajelor îmbarcate pe cele 2 ABI-uri. Alte 2 cadre au fost rănite grav. Incidentul a rămas marcat până în momentul de faţă de o doză de incertitudine în pofida numeroaselor acte de urmărire penală efectuate de către Parchetul Militar.


Din datele obţinute rezultă că misiunea echipajului USLA a fost trasată de către fostul comandant al acestei unităţi col. Ardeleanu. Cu acesta se convenise de către factori din conducerea M.Ap.N. ca efective alcătuite din luptători antiterorişti să se deplaseze în zona blocurilor din jurul M.Ap.N. de unde se executa foc asupra ministerului, să scotocească aceste blocuri şi să nimicească elementele ostile. De notat că starea de confuzie fusese sporită şi în condiţiile în care în noaptea anterioară parte din forţele venite să contribuie la apărarea ministerului fiind primite cu foc se refugiaseră în blocurile de peste drum (în special ofiţerii-elevi de la Facultatea Tehnică Militară). De acolo, la rândul lor, au ripostat cu foc asupra ministerului ceea ce a dus la intensificarea tragerilor executate în zonă creând pentru moment senzaţia unui adevărat război. Starea de surescitare a militarilor din dispozitive apărea aşa dar pe deplin explicabilă.


Conform itinerariului stabilit, efectivele alcătuite din luptători antiterorişti trebuiau să vină dinspre cazarmă pe lângă Academia Militară, pe strada nou creată între biserica de la intrarea în Drumul Taberei, Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi să ajungă în str.Emil Bodnăraş. În felul acesta nu se intersectau cu unităţile armatei şi cădeau în spatele grupului de blocuri din faţa M.Ap.N. Prezenţa numai celor două ABI-uri într-o altă porţiune, respectiv în zona din faţa centrului de calcul, a fost pe cale de consecinţă, greşit interpretată, de către dispozitivele de apărare a ministerului, care nu fuseseră înştiinţate în legătură cu apariţia celor două echipaje îmbarcate pe ABI-uri chiar în faţa ministerului. Aceasta în condiţiile, în care, la data respectivă, la apărarea localurilor ministerului concurau efective în jurul a 7-8 batalioane printre care cel puţin două batalioane de tancuri se găseau dislocate în fâşia de apărare de pe Drumul Taberei, în dreptul localurilor 1 şi 2 ale M.Ap.N. Se repetă, aşadar, incidentele din prima noapte cu precizarea că în jurul acestui ultim incident au existat mai multe luări de atitudine dea lungul timpului prin mass-media care a vehiculat o serie de versiuni, multe dintre ele dintre cele mai contradictorii. În general, în acele zile fierbinţi, în zona M.Ap.N. se înregistrează un consum foarte mare de muniţie. Drept consecinţă cifra totală a morţilor şi răniţilor din această porţiune reprezintă 47 de morţi şi 98 de răniţi. Dintre aceştia 24 de morţi şi respectiv 57 de răniţi erau militari şi cadre M.Ap.N. Pe fondul tragerilor executate în zonă, s-au produs la întâmplare şi victime din rândul populaţiei civile. (Raportul Procuraturii pag. 97, 98, 99, 100).


În mod asemănător s-au petrecut gravele incidente de la Aeroportul Otopeni. Expresie nemijlocită a lipsei de cooperare şi a înlocuirii planurilor prestabilite prin altele elaborate ad-hoc, acest episod este marcat prin pierderea a numeroase vieţi omeneşti; 50 persoane au fost ucise şi alte 39 rănite în circumstanţe deja cunoscute în mass-media, ce formează obiectul dosarului Otopeni aflat în prezent pe rolul instanţelor judecătoreşti (la Secţia militară a Curţii Supreme de Justiţie).


Evenimentul a avut loc în condiţiile în care o subunitate de securitate din Câmpina a fost trimisă din dispoziţia fostului comandant al trupelor de securitate gl.mr. Ghiţă Grigorie pentru întărirea dispozitivului de apărare al Aeroportului Internaţional Otopeni, în locul subunităţii de intervenţie prevăzută în plan. Planul comun presupunea cooperarea între Divizionul 85 Apărare Aeroport şi alte forţe M.Ap.N. şi M.I. care trebuiau să intervină în condiţiile alarmei de luptă reale, la transmiterea semnalului „Movila”. Cu toate că fostul comandant al Divizionului 85 Apărare Aeroport a anulat indicativul, ceea ce a antrenat, printre altele, întoarcerea din drum a primei subunităţi prevăzute în plan, ulterior din iniţiativa Comandamentului aviaţiei militare şi la insistenţele acestuia, fostul comandant al trupelor de securitate gl.mr. Ghiţă Grigorie a acceptat trimiterea unei alte subunităţi în locul celei prevăzute în plan, care în baza unor indicaţii eronate, s-a înscris pe un drum greşit (DN nr.9 în loc de DN nr.10). Pe fondul unei înlănţuiri de neglijenţe s-au produs rupturi informaţionale între comanda Diviziei 70 Aviaţie care fusese înştiinţată despre prezentarea la faţa locului a subunităţii de securitate şi ceilalţi comandanţi de subunităţi militare aflate în zonă care îşi structuraseră propriile lor aliniamente în vederea apărării apropiate a clădirii aerogării.


În aceste condiţii s-a ajuns la deschiderea focului asupra celor 3 autocamioane pe care era îmbarcată subunitatea din Câmpina, din faţă şi din flancul stâng, iar tragerile executate cu armament automat, din zeci de guri de foc, au avut un efect nimicitor într-un interval de timp extrem de scurt. În secvenţele imediat următoare opririi primei reprize de foc, pe acelaşi traseu a apărut şi autobuzul de tură al aeroportului asupra căruia, de asemenea, s-a deschis focul din faţă şi din flanc, înregistrându-se morţi şi răniţi şi din rândul ocupanţilor acestui autobuz. În aceste împrejurări a murit şi cpt. Paraschiv din dispoziţia căruia autobuzul şi plecase după aeroport pentru a prelua o parte din personal.


Parte din militarii aparţinând subunităţii de securitate care se aflau răspândiţi în porţiunea de teren din preajma celor 3 camioane, au fost din nou loviţi de gloanţe în împrejurările în care s-au reluat focul dinspre flancul stâng şi din faţă asupra autobuzului. Cazul „Otopeni” se constituie ca o expresie tipică a lipsei de cooperare între subunităţi şi unităţi ce acţionează în mod independent fără legătură între ele dar care îşi propun drept scop să apere un unic obiectiv.


Un incident similar este semnalat în dimineaţa aceleaşi zile la unitatea specială de aviaţie cunoscută sub denumirea de „Flotila” când un transportor blindat aparţinând regimentului de la Râmnicu-Sărat a fost distrus printr-o lovitură cumulativă executată cu tunul de pe unul din tancurile amplasate în poziţie de apărare în faţa „Flotilei”. Incidentul s-a produs în condiţiile în care un număr de 3 transportoare blindate aparţinând aceluiaşi regiment de la Râmnicu-Sărat au fost trimise pentru întărirea acestui dispozitiv fără a li se comunica în mod clar misiunea, sau fără că militarii de la „Flotilă” să fi fost înştiinţaţi despre apariţia legitimă în zona lor de activitate a celor 3 transportoare blindate sosite în sprijin.


Teritoriul capitalei a fost marcat, în perioada supusă analizei şi prin alte incidente care s-au consumat în jurul unor obiective diferite cum ar fi Academia de Înalte Studii Militare, zona Ho-Si-Min – Răzoare, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, sediul Diviziei de Gardă, Institutul de Topografie al Armatei etc. O prezentare în amănunt a tuturor acestor incidente ar fi de natură să sporească în mod considerabil dimensiunile prezentului raport. De aceea am ales calea analizei acestor cauze, condiţii şi împrejurări care se situează la originea uciderilor şi rănirilor pentru un capitol distinct care înfăţişează datele la nivelul întregului teritoriu extrem de sintetic. (Raport Procuratură pag. 125, 126, 127).


În mod similar „luptele crâncene” duse de apărătorii „fortului” constituit din clădirea M.Ap.N. cu teroriştii din Cimitirul Ghencea, din Şos. Antiaeriană sau din Bdul. Moghioroş.


Aşa cum rezultă din cercetările Procuraturii, nici în aceste zone nu au putut fi găsite probe despre existenţa teroriştilor (vezi Raportul Procuraturii): au fost mai curând schimburi de focuri între revoluţionari înarmaţi.


Tot din Raportul Procuraturii rezultă că şi în alte localităţi incidentele au fost similare, ceea ce pune un mare semn de întrebare asupra fenomenului terorist. Nu putem afirma că nu au existat indivizi înarmaţi care cu intenţie au acţionat pentru a provoca panică, diversiune, teroare şi care să se fi manifestat în diferite puncte. Aceştia puteau fi: securişti , activişti de partid, fanatici, demenţi, beţivi etc. Dar nu există dovezi că a existat o organizaţie absolut ocultă care la comandă unică a declanşat în întreaga ţară o acţiune coerentă pentru restabilirea dictaturii. Procuratura a cercetat sub stare de arest peste 1000 de suspecţi de terorism care au fost scoşi de sub urmărire penală din lipsă de dovezi.


Acesta este un fenomen care ne poate duce la concluzia că o acţiune ordonată şi coordonată nu a existat.


Observaţia este următoarea şi ea rezultă din raportul G.P. şi din informaţiile pe care le deţinem asupra modului de manifestare al revoluţionarilor.


În localităţile unde luptătorii din Gărzile Patriotice au primit armament şi muniţie şi unde revoluţionarii s-au înarmat sau li s-a distribuit armament, a apărut şi fenomenul terorist însoţit de pierderi grele în morţi şi răniţi, ca la Bucureşti sau la Braşov. În alte localităţi unde Gărzile patriotice nu au intervenit sau nu au avut muniţie, unde revoluţionarii nu au fost înarmaţi apar foarte puţine sau chiar deloc lupte cu terorişti. Mai curând am putea conchide că acolo unde aceste trei forţe înarmate au acţionat simultan, în acelaşi oraş, pe aceleaşi străzi, fără o comandă unică, fără să ştie unii de alţii pe timp de noapte şi pe ceaţă şi stresul provocat de un potenţial inamic, care putea să apară de pe uscat, din aer sau de pe mare, s-au produs grave erori de fapt.


Toate aceste forţe armate, erau de bună credinţă, toţi luptau cu spirit de sacrificiu, sau cu eroism, peste 1 000 de oameni şi-au pierdut viaţa şi alte mii au fost schilodiţi, toţi cu credinţa că luptă pentru libertate şi pentru patrie.


Unii dintre ei poate sunt victimele acelor feroci supraoameni terorişti „care trag din toate poziţiile” dar pe care până acum nu i-am descoperit. Poate peste timp şi în alte împrejurări vom avea date noi care ne vor, duce la alte concluzii.


Senator Valentin Gabrielescu

OPINIE SEPARATĂ PRIVIND REŢINEREA, PROCESUL ŞI EXECUŢIA CUPLULUI DICTATORIAL

Senator Valentin Gabrielescu, Senator Hosszu Zoltan, Senator Şerban Săndulescu

Reţinerea cuplului dictatorial

În ziua de 22 decembrie 1989, spre amiază manifestanţii au reuşit să treacă peste cordoanele de militari şi au pătruns pe platoul din faţa clădirii C.C. al P.C.R. Soţii Ceauşescu şi anturajul lor au intrat în panică mai ales după ce Ceauşescu a încercat să vorbească oamenilor de pe balcon, dar a fost huiduit. Atunci generalul Stănculescu – proaspăt desemnat comandant al armatei în urma morţii ministrului Milea – a propus dictatorului să părăsească clădirea C.C.-ului. La început Ceauşescu nu a dorit să plece, maiorul David din garda personală l-a auzit întrebând „de ce să plecăm, unde să plecăm”. însă, când s-a auzit cum se sparg geamurile la parter, Ceauşescu a hotărât să plece. Între timp gl. Stănculescu luase legătura cu gl.Rus pentru,a trimite un elicopter care să aterizeze pe acoperişul plat al clădirii. Elicopterul condus de Vasile Maluţan a aterizat şi a aşteptat pe platformă cu motoarele în funcţie. în elicopter au urcat soţii Ceauşescu cu doi aghiotanţi, Manea Mănescu şi Emil Bobu, iar la orele 1206 a decolat, după care forţele de ordine rămase în clădire s-au retras, abandonându-şi chiar armele: „toţi au dispărut ca potârnichile” cum s-a exprimat gen. Stănculescu, iar manifestanţii au pătruns în clădire.


Elicopterul a aterizat la Snagov, la reşedinţa prezidenţială. Aici Ceauşescu a vorbit prin telefon cu primii secretari ai unor judeţe apropiate Dolj, Constanţa, Dâmboviţa, Argeş, întrebând de situaţia existentă acolo. S-au reîmbarcat în elicopter, dar fără Manea Mănescu şi Emil Bobu, şi au decolat. Între timp gl.Rus şi comandantul din Boteni au neglijat cererea de a asigura elicoptere de escortă şi după ce pilotul Maluţan a raportat că zborul a devenit periculos întrucât pot fi uşor reperaţi şi doborâţi de la sol, Ceauşescu a ordonat să aterizeze. Elicopterul a coborât la sol lângă şoseaua Bucureşti-Târgovişte, aproape de localitatea Titu. Soţii Ceauşescu ajung la Târgovişte cu autoturisme oprite „de ocazie”. Coboară la Institutul de protecţie a plantelor de unde sunt conduşi cu maşinile chemate special ale miliţiei la o unitate militară din oraş, deoarece în jurul clădirii miliţiei judeţene erau adunaţi mulţi manifestanţi şi nu se putea intra neobservat. Comandantul unităţii militare, colonelul Chemenici anunţă ministerul apărării că soţii Ceauşescu sunt în cazarmă. Gl. Stănculescu ordonă comandantului unităţii să-i izoleze şi să-i păzească, până la noi ordine.


Luarea hotărârii de lichidare a lui Ceauşescu

Cu toate că pe postul naţional de televiziune Ion Caramitru, în jurul orei 15 anunţă că soţii Ceauşescu au fost prinşi la Târgovişte, totuşi, timp de 3 zile populaţia ţării a fost lăsată în incertitudine lansându-se o serie de zvonuri precum că Ceauşescu ar fi cerut azil politic în diferite ţări, că s-ar găsi la o bază secretă a securităţii de unde pregăteşte revenirea sa la putere, că ar fi fugit din ţară cu un avion, etc.


Armata, în frunte cu gl. Stănculescu, după ce s-a ordonat retragerea trupelor în cazărmi, era în expectativă. S-a aşteptat şi s-a urmărit evoluţia evenimentelor, cristalizarea unui nucleu nou de putere în stat. Gruparea care a primit, până la urmă, girul armatei de a accede la putere a fost cea adunată în jurul lui lliescu. Această grupare din care făceau parte Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan, gl. Militaru, Dan Marţian, Alexandru Bârlădeanu, Montanu Mihai, Sergiu Nicolaescu, Mihai Ispas au avut inspiraţia să „penduleze” între televiziune şi ministerul apărării, au devenit cunoscuţi prin apariţia pe post, iar la minister aveau la dispoziţie sistemul de informaţii şi de comandă de care aveau nevoie. În schimb, grupările rămase în clădirea Comitetului Central cea condusă de llie Verdeţ, cea a revoluţionarilor, cea din jurul lui Dumitru Mazilu au rămas necunoscute marelui public şi oarecum izolate.


„Ştiam că Verdeţ, la Comitetul Central vroia să facă un guvern arată gl. Stănculescu, dar la mine la minister era echipa lui Iliescu care mi se părea mai organizată şi se părea că sunt pentru schimbare. De Verdeţ ştiam că vrea să continue aceiaşi politică cu aceleaşi mijloace, pe când lliescu făcea aceiaşi politică cu alte mijloace”. Aspiraţii pentru a fi recunoscuţi conducători au avut şi Teodor Mazilu şi chiar Sergiu Nicolaescu – după cum a afirmat Gelu Voican şi Montanu Mihai. „Iliescu este noul lider. Generalii de la M.Ap.N. aşteptau să primească de la cineva ordine” „şi că aici armata a înţeles că ”consideră Gelu Voican, iar povestea cu „teroriştii a făcut-o armata, fie pentru a elimina nişte oameni sau echipe din armată, fie să-l ţină pe Iliescu la respect”. „Stănculescu a avut rol cheie în aceste afaceri: în faţa mea pe 22 Iliescu a format numărul lui Stănculescu pe telefonul scurt. Cum s-au cunoscut ?” – se întreabă Gelu Voican Voiculescu.


Pentru a fi acceptaţi de opinia publică gruparea lliescu a recurs la un mic şiretlic prin faptul că în fruntea listei membrilor Frontului Salvării Naţionale, ce s-a întocmit şi s-a citit la televiziune, au fost trecuţi dizidenţi cunoscuţi fără ca ei să fie contactaţi şi întrebaţi: Doina Cornea, Ana Blandiana, Laszlo Tokes. (Este primul fals şi uz de fals a celor care vor preluat puterea).


În cazarma de la Ţârgovişte soţii Ceauşescu erau ţinuţi, sub pază, într-un birou al comandantului. În noaptea de 22 spre 23 decembrie s-a tras de pe terasa unui bloc de locuinţe asupra unităţii militare. Cpt. Stoica Iulian afirmă că diversiunea a fost organizată chiar de comandantul Chemenici, care avea ordin să creeze impresia că unitatea ar fi atacată.


Astfel, pentru apărarea unităţii au fost trimise în ajutor 12 TAB-uri de la Moreni şi un detaşament de vânători de munte.


În 23 decembrie, Ceauşescu a insistat cu vehemenţă să fie dus la Combinatul de Oţeluri Grele să vorbească muncitorilor. Elena Ceuşescu a reuşit să-l liniştească. A mai cerut să fie dus la televiziune sau la radio să vorbească poporului. Pentru a deruta „teroriştii” în timpul zilei de 23 decembrie soţii Ceauşescu au fost îmbarcaţi într-un transportor blindat, după ce au fost îmbrăcaţi în haine militare, şi au fost plimbaţi, până seara, în apropierea unităţii militare în aşa zisa „zona a-II-a”. Acelaşi lucru s-a făcut cu ei din 24 dec. după masă şi până în 25 decembrie dimineaţa.


Generalul Stănculescu afirmă că el a sugerat lui Chemenici „plimbarea” soţilor Ceauşescu cu tranportorul blindat. Cuplul reţinut nu a avut acces nici la un aparat de radio, nici la televizor, nu ştiau ce se întâmplă, doar cpt. Stoica le mai spunea cine mai apare pe postul de televiziune: Dinescu, Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu, la care soţii Ceauşescu făceau remarci de uimire şi regret. În 24 decembrie ora 1100-1200 Ceauşescu s-a repezit la fereastră să vorbescă de acolo poporului, cpt. Boboc l-a tras jos de la geam. Lui Ceauşescu a început să-i curgă sânge din nas; a spus „ia uite-l, şi-a lovit comandantul suprem”.


În noaptea de 24-25 decembrie cu o maşină a Direcţiei de Informare a Armatei, 3 persoane au venit la cazarmă să discute cu comandantul Chemenici, unul din ei era col Gheorghe Ştefan de la Marele Stat Major. Ofiţerul de serviciu cpt. Zamfir Toma Ion afirmă că între cei 3 a avut loc o discuţie în contradictoriu terminată cu replica lui Cheminici „nu vi-i dăm”. Generalul Stănculescu afirmă însă că la solicitarea lui Chemenici a trimis la Târgovişte, nişte insulină pentru Ceauşescu.


Grupul din jurul lui lliescu îşi petrecea timpul mai mult în sediul ministerului apărării. La insistenţele lui Gelu Voican au început să discute despre modalitatea în care ar putea scăpa de cuplul dictatorial. Unii au propus să fie lichidaţi pur şi simplu, alţii au fost de părere să fie lăsaţi liberi pentru că populaţia oricum îi va linşa. Mazilu a venit cu ideea înfiinţării unui tribunal militar excepţional”. Încă din 24 decembrie Gelu Voican insistă „să fie el implicat în judecarea soţilor Ceauşescu” arată Montanu. S-a ivit ideea să se facă un proces public, soldat probabil cu pedeapsa capitală pentru ca „teroriştii să vadă că nu mai au pentru cine să lupte. Promotorii ideii erau Brucan, gl.Militaru, Gelu Voican, iar partea tehnică, „deplasarea s-a organizat în mod secret, a spus în continuare Montanu Mihai.


Silviu Brucan a afirmat că judecarea lui Ceauşescu s-a hotărât în noaptea de 24 decembrie într-o şedinţă unde erau de faţă Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Gelu Voican, Victor Stănculescu şi alţii de care nu-şi mai aduce aminte. „Pot să spun cinstit că nu am avut nici o îndoială asupra sentinţei” pentru că trebuia luată orice speranţă celor care îl mai sprijineau pe Ceuşescu, printre care sunt şi o serie de generali loiali care au sub comandă mari unităţi militare, şi care sunt în stare să tragă în popor”..Brucan a arătat că nimeni nu s-a opus categoric, nici Iliescu, la executarea soţilor Ceauşescu, mai ales că aveau informaţii că se pregăteşte eliberarea lor, că se trage asupra unităţii militare din Târgovişte, că se concentrează trupe în zona.


Generalul Stănculescu neagă că ar fi participat la luarea hotărârii. Spune că „pe 24 seara, am primit misiunea de la acel misterios cabinet, ce se tot întrunea în baie, să organizeze plecarea la Târgovişte pentru judecarea cuplului Ceauşescu. Acel misterios cabinet era format din Brucan, lliescu, Bârlădeanu, Dan Marţian, Petre Roman”.


Gelu Voican, în schimb, şi-a arogat comisiei senatoriale ideea lichidării soţilor Ceauşescu. A arătat că deja pe 22 decembrie spre seară, când a ajuns cu Ispas la M.Ap.N., acolo în cabinetul ministrului era deja „Petre şi ai lui” şi era plin de generali, a spus: „trebuie să organizăm comandamentul revoluţiei române, iar soţii Ceauşescu să fie împuşcaţi”. Atunci Stănculescu a dat câteva telefoane, a vorbit şi cu col. Chemenici şi a spus: „când ordonaţi vor fi împuşcaţi”. „Datorită presiunii teroriştilor – arată Gelu Voican – am lămurit pe ceilalţi din grupul nostru să-l omorâm pe Ceauşescu şi l-am lămurit şi pe Iliescu să fie de acord. Noi am interpretat că cei care trag sunt o parte a securităţii care au rămas fideli lui Ceauşescu. Toţi aveau poziţie oscilantă, spune Voican, dar eu insistam să-i omoram. Am fost de acord să satisfac capriciul umanist al lui Iliescu şi să-i judecăm înainte de a-i omorî”.


Justificarea dată în faţa comisiei senatoriale de Gelu Voican a fost: „Orice nou regim nu se poate impune decât prin acte dure, de aceea era important să-l omoram pe Ceauşescu, adică să vadă lumea că jucăm tare”.”Doar Dragoş Munteanu a vrut să amânăm, să nu fie executaţi chiar de Crăciun, dar eu m-am opus oricărei amânări şi am obţinut greu acordul celorlalţi”. Printre persoanele care au luat hotărârea judecării şi lichidării soţilor Ceauşescu, Gelu Voican i-a enumerat pe Brucan, Ispas, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, M.Montanu, D.Mazilu, I.Iliescu, Aurel Dragoş Munteanu.


Procesul şi execuţia

Hotărârea odată luată, organizarea deplasării la Târgovişte a fost încredinţată generalului Stănculescu. Acesta a convocat la minister, în vederea plecării, doi judecători de la Tribunalul Militar Teritorial (Popa Gică – preşedintele tribunalului şi Nistor loan – şef de secţie), un procuror militar (Voinea Dan) şi doi avocaţi (Teodorescu Nicolae şi Lucescu Constantin). A mai chemat elicoptere şi 8 paraşutişti de la unitatea din Boteni, gl.Stănculescu a mai luat cu el un operator de la emisiunile TV ale armatei, col.Baiu şi pe Mugurel Florescu – consilier juridic la M.Ap.N. Din partea „revoluţionarilor” a plecat la Târgovişte, Gelu Voican Voiculescu şi Virgil Măgureanu.


Generalul Stănculescu a afirmat însă că nu el, ci Gelu Voican a format echipa, iar el a fost trimis la Târgovişte de către Iliescu, Brucan şi gl. Militaru deoarece „tu ştii unde sunt cei doi”.


Gl.Nistor loan arată că doar la Târgovişte li s-a spus că există o hotărâre a CFSN din 24 decembrie 1989 de înfiinţare a unui tribunal militar excepţional şi crede că procurorul Dan Voinea avea la el această hotărâre. Dar Dan Voinea a declarat că el a aflat de la Popa Gică că există un decret de constituire a tribunalului militar excepţional semnat de preşedintele Ion Iliescu.


Având în vedere că de abia pe data de 26 decembrie 1989 membrii CFSN şi-au împărţit funcţiile, Iliescu devenind preşedinte, Mazilu vicepreşedinte şi Petre Roman prim-ministru, că membrii completului de judecată nu au văzut nici o hotărâre, sau decret de înfiinţare a unei instanţe extraordinare, se poate trage concluzia că hotărârea respectivă, pentru judecarea faptelor comise de Nicolae şi Elena Ceauşescu a fost redactată după proces şi antedatată. (Un alt fals grosolan comis de noua „putere”). De altfel preşedintele Gică Popa a deschis şedinţa de judecată cu cuvintele: „Vă rog să luaţi loc. Suntem în faţa unui Tribunal al Poporului”, deci nici el nu ştia de existenţa vreunui tribunal militar excepţional, iar gl. Diaconescu – şeful procuraturii militare a arătat că nu era nici un decret de înfiinţare a instanţei speciale, că nu s-a promovat nici o acuzare, nu s-au eliberat mandate de arestare, că instanţa a fost pusă în faţa unui fapt împlinit.


Au fost numiţi ca asesori în completul de judecată 3 ofiţeri din unitate: cpt. Sorescu Corneliu, lt.maj. Codrea Daniel şi lt. Zamfir Ion, pe bază de voluntariat.


Rechizitoriul, dacă se poate denumi aşa cele două pagini scrise de mână de către Voinea Dan, a fost redactat în pripă. Voinea Dan s-a consultat şi cu Popa Gică, iar „cei care ne-au spus despre ce este vorba a fost gl. Sănculescu şi Gelu Voican Voiculescu”. Capetele de acuzare au fost luate din zvonul public de moment şi mass-media: genocid (pentru .60.000 morţi), subminarea economiei naţionale, subminarea puterii de stat, acte de diversiune, dar nu s-a întreprins nici un act de cercetare penală, nu s-a adunat nici o probă în susţinerea acuzaţiilor. La sosire gl. Stănculescu a comunicat completului că timpul este scurt, au doar o oră pentru judecată.


Soţii Ceauşescu au fost aduşi la faţa locului cu un transportor blindat, erau speriaţi şi dezorientaţi. Li s-a făcut un consult medical după care au fost introduşi în sala amenajată pentru judecată.


Procesul ce a urmat a fost un simulacru menit să dea o aparenţă de legalitate unei decizii extrajudiciare. Au fost încălcate toate principiile şi regulile procedurale şi este trist că profesionişti ai dreptului (judecătorii, procurorul, avocaţii) au girat o mascaradă de acest fel.


În primul rând, cum am mai arătat, instanţa nu a fost constituită în mod legal. Hotărârea Consiliului F.S.N. din 24 decembrie 1989 nu a existat însă sub formă scrisă la data procesului, dar CFSN nici nu avea legitimitatea de a instituţionaliza tribunale extraordinare. Hotărârea CFSN a fost semnată de Ion Iliescu în calitate de preşedinte, dar la data de 24 decembrie 1989 nu avea încă această calitate. Apoi, asesorii au fost numiţi la întâmplare, de către persoane ce nu aveau calitatea de a desemna asesori. Ofiţerii desemnaţi ca asesori nu au figurat în evidenţele Ministerului Justiţiei. Gradul militar al membrilor completului de judecată era inferior gradului militar al inculpatului Nicolae Ceauşescu (el avea gradele general maior şi era şi deputat în M.A.N).


Procedura de urgenţă nu putea fi folosită deoarece pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile cu care au fost acuzaţi cei doi inculpaţi erau de peste 5 ani închisoare.


Procesul penal nu a parcurs toate fazele sale obligatorii, lipsind în totalitate faza de urmărire penală, cu toate activităţile sale procesuale prestabilite de lege. Astfel, s-a încălcat principiul legalităţii (nullum judicium sine lege, nemo judex sine lege), dar s-a încălcat şi principiul aflării adevărului deoarece nu s-au adunat probe pentru susţinerea acuzaţiilor (a se vedea, de exemplu, nedovedirea cifrei de 65000 morţi). Nu s-a respectat principiul publicităţii procesului penal, prezenţa unor observatori din partea CFSN şi unei camere de luat vederi în sala de judecată nu înseamnă că s-a asigurat publicitatea şedinţei, cerută de lege.


S-a încălcat în mod grosolan principiul garantării dreptului de apărare, prin modul ilegal de organizare şi funcţionare a instanţei, prin lipsirea inculpaţilor de dreptul la căi de atac, deci la un al doilea grad de jurisdicţie, prin lipsirea lor de o asistenţă juridică obiectivă. Cei doi avocaţi convocaţi la ministerul apărării şi duşi cu elicopterul la Târgovişte nu erau delegaţi oficial de către Colegiul de avocaţi (nu există delegaţii la dosar), iar prin întreaga lor prestanţă s-au abătut de la regulile deontologiei profesionale, devenind şi ei acuzatori inculpaţi.


Toate aceste încălcări ale legii şi multe altele (neprezentarea materialului de urmărire penală, rechizitoriul incomplet, necomunicarea rechizitorului cu 3 zile înaintea inculpaţilor, încălcarea principiului nemijlocirii administrării probelor, nerespectarea termenului legal de recurs, executarea sentinţei fără respectarea procedurilor legale , etc.) fac ca întregul proces să fie lovit de nulitate absolută şi împuşcarea celor doi nu are nici o justificare juridico-legală, adică nu se poate considera act de justiţie ci eventual, un act politic de conjunctură.


Conţinutul discuţiilor purtate în cele 55 minute cât a durat aşa-zisul „proces” este cunoscut opiniei publice. Caseta respectivă a fost difuzată (mai mult sau mai puţin trunchiat) de mai multe ori pe postul naţional de televiziune. Nicolae Ceauşescu a refuzat să recunoască legitimitatea tribunalului, cerea să fie tras la răspundere doar în faţa Marii Adunări Naţionale, conform Constituţiei R.S.R.


Cei doi soţi nu au recunoscut săvârşirea infracţiunilor de care au fost acuzaţi. Preşedintele completului Popa Gică, în loc să manifeste imparţialitate şi obiectivitate, a devenit cel de al patrulea acuzator (alături de procuror şi cei doi avocaţi). Ceauşescu considera că este victima unei lovituri de stat şi că trădătorii se află şi în sala de judecată.


După dezbateri , completul s-a retras pentru deliberare.


În sala de deliberare s-a căzut repede de acord asupra pedepsei capitale, asesorii fiind întrebaţi dacă sunt de acord, cu condamnarea inculpaţilor la moarte. S-a redactat minuta sentinţei, iar gl.. Stănculescu a pus asesorii să semneze nişte coli de hârtie albe pentru redactarea ulterioară a sentinţei (procedeu ilegal). La revenirea în sala de judecată. preşedintele Popa Gică a citit următoarea minută:


„Tribunalul, în numele legii şi al poporului, deliberând în secret, condamnă-în unanimitate de voturi pe inculpaţii -Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii, pentru săvârşirea infracţiunilor de genocid, prevăzută de articolul 357 aliniatul 1, litera „c” din Codul penal, subminarea puterii de stat, prevăzută de articolul 162 Cod penal, acte de diversiune, prevăzute de articolul 163 Cod penal şi subminarea economiei naţionale, prevăzută de articolul 165, aliniatul 2, Cod penal. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 decembrie 1989.”


La audierea sa de către comisia parlamentară judecătorul Nistor loan a arătat că minuta a fost scrisă personal de el, că nu s-a exercitat nici o presiune asupra lor şi că erau convinşi că soluţia dată a fost bună: „Dacă pedeapsa cu moartea nu se aplică lor, atunci cui ?”, a întrebat retoric judecătorul Nistor loan.


După citirea minutei, avocatul Teodorescu, observând că nu s-a vorbit nimic despre vre-o cale de atac, a cerut îngăduinţa să mai ia legătura cu inculpaţii. Ceauşescu a refuzat orice dialog: „Nu răspund la nici o întrebare. Nu recunosc acest tribunal”. Atunci avocatul Teodorescu spune: „Nerecunoscând tribunalul, nu face decât să nu exercite nici o cale de atac. În condiţiile acestea, vă rog să constataţi că hotărârea e definitivă” Tribunalul s-a retras lăsând problema căii de atac în suspensie, dar acest fapt nu i-a deranjat pe cei care s-au grăbit să pună în execuţie imediată hotărârea de condamnare la moarte. Chiar dacă se admite că era o procedură de urgenţă, termenul legal de recurs de 3 zile, prevăzut în asemenea cazuri, trebuia oricum respectat.


Nu au fost respectate nici dispoziţiile legale care reglementează punerea în executare a pedepsei cu moartea. Astfel: nu s-a emis mandat de executare, nu s-a pus în vedere condamnaţilor că au dreptul să facă cerere de graţiere în termen de 5 zile libere, consemnând aceasta într-un proces-verbal, nu a existat dispoziţia scrisă, dată de preşedintele instanţei de executare care să stea la baza executării pedepsei cu moartea, nu s-a numit oficial plutonul de execuţie, nu s-a citit sentinţa de condamnare înainte de execuţie, etc.


După retragerea completului de judecată soţii Ceauşescu, au fost legaţi de mâini cu nişte frânghii. Boieru Ionel, şeful grupei de paraşutişti a afirmat că gl. Stănculescu, încă înainte de începerea procesului l-a desemnat pe el şi pe încă doi paraşutişti să alcătuiască plutonul de execuţie, astfel Boieru a rămas cu cei doi condamnaţi, a primit ordin să-i scoată pe rând pe cei doi în curte pentru a fi executaţi. Soţii au protestat vehement spunând că vor să moară împreună.


Totuşi a fost în curte prima dată Nicolae Ceauşescu, acesta a spus „Trăiască România Liberă” şi a început să cânte „Internaţionala” (complet fals – spune un martor). Boieru l-a strâns de braţ, atunci Ceauşescu a tăcut. A fost aşezat în picioare lângă zid după care a fost scoasă în curte şi Elena Ceauşescu.


Un soldat i-a spus: „Ai încurcat-o”, la care ea l-a înjurat de mamă. După aşezarea lor la zid, nelegaţi la ochi, Boieru a făcut câţiva paşi înapoi şi a început să tragă în ei cu automatul. Au tras şi ceilalţi doi paraşutişti desemnaţi, dar şi alţi militari aflaţi acolo. Colonelul Baiu a reuşit să filmeze doar ultima parte a execuţiei, când Nicolae Ceauşescu cade în genunchi şi apoi în faţă, secerat de gloanţe.


Medicul a constatat moartea celor doi după care cadavrele au fost învelite în foi de cort şi urcate în elicopter.


Generalul Stănculescu nu recunoaşte că a organizat plutonul de execuţie, arată că soldaţii din proprie iniţiativă i-au luat pe cei doi şi i-au împuşcat în curte golind încărcătoarele în ei.


Prin modul în care a fost organizat se poate concluziona că „procesul” n-a fost decât o farsă prin care s-a căutat înşelarea opiniei publice din ţară şi străinătate, ascunderea sub o aparentă legalitate a deciziei de lichidare fizică a soţilor Ceauşescu.


Trebuie să se ştie că un dosar propriu-zis al acestui proces, de fapt nu există. S-au găsit câteva file, iar rechizitoriul scris în fugă de Procurorul Dan Voinea: există o minută scrisă de mână şi o sentinţă întocmită după multe zile. Nu există interogatoriul inculpaţilor, nici un fel de declaraţie a lor şi în general nu există actul de urmărire penală.


Există caseta video a procesului, după care comisia a întocmit o stenogramă pe care o anexăm. Originalul simulacrului de dosar penal se găseşte la Preşedintele Republicii în loc să se afle în arhiva Tribunalului Militar.


Nu este menirea acestei comisii să emită judecăţi de valoare, deci nu vom spune că a fost o crimă, sau un asasinat politic, dar credem că oricare ar fi fost vina celor doi, a fost o greşeală care a aruncat asupra României o lumină nefavorabilă. Opinia publică internaţională ne-a considerat şi ne mai consideră ca fiind un popor sângeros şi brutal, etichetă care nici un caz nu ni se potriveşte.


Avem convingerea că un proces organizat mai târziu, la rece, chiar dacă ar fi condus la aceeaşi sentinţă ne-ar fi scutit de asemenea aprecieri şi de asemenea traume. De altfel Ion Iliescu, cel ce în calitatea ce o avea în momentul luării acestei hotărâri, într-un fel recunoaşte pe jumătate în cartea sa „Revoluţie şi Reformă” pag.79/81, că decizia a fost pripită, deci chiar nesăbuită. Cităm :


”Soarta lui Ceauşescu şi a soţiei sale s-a hotărât în condiţiile excepţionale ale acelor zile de decembrie 1989, când înfruntările armate din diferite oraşe ale ţării dădeau temeiuri de îngrijorare celor care se temeau de un război civil”.


„Numărul mare al celor căzuţi în zilele care au precedat fuga dictatorului şi victimele produse de luptele de stradă ce au urmat acestui moment, schimburile de focuri care se înteţeau, fără a putea face o estimare exactă a forţelor decise să apere regimul răsturnat, panica şi suspiciunea ce domneau în întreaga ţară au provocat un climat emoţional extraordinar, ale cărui consecinţe puteau fi şi mai dramatice”. Hotărârea noastră a fost determinată de două raţiuni:


Prima: convingerea că dispariţia lui Nicolae Ceauşescu va face să înceteze orice rezistenţă, deoarece, chiar dacă în spatele său s-ar mai găsi forţe dispuse să-l apere, acestea ar fi renunţat să mai lupte, aflând că deja cauza lor este pierdută. A doua: locul de detenţie era prea puţin sigur şi situaţia în ţară nu ne permitea să riscăm transferul dictatorului către un alt punct, oferind, poate, unui om hotărât, să meargă până la capăt, ocazia de a scăpa, pentru a mobiliza forţe care-i erau favorabile şi de a căror importanţă nu puteam să ne dăm seama la ora aceea. Mai exact şi riscul unui gest individual de a-l lichida fără nici o judecată.


Iată deci, cum chiar Ion Iliescu cel ce a semnat dispoziţia de constituire a Tribunalului Excepţional însărcinat cu condamnarea la moarte a fostului dictator, recunoaşte că a luat această hotărâre-sub presiunea unei totale dezinformări. Ştim astăzi că nu a existat nici o forţă internă sau externă care să fi intenţionat sau să fi încercat să-l elibereze pe Ceauşescu, deci sub efectele panicii au fost ucişi soţii Ceuşescu după o mascaradă de proces.


Nicolae Ceauşescu a zis: „Dacă vreţi să ne împuşcaţi nu este nevoie de mascarada asta „.


Oricum peste ani, când noi ce scriem astăzi nu vom mai fi istoria va judeca mai lucid şi pe Ceauşescu si pe cei care l-au dat morţii.


Senator Valentin Gabrielescu Senator Hossu Zoltan Senator Şerban Săndulescu

OPINIE SEPARATĂ PRIVIND SOLICITAREA DE AJUTOR SOVIETIC

Senator Valentin Gabrielescu; Senator Ionel Aichimoaie; Senator Hossu Zoltan; Senator Serban Săndulescu; Senator Popescu Necşeşti

Trebuie să ne referim în acest raport şi asupra unui alt fapt care ar fi putut să producă urmări nefaste.


În această stare de panică, obsedaţi de pericolul contrarevoluţiei şi convinşi de existenţa unor puternice forţe armate interne ostile, noul nucleu de putere a solicitat telefonic ajutor unor forţe străine în lupta contra teroriştilor.


Deoarece există unele controverse asupra acestei iniţiative, redăm mai jos datele pe care comisia le-a putut colecta.


Cităm din „Fondul M.Ap.N.”:(decembrie 1989) (vezi cartea „Armata în Revoluţia din decembrie 1989″ – pag.260):


În ziua de 22.12.1989, orele 1600 a avut loc o convorbire telefonică între gl.lt. Nicolae Eftimescu şi ministrul ungar al apărării F.Karpati, cu următorul conţinut: Gl.Eftimescu arăta că acţiunea care se desfăşoară este sub conducerea Frontului Salvării Naţionale. Se desfăşoară cu sprijinul întregii armate. Armata nu a intervenit şi nu intervine cu trupe. Nu a tras şi nu va trage.


F.K.: „Aveţi nevoie de ajutor?”


N.E.: „Dacă doriţi să ne acordaţi ajutor ,vă rugăm să faceţi apel la populaţia maghiară să se abţină de la orice manifestări duşmănoase.”


În aceeaşi zi, în jurul orelor 1700 are loc o convorbire între gl.lt. Eftimescu şi gl.mr. Bociaev G.N., reprezentantul comandantului şef al Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia.


Gl.lt. Eftimescu îi comunică că Revoluţia se desfăşoară sub conducerea Frontului Unităţii Naţionale, cu sprijinul întregii armate.


Roagă pe gl.mr. Bociaev să întrebe la Marele Stat Major Sovietic dacă sunt concentrări de trupe la graniţa cu România.


În ziua de 22.12.1989, orele 1740, a avut loc o nouă convorbire telefonică între ministrul ungur al apărării, F.Karpati, şi gl.lt. N.Eftimescu.


N.E.: „În legătură cu situaţia din România, vă informez că toată acţiunea se desfăşoară sub conducerea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, cu sprijinul întregii armate. Toată armata noastră îşi desfăşoară activitatea în sprijinul acţiunii întreprinse. Ne neliniştesc unele zvonuri privind concentrări de trupe la graniţa cu România.”


F.K.: „Nu s-au făcut şi nu se fac nici un fel de concentrări de trupe. Armata ungară salută acţiunea armatei române. Suntem gata să acordăm sprijin în orice domeniu. Astăzi va vorbi la Televiziunea ungară primul-ministru Nemeth, care va sublinia faptul că salută schimbările din România şi va face apel la toţi ungurii să se abţină de la orice acţiuni şi să colecteze un fond pentru ajutorarea românilor. Vă încredinţez că nu se va întreprinde nici o măsură contra României.”


În ziua de 22.12.1989, orele 1840, gl.mr. Bociaev transmite, telefonic, că generalul de armată Moiseev, şeful Statului Major al Forţelor Armate ale URSS şi gl.col. Veriovkin-Rahalski, prim locţiitor al şefului Statului Major al F.A.U., încredinţează conducerea armatei române că la graniţa româno-sovietică nu se concentrează nici un fel de trupe şi nu se intenţionează desfăşurarea vreunei activităţi militare în apropierea graniţei. Sunt gata să acorde sprijin în orice domeniu.


În ziua de 23.12.1989, în jurul prânzului, din cabinetul ministrului apărării naţionale, în prezenţa unor reprezentanţi ai conducerii F.S.N.. se tatonează poziţia armatei sovietice. În acest scop, gl.lt. Nicolae Eftimescu s-a adresat telefonic şefului M.St.M. al URSS, întrebându-l dacă s-ar putea conta pe un ajutor militar sovietic împotriva teroriştilor.


Generalul de armată Moiseev a răspuns că o asemenea problemă poate fi discutată numai între cele două guverne, român şi sovietic.


În aceiaşi zi, la înapoierea gl.mr. Guşă Ştefan de la sediul fostului C.C. al P.C.R., acesta a avut o convorbire telefonică cu generalul de armată Moiseev, căruia i-a comunicat că, în calitatea sa de şef al Marelui Stat Major al armatei române, nu a solicitat şi nu va solicita ajutor militar sovietic.


Din relatările gl.mr. Guşă rezultă că în ziua respectivă a mai purtat convorbiri telefonice cu gl. F.Karpati, ministrul apărării al Ungariei cu gl.Vacsk, ministrul apărării al Cehoslovaciei şi cu gl. Semergiev, şeful statului major al armatei bulgare. Deci vă răspund la întrebare:-„prevedea şi apărare vis a vis de nişte acţiuni externe. Noi aveam unele informaţii că unele unităţi de pe teritoriul Ungariei (unde se găseau cea 60.000 ruşi unele unităţi au fost dislocate în 1988) către graniţa cu Austria, care staţionau fuseseră aduse mai aproape, inclusiv unităţi de aviaţie. Deci se crease oarecum o psihoză.


Personal, şi afirm cu toată răspunderea, nu ne era teamă de unguri, ci de ruşi, care erau şi în Ungaria, erau şi la est. Nu mă refer la trupele ungureşti, mă refer la trupele ruseşti care staţionau în Ungaria şi care oricând puteau să facă o „Praga”, având în vedere că toate trupele armatei române erau împrăştiate în fel de fel de oraşe şi misiuni, fărâmiţate pe obiective. Ori în această situaţie orice militar gândeşte că poate avea loc foarte uşor o agresiune împotriva unei ţări.


Vreau să raportez comisiei senatoriale că în Timişoara au fost efective scoase, destul de multe în stradă, dar nu toate, nici tehnica nu a fost toată, noi aveam unităţi pregătite pentru intervenţie la frontieră. Dacă am greşit, istoria şi Dumnezeu mă vor condamna, dar asta am făcut-o eu, asta a fost ideea care m-a călăuzit: să nu scoatem totul în stradă, să avem o rezervă, cu care în caz de nevoie să putem imediat interveni pentru apărarea frontierei. Părerea mea personală: una din problemele grave care a fost în această revoluţie a fost necunoaşterea reală a situaţiei, nu dispuneam de informaţii certe de ce mişcări sunt la alţii, .bănuiam numai, deci: lipsa de informaţii. Doi, rămân la ideea că, în decembrie 1989 împotriva României s-a acţionat cu două tipuri de războaie: un război radioelectronic şi unul psihologic. Cine la făcut, poate o să aflăm vreo dată. Atâtea informaţii veneau care derutau, şi mă refer şi la Televiziunea Română care a făcut mult rău naţiei române, prin cei care au chemat unităţile în Bucureşti ca să treacă la apărarea unor obiective. Nu aşa se procedează….”


Totodată, gl. Guşă mai declară că toate cele relatate de el în interviul dat lui Pavel Coruţ au apărut în cartea acestuia exact cu cuvintele sale şi că nimic nu a fost schimbat. Cităm din cartea sus menţionată pag. 176,178 şi 192.


„…Lumea trebuie să ştie ca nu în seara aia s-au prevenit intervenţia străină şi „ajutorul frăţesc”.. Asta s-a întâmplat în 23 decembrie. Există documente pentru susţinerea afirmaţiilor pe care le voi face. Am discutat cu şeful Marelui Stat Major al armatei sovietice, generalul Moisev Mihail, în prezenţa colonelului Dumitru Mircea şeful biroului translatori şi locotenent-colonelului Lungu Gheorghe.


- Ce i-aţi spus sovieticului ?


- Nu numai că i-am refuzat ajutorul, dar i-am precizat foarte clar că în nici un caz şi indiferent de persoana care va cere ajutor să nu îl acorde. Nu avem nevoie de ajutor.


- De ce aţi luat această iniţiativă ?


- Lumea trebuie să ştie adevărul. Puţin îmi pasă ce se va întâmpla cu mine. V-am spus că nu îmi e teamă. Adevărul, e necesar pentru vindecarea acestei ţări. Fusese cerut ajutor sovietic inclusiv în faţa mea. Mai bine zis, cred că intenţionau să o facă prin mine. Nu uitaţi, Tratatul exista iar eu aveam un rol, chiar dacă era modest.


- Cine făcuse acest lucru ?


- Grupa de conducere a ţării, în frunte cu Ion Iliescu. Îmi pare rău că Voican Voiculescu nu mai recunoaşte acest lucru. Uită data când a venit chiar la mine în birou, la Marele Stat Major şi au spus că moare lumea în stradă şi e nevoie de ajutor militar specializat la sovietici? Oare, a uitat? Erau toţi: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Voican Voiculescu, ofiţerii care erau atunci în biroul şefului Marelui Stat Major trăiesc şi cred că vor avea demnitatea să mărturisească.


- Domnule general, începe să-mi fie clar de ce a trebuit mascarada numită „terorişti-securişti”. Trebuia să justifice cererea oficială de ajutor, să dea o aparenţă de legalitate unei intervenţii, unei agresiuni asupra unui stat suveran. Gorbaciov ţinea la firma lui de „democrat”. Dar, ce fel de ajutor specializat insistau dânşii să cereţi?


- Cel puţin o brigadă aeropurtată care să cureţe Bucureştiul de „aceşti terorişti”. Oricum, trupe aeropurtate -specializate în asemenea acţiuni.


- Dacă acceptaţi, ne curăţau pe toţi. Şi Armată, şi Securitate şi revoluţionari. Praful se alegea de capitală. Aşa cum s-a ales de Budapesta: în 1956. Ce aţi răspuns celor solicitate de noua conducere a ţării?


- Cât voi fi şeful Marelui Stat Major nu va călca picior de rus în Bucureşti. În nici un caz şi cu nici un motiv! Mă enervasem foarte tare. Am strigat. Sau mai bine zis am folosit un ton „milităresc”. Că acesta a deranjat, este altă poveste.


Eu le-am răspuns pe un ton cam dur. Chiar dacă vor mai muri oameni, armata e capabilă să facă faţă teroriştilor. Ca şef al Marelui Stat Major nu voi admite niciodată să se ceară ajutor militar de la nimeni! În cursul nopţii de 23 vorbisem cu nişte miniştri ai apărării din Tratatul de la Varşovia. Pe Moisev, sovieticul, eu l-am sunat. Acesta este adevărul istoric. Am făcut-o pentru a-l atenţiona să nu trimită trupele cerute de ceilalţi, indiferent de poziţia şi mărimea lor. Bănuiam că noua conducere nu va mai ţine cont de mine şi va cere ajutor. Mi-am amintit atunci că, potrivit regulilor Tratatului, aveam încă dreptul de a hotărî ca şef al Marelui Stat Major. Nu eram mort. Trebuia să ţină cont de poziţia mea toţi liderii militari din Tratat. Ajutorul nu s-ar fi dat la cererea oricărei persoane. Discuţia s-a făcut prin colonelul Mircea, translator. L-am informat că la noi s-a făcut o Revoluţie, că armata stăpâneşte situaţia, i-am subliniat că oricine ar cere ajutor să nu-l dea, deoarece nu avem nevoie. În biroul lui Moisev era şi generalul Denisov din Marele Stat Major al URSS.


- N-aţi fi acceptat ?


- În nici un caz !


- Da, era greu de convins, un om de tipul dumneavoastră să trădeze. Căci practic, chemarea ajutorului străin însemna trădare.


- Exact! Trădare. Chiar dacă se invocă motivul că existau terorişti, tot trădare se numeşte. Forţele Armate ale României puteau lichida teroriştii. Dacă ar fi existat.” Iată, în acelaşi sens ce declară gl.col. Hortopan Ion: „…în momentul acela greu pe 23 s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon.


- Cine ?


- Dl. preşedinte Iliescu.


- De unde ştiţi?


- Am fost de faţă.


- Ruseşte sau româneşte ?


- Ruseşte,.nu ştiu ruseşte. s-a considerat că armata nu este în stare să rezolve problemele.


- Ce dată exactă ?


- 22 spre 23 seară la ora 2100.


- Ştiţi cu cine vorbea ?


- Cred că cu Gorbaciov a vorbit ruseşte.


- Cine mai era acolo?


- Gl. Guşă, Stănculescu, ba nu Guşă nu era. noi toţi care am fost acolo generalii, ne-am opus şi am spus că nu este nevoie, noi putem să rezolvăm problema.


- Cine a luat parte la discuţie ?


- GI. Guşă, eu, Stănculescu şi Chiţac, era şi Brucan, era şi gl. Eftimescu, gl. Militaru.


- Şi ce discuţie a fost, cum a fost ?


- Că sunt nişte acţiuni care se duc împotriva noastră şi că o grupă de trupe speciale să neajute să-i nimicim nu ştiu de unde a-venit propunerea.


- Cine a fost pentru, cine a fost împotrivă? Dumneavoastră ce-aţi spus ?


- Asta am spus: Domnule preşedinte noi putem să rezolvăm problema cu forţele pe care le avem. Eu nu ştiu să fi fost cineva pentru.” (Stenograma pag.77-81)


Din audierea lui Neacşa Vasile rezultă: „… Spre seară afară se trăgea, Guşă primeşte un telefon nu ştiu de unde, la care i se spune „domnule, vezi că am chemat ruşii în ţară şi uitându-ne pe figura lui, că noi trebuia să-i studiem şi fizionomia să vedem cum se manifestă dacă primeşte o veste proastă, şi la care el a replicat: cum aţi putut să faceţi aşa ceva? apoi nu ştiu ce i s-a replicat, el a închis telefonul, a căzut pe fotoliu şi a spus: „Iliescu a chemat ruşii în ţară”, cum de a făcut asta, veste care ne-a şocat şi pe noi, iar tot el apoi a spus că din cauză că am scăpat de sub control situaţia că vin să ne ajute să scăpăm de teroriştii ăştia, el i-a chemat. Eu l-am întrebat dacă a vorbit cu el direct, dar nu mi-a răspuns. În orice caz, omul era distrus total fizic, am văzut o cădere la el.


- Apropo de conversaţia gl. Guşă, cu cine o fi vorbit, a pronunţat cuvântul Iliescu ?


- Nu, dar când i-a spus la telefon nu a pronunţat cuvântul Iliescu, dar când a căzut pe fotoliul respectiv, normal l-am întrebat ce s-a întâmplat şi a spus: „Iliescu a chemat…”. (Stenogramă pag 16-17)


Iată ce declară gl.lt. Nicoară Eftimescu, cel care din clădirea Marelui Stat Major a vorbit prin translator, respectiv col. Mircea cu şeful Marelui Stat Major sovietic.”…Că obiectul convorbirii în esenţă urmare a sondării poziţiei părţii militare sovietice şi anume: s-ar putea conta, la nevoie, în situaţia că va fi necesar, în urma unei solicitări, pe o eventuală participare cu forţe specializate pentru combaterea teroriştilor. Acesta mi-a răspuns ca idee. Având în vedere situaţia creată prin declanşarea acţiunii directe teroriste; am considerat justificată preocuparea noi puteri.


- Dar cine erau de fapt acolo în afară de Militaru ?


- Erau Iliescu, Brucan, Militaru, Voiculescu, Montanu, Nicolaescu, Mazilu dar ăştia erau o suită, când erau toţi când era unul acum nu pot să bag mâna în foc. Nicolaescu a fost?


- Nu mi-a rămas figura lui …” (Stenograma pag.29-32)


Iată, prezentăm în continuare un extras din Stenograma audierii domnului Ion Iliescu: -… a apărut văd, cu insistenţă mai ales în ultima vreme acuzaţia că am fi sau, mai ales, aş fi solicitat intervenţia militară sovietică. Este o minciună sfruntată, fără vreun temei şi fără vreun suport. Sunt însăilate, am văzut din tot ce publică câteva ziare, fapte disparate pentru a se susţine acest scenariu aberant. Pentru că eu am declarat şi în carte şi repet oricând, din ceea ce ştiu eu, cei cu care am conlucrat şi la elaborarea documentului şi la încropirea primei activităţi, nimeni din grupul nostru de civili nu s-a gândit să solicite ajutor sovietic. Nu ştiu nici că gl. Militaru să o fi făcut. În orice caz, nu cu ştirea mea şi până în 24 decembrie el nici nu avea misiune. Telefonul pe care l-am primit de la Gorbaciov era când noi ne aflam în Piaţa Victoriei. Ne-am mutat în Piaţa Victoriei după ce s-au liniştit lucrurile în Capitală: pe 23, 24, 25 noi stăteam la Ministerul Apărării Naţionale. Acolo n-am avut nici un fel de legătură telefonică cu nimeni. De la Ministerul Apărării Naţionale s-a vorbit numai de către cei de la Marele Stat Major cu cei de la Moscova. Nimeni altcineva dintre noi n-a avut convorbiri cu Moscova, iar telefonul lui Gorbaciov a avut loc deci la finalul acestor chestiuni, când începusem să ne structurăm, într-adevăr, să ne organizăm: deci, era după 26 decembrie şi nu-mi amintesc exact ziua. Pentru că ne-a felicitat pentru că am reuşit să trecem de momentul acesta şi ne-a anunţat că o să vină Sevardnadze în Bucureşti. Şi am şi informat, nu ştiu, eram în plenară sau cu biroul CFSN-ului, am informat despre conţinutul acestei convorbiri. A fost singura mea convorbire cu Gorbaciov. N-am mai avut nici după aceea convorbiri telefonice cu el.


Se vorbeşte despre legături cu Ambasada. Singura mea discuţie cu Ambasada sovietică, şi a fost singura, a fost în după-amiaza zilei de 22 decembrie, aici, în sediul C.C.-ului, la sugestia cuiva; eram mai mulţi, nici nu eram singur. Şi a urmărit această discuţie două elemente de bază. În primul rând, o informare despre caracterul mişcării şi sugerarea că se începe structurarea unui cadru organizat a noii structuri de stat şi pentru asigurare, ca să se evite orice fel de posibile dorinţe de „sprijin frăţesc”, pe care nimeni dintre noi nu o dorea.


S-a discutat despre această chestiune – ajutor, neajutor, ajutor logistic în lupta împotriva terorismului; este o confuzie întreagă şi din ceea ce Coruţ prelucrează din spusele lui Guşă. Dar se vede că este o contradicţie internă chiar la Guşă, că o cam bălăceşte chiar el. Am vorbit cu el la conducerea Ministerului Apărării Naţionale. Public l-am rugat să spună exact cum stau lucrurile. Şi acolo este foarte confuz exprimat că. nu ştie , a fost, n-a fost Iliescu, parcă era la Militaru, parcă nu ştiu mai ce. Că s-ar fi discutat şi că cei de-acolo, Moiseev, l-ar fi întrebat pe el dacă au românii nevoie de ceva ajutor. Dar tot ei, nu ştiu el sau altul spune, că le-au dat de înţeles că aşa ceva nu se poate discuta decât la nivelul conducerilor politice. De aceea nu se poate trata la nivelul organismelor militare trimiterea sau netrimiterea a vreunui ajutor.


Pe de altă parte, ştiu că ne informau cei de la Marele Stat Major, când a început războiul acela informaţional, electronic, cu ştirile acelea false, inclusiv apariţia – s-a spus – pe ecran radar. Eu nu mă pricep nici la această tehnică, nici la tehnică militară şi nu m-am băgat în detaliile militare, ştiţi foarte bine, am acordat toată încrederea, tot creditul militarilor noştri. Sau au încercat să se lămurească ce este cu aceste ştiri, că vin formaţiuni de helicoptere dinspre Marea Neagră, că ar fi nişte vase purtătoare de helicoptere; unii au spus, domnule, sunt helicoptere libiene, o idioţenie! Ce să caute helicoptere libiene din Libia sau cu un sau cu nu ştiu mai ce? Şi ei căutau să se lămurească – ne informau – ce-i cu treaba asta şi dacă ei cunosc şi să ne ajute, să-i ajute pe ai noştri să descifreze ce este cu toată această chestiune.


În asta a constat discuţia lor cu cei de la Marele Stat Major de la Moscova. Am văzut că Guşă şi, mai ales, cei care-l răstălmăcesc, şi acest Coruţ, şi acum ziarul „Ziua” – îl scot pe Guşă erou din această chestiune. A fost o presiune politică din partea celor de la CFSN adică, ca să cerem ajutor sovietic şi Guşă ne-a salvat de această încercare, nu este clar a cui anume, pentru a respinge oferta sovietică sau acest ajutor. Să fim oameni serioşi ! În noaptea de 22 spre 23 ne-am constituit ca organism politic cu toată răspunderea. Nu putea să treacă o asemenea chestiune nediscutată, necomentată în conducerea, chiar aşa restrânsă cum era ea, în condiţiile acelea grele în care ne-am aflat.


În legătură cu acest lucru au apărut, de altfel, şi două, dezminţiri publice. Îmi amintesc în finalul lui decembrie, Gorbaciov a fost întrebat la Moscova de un gazetar dacă s-a pus problema vreunui asemenea „ajutor frăţesc” din partea lor şi Gorbaciov a spus în primul rând că o astfel de cerere ei n-au primit şi dacă ar fi primit, ei nu ar fi răspuns, pentru că au luat decizia politică să :nu mai repete greşelile din trecut, cu Ungaria şi Cehoslovacia. Şi treburile ţărilor socialiste, cum le numea el, sunt treburile lor interne, n-au de gând să se mai amestece.


În carte relatez şi altceva. Este o carte americană, mi-a intrat… acum o am integral. Când am terminat varianta aceasta lărgită a cărţii aveam numai fragmentul referitor la România. A unei cărţi a doi americani, deci Beschloss şi Talbot, actualul secretar de stat adjunct al S.U.A., care a fost prezent la foarte multe discuţii: şi la Malta, între Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Baker, Baker- Sevardnadze ş.a.m.d. Şi ei menţionează că atunci, probabil 23 sau 24 decembrie, Baker s-ar fi adresat sovieticilor, arătând că ei n-ar avea nimic împotrivă dacă Tratatul de la Varşovia ar interveni în Româna. Ca să liniştească lucrurile, adică rezultă. Şi a trimis chiar mesager, ambasadorul lor, de la Moscova, la C.C. şi la Ministerul de Externe cu acest mesaj. Şi a primit a replică dură din partea lui Sevardnadze. Comentariul celor americani este că era un fel de joc al americanilor, care erau implicaţi în Panama şi în Filipine, să-i prindă şi pe sovietici, să fie un fel de … Şi ruşii le-au spus că ăsta este sau un joc sau o provocare. Sevardnadze a spus foarte clar: „Treaba românilor este treaba lor! Noi nu ne amestecăm în asemenea treburi.”


Asta se poate comenta pe tema acestei aşa zise solicitări de ajutor.”


Iar concluzia fundamentală este viaţa.

S-a întâmplat ceva din acest punct de vedere ? Nu a fost nici un fel de mişcare din acest punct de vedere şi nu Guşă ne-a salvat de intervenţia sovietică. Cu toate aprecierile pentru activitatea lui ca militar.” (Stenograma pag 22-29).


lată însă cum comentează aceiaşi ziarişti americani, unele probleme cu referire la evenimentele desfăşurate în România în decembrie 1989: “… Unii dintre cei care îl răsturnaseră pe Ceauşescu au mers până acolo încât să facă apel la Gorbaciov ca să trimită trupe pentru a-i împiedica pe securiştii lui Ceauşescu să menţină dictatura .La Washington, Baker mormăia pe sub mustaţă că sovieticii „au şi motive şi capacitatea de a face ceva ca să oprească vărsarea de sânge”. Duminică, 24 decembrie, a declarat în cadrul emisiunii „întâlnirea cu presa” a canalului NBC că Statele Unite nu vor obiecta dacă „Pactul de la Varşovia va considera necesar să intervină în România…”. (La cele mai înalte nivele, Ed. Elite 1995, pag.39-41).


Din documentele şedinţei nr.21 ţinută la palatul Congreselor în Kremlin ce a avut loc în ziua de 24 decembrie 1989, orele 1000, M.S. Gorbaciov cu referire la evenimentele din România declara: „…Conform informaţiilor de la ora 2, ora Moscovei, la Bucureşti au continuat tirurile, drumul spre aeroport e blocat pe alocuri, din clădirea ambasadei URSS se aud sunetele canonadei. A sosit o ştire, potrivit căreia teroriştii au trecut la tactica luptei de partizani în condiţii urbane – ei continuă să se ascundă în clădirea Palatului Republicii, ocupă un şir de imobile din preajma radioului şi a televiziunii. Grupul de 10 oameni, care au blocat ieri clădirea Gării feroviare, continuă împotrivirea, nefiind, deocamdată respins de unităţile armate.


Frontul Salvării Naţionale consideră că pentru completarea stocului insuficient de muniţii este necesar un ajutor din afara ţării. Cu toate acestea (poate că s-a înţeles astfel), şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate Aeriene ale României, Guşă a declarat că armata controlează situaţia din ţară şi nu arc nevoie de nici un ajutor. Această informaţie a fost difuzată pe posturile de radio şi televiziune, şi iată acum – o declaraţie oficială.


În ansamblu, situaţia, conform tovarăşilor noştri de acolo, se desfăşoară în favoarea poporului şi a Frontului Salvării Naţionale.


O confirmare oficială a arestării lui Nicolae şi Elena Ceauşescu nu există. Pe fiul lui Ceauşescu – Nicu Ceauşescu – l-au arătat la televizor. Deci, în esenţă există focare de rezistenţă. Noi realizăm acţiuni de asistenţă umanitară pe linia Guvernului şi a organizaţiilor obşteşti. Ambasada URSS în România se află în contact cu Consiliul Frontului Salvării Naţionale…”.


Din toate acestea cred că este clar că panica creată, de teama teroriştilor, a împins pe cei aflaţi la cel mai înalt nivel să ceară ajutor militar sovieticilor.


Sovieticii nu au intervenit. În acest sens în cartea ziariştilor americani amintită mai sus „Sevardnadze găseşte sugestia lui Bush de a interveni în România nu sinistră, ci doar stupidă”. Era „categoric împotriva unei intervenţii din afară”, „Revoluţia românilor era treaba lor şi a nimănui altcuiva. Orice fel de amestec din partea Uniunii Sovietice l-ar fi transformat pe Ceauşescu într-un martir”.


Dar ne putem imagina ce s-ar fi întâmplat dacă totuşi sovieticii ar fi intervenit. Este de remarcat că în anul 1989 în nici una din ţările foste satelite Imperiului Sovietic nu s-a intervenit cu forţe armate.


Cum ne putem imagina atunci că ei sunt cei ce au pus la cale războiul electronic, că ei au creat acele faimoase ţinte false în care apărarea noastră antiaeriană a tras cu atâta râvnă aşa cum se relatează cu lux de date’ tehnice în capitolul „Războiul electronic”.


Senator Valentin Gabrielescu Senator Ionel Aichimoaie Senator Hossu Zoltan Senator Şerban Săndulescu

RAPORTUL SENATORULUI ŞERBAN SĂNDULESCU PRIVIND EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989

Consideraţii preliminare

Istoria noastră contemporană, şi nu numai cea contemporană, a fost în mod deliberat mistificată şi distorsionată în ultimii 50 de ani, în scopul nedeclarat de a ne face să pierdem identitatea naţională şi culturală, pentru a fi uşurată în acest fel expansiunea imperialistă a Uniunii Sovietice, care a continuat să urmărească pas cu pas realizarea preceptelor din testamentul lui Petru cel Mare (pe care îl vom reda şi analiza în paragraful 5.3.) disimulată sub masca ideologiei comuniste şi a internaţionalismului proletar.


Spre exemplu, lucrurile care s-au spus despre actul de la 23 August 1944 reprezintă cea mai elocventă dovadă în acest sens. Mistificării adevărului, despre acest eveniment de o covârşitoare importanţă pentru noi, pentru istoria Europei şi pentru democraţie nu i s-a pus capăt nici acum. Iar minciunile inoculate timp de 50 de ani în conştiinţa unei mari părţi a poporului român se manifestă în opţiunile electoratului la urne şi în anumite păreri ale opiniei publice, influenţând în mod negativ procesul de revenire al ţării noastre pe calea democraţiei, progresului şi bunăstării. Această a doua comisie senatorială, ca şi prima comisie de altfel, îşi propunea să lămurească natura reală a evenimentelor din decembrie 1989. Cel puţin acesta era scopul declarat. Ea nu a reuşit să-şi realizeze decât parţial obiectivul datorită unui set de cauze, unele obiective, altele subiective, ce vor fi arătate în continuare.


1. Datorită piedicilor care au fost puse comisiei de către cei care doresc fie să ascundă adevărul, fie să îl prezinte în mod denaturat pentru a sluji unor interese personale, interferenţe cu obiective urmărite de forţe străine potrivnice aspiraţiilor poporului român. Mulţi dintre aceştia s-au aflat sau se află în funcţii de conducere la preşedinţie, în executiv, fac parte din actualul legislativ sau se găsesc la conducerea unor organizaţii sau partide politice.


2. Datorită unei evidente coordonări oculte a depoziţiilor şi declaraţiilor făcute de mulţi dintre cei audiaţi, pe care am sesizat-o în mod absolut clar, în ciuda jurământului depus în faţa comisiei – jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu – foarte mulţi dintre cei audiaţi nu au avut nici o reticenţă privind încălcarea acestui jurământ şi au minţit de la un capăt la altul al audierilor.


3. Teama de consecinţe i-a făcut pe unii dintre cei audiaţi să ascundă adevărul sau să declare ceea ce aveau de spus: numai în cadrul unor discuţii particulare şi nu în plenul comisiei.


4. Lipsa unui personal adecvat care trebuia să încadreze comisia (procurori, jurişti, personal tehnic) şi să participe la cercetări sub îndrumarea senatorilor, în scopul adâncirii unor investigaţii care nu au putut fi întreprinse din această cauză.


5. Declaraţiile făcute în faţa comisiei, în cadrul unui număr foarte mare de audieri (circa 190) nu au putut fi exploatate şi interpretate în mod corespunzător din cauza deficienţelor arătate la punctul d, a timpului limitat pe care membrii comisiei l-au putut aloca acestei acţiuni care se suprapunea cu preocupările şi sarcinile lor legislative şi, de ce să nu o spunem, datorită efortului prea mic făcut în acest scop de unii membri ai comisiei. De asemenea, din acelaşi motiv au avut de suferit coroborările dintre declaraţiile făcute la comisie sau dintre aceste declaraţii şi cele date în timpul anchetelor penale efectuate în l990 (atunci când evenimentele erau proaspete, iar coordonarea ocultă de care vorbeam mai sus nu fusese încă bine pusă la punct), care ar fi putut lămuri o serie de aspecte rămase deocamdată neelucidate.


În opinia noastră, actualul raport prezentat de comisie, agreat integral de unii membri ai acesteia şi doar parţial de alţii, este comparabil cu o „superproducţie cinematografică”, impresionantă prin amploarea desfăşurărilor şi grandoarea scenelor, dar care spune prea puţin despre esenţa acţiunilor şi dedesupturile care le-au generat. Iar miile de articole, informaţii, declaraţii, supoziţii sau interpretări apărute în presa scrisă şi vorbită în ultimii 6 ani, alături de zecile de cărţi publicate pe aceeaşi temă prezentând percepţia fiecărui autor formată pe baza propriilor sale trăiri de atunci nu au făcut decât să pună pe cititori în faţa unei imense diversităţi de explicaţii şi adevăruri, mai mult sau mai puţin verificate, care au semănat confuzie în opinia publică. Probabil că acesta este efectul urmărit de cei care s-au ocupat de acea coordonare ocultă de care vorbeam mai sus.


Chiar în cadrul actualei comisii, aflată acum la sfârşitul mandatului ei există încă păreri contradictorii: au fost sau nu au fost terorişti, a fost sau nu a fost război electronic, a fost lovitură de stat, revoluţie sau şi una şi alta ? In sfârşit, discutarea rolului serviciilor secrete străine în evenimentele din decembrie 1989 şi în special a GRU-ului şi KGB-ului este evidentă în mod diplomatic, cu toate că în calitate de membri ai forului suprem în stat, avem datoria faţă de cei ce ne-au ales şi faţă de ţară, să nu lăsăm nimic nelămurit, în special din acest punct de vedere. Trebuie să spun însă deschis că în adoptarea poziţiei faţă de una sau alta din problemele enumerate mai sus, culoarea politică joacă un anume rol, ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple.


De aceea consider că este de datoria mea de senator şi membru al comisiei de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, investit prin mandatul care mi s-a dat de către plenul Senatului prin votul din 1992, să-mi aduc cu onestitate contribuţia la lămurirea acestor probleme controversate, enumerate în paragraful precedent, deoarece consider că sunt fundamentale pentru istoria poporului nostru şi sa fac uz în acest scop de experienţa pe care am dobândit-o într-o viaţă de muncă dedicată cercetării ştiinţifice.


În acest fel doresc să contribui, de asemenea, la împiedicarea unor eventuale noi mistificări a istoriei contemporane a poporului român, similară cu cea comisă în privinţa actului de la 23 August 1944, mai ales că unii dintre protagoniştii acesteia din urmă cum sunt Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, ca şi mai tânărul lor tovarăş de atunci, dar şi de acum, l-am numit pe Ion Iliescu, sunt în acelaşi timp şi „emanaţi” ai evenimentelor din decembrie 1989, după cum s-au autointitulat.


Situaţia dictaturii comuniste înaintea evenimentelor din decembrie 1989

Considerăm necesar acest scurt „remember”, deci o succintă prezentare a situaţiei interne şi a poziţiei în plan intern şi extern a dictaturii comuniste conduse de Nicolae şi Elena Ceauşescu înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Cu această ocazie vom aduce şi o serie de informaţii ascunse de autorităţile comuniste la vremea respectivă şi care au jucat un rol în desfăşurarea evenimentelor care au dus la situaţia din 1989.


Situaţia internă

După venirea la cârma Partidului Comunist în 1965, Nicolae Ceauşescu a continuat şi accelerat programul de industrializare de tip sovietic a României, început sub Gheorghiu-Dej probabil ca o ripostă la planurile sovietice de transformare a României în principala sursă de produse agroalimentare pentru Uniunea Sovietică. Este vorba de o măsură pe care Uniunea Sovietică era nevoită să o ia pentru a putea continua efortul impus de războiul rece cu lumea liberă. După cum se ştie, Uniunea Sovietică cumpăra anual 5-6 milioane tone de cereale mai ales din SUA şi Canada, care erau deci principalii săi furnizori de cereale, pe de o parte, şi membre de frunte în NATO, pe de altă parte !


Ea ajunsese în această situaţie critică, în ciuda faptului că înainte de revoluţia bolşevică Rusia era grânarul Europei, datorită eşecului colectivizării agriculturii coroborat cu ineficienţa sistemului centralizat de conducere a economiei de tip comunist. La aceasta se adăugase un al doilea eşec, acela al planului lui Nichita Hruşciov de rezolvare a problemei prin desţelenirea Kazahstanului. Rezultatul acestui plan am putut să-l vedem în direct la Bucureşti, probabil şi în restul sudului ţării, deasupra căruia a plutit zile întregi un imens nor de praf ce acoperea soarele, praf ridicat în stepele Kazahstatului şi adus până la noi prin straturile înalte ale atmosferei de vânturile puternice de acolo care au transformat în deşert întinse suprafeţe desţelenite în mod necugetat din ordinul lui Hruşciov.


Planul sovietic menţionat mai sus privind România, deranja conducerea de la Bucureşti, deoarece contravenea teoriei comuniste, a industrializării cu price preţ, cu accent pe industria grea, devenit principalul ei obiectiv mult trâmbiţat şi o punea în acelaşi timp într-o evidentă inferioritate faţă de „fraţii ei comunişti” din ţările satelit: Cehoslovacia Polonia, Ungaria. Cu alte cuvinte veleităţile comuniştilor erau incompatibile cu poziţia de „rude sărace” pe care voia să le-o impună Moscova. Aşa se explică qvasiunanimitatea care a existat la nivelul conducerii comuniste de la Bucureşti, unde comunişti notorii, cunoscuţi pentru ataşamentul lor faţă de Uniunea Sovietică ca Emil Bodnăraş (1), Alexandru Bârlădeanu (2), Paul Niculescu Mizil (3),Silviu Brucan (4) şi mulţi alţii, au susţinut opoziţia lui Gheorghiu-Dej faţă de planurile Moscovei, iar apoi, în prima fază a „domniei” sale şi pe aceea a lui Nicolae Ceauşescu.


1) EMIL BODNĂRAŞ – A fost ofiţer în armata română, aflându-se în 1939-1940 cu unitatea sa în Bucovina la graniţa cu URSS. A dezertat în 1940 când a trecut peste Nistru îngheţat fugind în URSS. A fost agent GRU. Comandorul Radu Nicolae susţine în depoziţia sa că avea chiar grad KGB, ceea ce este demn de crezut. A revenit în timpul războiului în mod clandestin în ţară ca spion sovietic. La 23 August se găsea la Bucureşti purtând numele conspirativ de ing. Ceauşu. A participat la preluarea şi ascunderea mareşalului Antonescu după arestarea acestuia. A ocupat înalte funcţii în ierarhia comunistă la Bucureşti şi a avut funcţii cheie în guvern. Printre altele a răspuns din partea CC al PCR de cultele din România, participând la desfiinţarea cultului greco-catolic în 1948 (din ordinul lui Stalin) şi la asuprirea bisericilor ortodoxe şi catolice din România. Cu câteva luni înainte de moarte s-a retras la Câmpulung-Moldovenesc, de unde era originar, şi de unde se spune că a căzut în bigotism, organizând şi participând la numeroase slujbe religioase. A fost înmormântat cu preoţi.


2) ALEXANDRU BARLĂDEANU – Înainte de război era asistent universitar la Iaşi, când a părăsit în mod nejustificat facultatea şi a fugit în URSS. A fost şi este agent KGB.A revenit în ţară odată cu intrarea armatei sovietice. Prin ani 1947-1948 a fost ministru adjunct de interne, fiind alături de Pantiuşa şi alţi asasini, unul din iniţiatorii represiunii sângeroase, ordonată de Moscova împotriva patrioţilor români şi a luptătorilor pentru libertate. A ocupat înalte funcţii în ierarhia comunistă de la Bucureşti, a fost făcut academician în Academia Republicii Socialiste România, din considerente pur politice. În 1962 a susţinut politica de independenţă economică faţă de Moscova opunându-se planului Valev. De la un moment dat a criticat politica economică a lui Ceauşescu, intrând în dizgraţia acestuia, care nu l-a omorât, deoarece avea protecţia KGB-ului. După decembrie 1989, a revenit în planul politici româneşti alături de alţi comunişti notorii printre care Ion Iliescu şi Silviu Brucan. La alegerile din mai 1990 a candidat pentru Senat din partea FSN fiind ales şi „promovat” apoi preşedintele Senatului României de Ion Iliescu.


3) PAUL NICULESCU-MIZIL – A fost unul din protagoniştii politicii comuniste în România fiind membru al Biroului Executiv al C.C. al P.C.R. prin anii 60. Era unul din cei 9 ale căror portrete erau cărate în spate la demonstraţiile de 1 Mai sau 23 August. A susţinut iniţial politica de opoziţie a lui Ceauşescu faţă de Moscova în probleme economice, fiind trimis în acest scop la mai multe întruniri CAER. Ulterior a intrat în conflict cu familia Ceauşescu în special cu Elena Ceauşescu din cauza unui love story dintre Nicu Ceauşescu şi fata sa. A căzut în dizgraţia ceauşeştilor pe probleme de moralitate.


4) SILVIU BRUCAN –A fost fiul unui negustor bogat din Bucureşti implicat într-un faliment fraudulos în timpul marii crize economice 1929-1933, când semna cecuri fără acoperire în încercarea de a se redresa. Într-o zi venind acasă de la şcoală a găsit executorii care ridicau lucrurile din casa tatălui său falit şi a făcut un şoc psihic care l-a aruncat pe el, fiul unui negustor bogat, în tabăra comunistă. Eu aş numi freudism politic această reacţie a tovarăşului Silviu Brucan. S-a căsătorit cu Alexandra (Saşa) Sidorovici, fica unui respectabil funcţionar la societatea petrolieră Româno-Americană. Aceasta, cu 10 ani mai mare ca el, este o femeie pe cât de frumoasă pe atât de rea, fiind adeptă a ideologiei comuniste din tinereţe. S-au cunoscut în închisoarea Văcăreşti, unde erau închişi amândoi în 1943 ca ilegalişti comunişti. A fost unul din sfătuitorii favoriţi ai lui Gheorghiu-Dej, faţă de care avea o admiraţie deosebită, aş zice curios de exagerată, după cum mărturiseşte în cartea sa tinereţea irosită. A fost unul din cei mai duri ziarişti de la Scânteia unde era redactor-şef prin 1945, cerând, de exemplu, executarea lui Iuliu Maniu şi Cornel Coposu. A fost apoi ambasador al regimului Ceauşescu la Washington şi apoi la Naţiunile Unite unde şi-a creat numeroase legături în lumea diplomatică. A avut şi mai are încă multe relaţii cu marile servicii de spionaj CIA, Mossad, KGB poate şi cu altele. După venirea lui Ceauşescu la putere a fost un timp director la televiziune, apoi a căzut în dizgraţie, fiind trecut pe linie moartă. Este iniţiatorul scrisorii celor şase care i-a creat mari probleme lui Ceauşescu la începutul lui 1989, prin care urmărea crearea unui curent de opinie în C.C. al P.C.R. care să-l demită pe Ceauşescu. Acesta nu a îndrăznit să ceară omorârea lui ştiind că are acoperirea unor puternice servicii de spionaj. A revenit în forţă în politica românească după decembrie 1989 când a făcut parte alături de Iliescu şi Bârlădeanu din conducerea CFSN. Întrebat la audierea Comisiei 22 decembrie de ce l-au ales pe Ion Iliescu preşedintele CFSN, Silviu Brucan a răspuns scurt şi cinic ca să rămânem în sistem (adică în sistemul comunist n.n.). A fost intens mediatizat de Televiziunea română în timp ce aceasta avea ca preşedinte pe Răzvan Theodorescu fiind unul dintre interlocutorii favoriţi ai lui Emanuel Valeriu. Incepând din martie 1990 s-a depărtat de poziţia lui Ion lliescu pentru motive încă neclare. I se dă titlul de profesor, cu toate că a fost doar un autodidact, care se considera şi îi plăcea să fie considerat un mare politolog. A fost profesor la Ştefan Gheorghiu şi a ţinut prelegeri la facultăţi din America. În această ordine de idei să nu uităm planul „măreţ” de la sfârşitul anilor 50 şi începutul anilor 60 iniţiat de Gheorghiu-Dej, aprobat de conducerea comunistă de la Bucureşti, de a face din România o mare producătoare de oţel, care trebuia să ajungă la o producţie anuală de 20 milioane tone, adică o tonă de oţel pe cap de locuitor (1) şi aceasta în condiţiile în care România este o ţară foarte săracă în minereu de fier şi cărbune cocsificabil Aşa s-a născut Combinatul Siderurgic de la Galaţi. Asemenea măsuri aberante erau luate în timp ce marile ţări industrializate producătoare de oţel SUA, Japonia, Germania, Anglia îşi reduceau drastic producţiile lor de oţel, proces care s-a accentuat după apariţia crizei energetice. Iar noi am fost obligaţi să vindem oţel la preţ de doping, sub preţul lui de producţie. Dar aşa prevedea dogma comunistă, de la Lenin şi Stalin citire, pe care tovarăşii o respectau cu sfinţenie, indiferent de ceea ce se întâmpla în lume, deoarece atât îi ducea mintea. Nicolae Ceauşescu a trecut la un plan de industrializare şi mai ambiţios, mărind în acest scop rata acumulărilor la 33-34% din PIB, faţa de 22-23%, cât era până atunci şi impunând o drastică scădere a nivelului de trai. Promitea în schimb că va fi bine peste 1-2 generaţii. El a continuat construirea de giganţi industriali, cum era cel de la Galaţi, a iniţiat construirea combinatului de la Călăraşi (neterminat nici astăzi), a numeroase întreprinderi de maşini grele, semănate în toată ţara, cum sunt IMG-Bucureşti, CUG-laşi, întreprinderile de utilaj greu de la Cluj, Craiova, Râmnicu-. Vâlcea etc. Pentru realizarea acestor obiective el a făcut împrumuturi în Occident de peste 12 miliarde de dolari, investiţi apoi în mod neraţional în unităţi de producţie, devenite nerentabile datorită conducerii centralizate, incompetenţei celor care erau puşi să le conducă şi indicaţiilor aberante date chiar de Ceauşescu.


- See more at: http://www.ziaristionline.ro/2013/12/30/exclusiv-raportul-final-al-comisiei-senatoriale-asupra-evenimentelor-din-decembrie-1989-numarul-exact-al-turistilor-sovietici-si-datele-securitatii-despre-scenariile-revolutiei-lovitura-de-s/#sthash.8JibnG0n.dpuf


Un exemplu antologic îl reprezintă Uzina de automobile Craiova ultraautomatizată, concepută să scoată de pe linia de montaj un automobil la 3,5 minute, deci pentru o producţie de 120.000 de automobile pe an. Recordul de producţie, realizat doar într-un an, a fost de circa 30.000 automobile, în ceilalţi ani producţiile fiind mult mai mici, muncitorii fiind trimişi în noiembrie 1978, spre exemplu, la cules de porumb sau la alte munci agricole.


Tot din dispoziţiile Ceauşeştilor au fost realizate în ţară, rafinării de petrol, cu o capacitate de 35 milioane tone anual, în timp ce producţia-noastră maximă de petrol a fost de circa 16, milioane de tone. Rafinăriile au zăcut nefolosite atunci, cum zac şi acum.


Industria aeronautică şomează, domeniu în care avem o puternică şi recunoscută tradiţie, dar care a fost desfiinţată după război la cererea URSS în baza prevederilor tratatului de pace , a fost reînfiinţată în 1968 la iniţiativa lui Ceauşescu. Programele de dezvoltare le-a făcut împreună cu Vasile Patilinieţ asasinat apoi pe la jumătatea anului 80 în Turcia, din ordinul lui Ceauşescu care nu a fost străin de aceasta crimă (vezi stenograma lui Radu Nicolae).


Din păcate „indicaţiile” ulterioare date de Ceauşescu au împins industria aeronautică, pentru s-au cheltuit din 1968 încoace 17 miliarde de dolari, pe o linie de dezvoltare falimentară ceea ce explică situaţia în care se găseşte astăzi. În sfârşit, un ultim exemplu care arată o dată în plus paranoia şi grandomania lui Ceausescu.


În 1986 se fabricau în ţară circa 900 de motoare Diesel mari, cu puteri în jur de 1000 CP, folosite la schelele de foraj, la căile ferate şi pentru echiparea tancurilor de concepţie românească. Ceauşescu a luat brusc hotărârea să-se construiască o linie de fabricaţie pentru a trece în cei mai scurt timp la o producţie de 6.000 asemenea motoare pe an. Ce l-a determinat să ia o asemenea hotărâre aberantă nu se ştie. Desigur din sutele de exemple în acest sens nu am dat decât câteva, pentru a ilustra modul haotic şi iraţional în care se luau hotărârile şi cum era condusă şi cu ce rezultate economia naţională.


La celălalt pol, datorită investiţiilor nesăbuite şi neproductive menţionate, creşte mizeria în care trăia populaţia bătrânii şi copii mureau de frig în case, nou-născuţii mureau în incubatoarele maternităţilor datorită întreruperii curentului electric, raţia de pâine a oamenilor era de 250 grame pe zi, iar la ţară şi nu numai la ţară, femeile nu aveau ce să le dea de mâncare copiilor, în provincie laptele se vindea pe bază de recomandare medicală, iar acolo unde nu se practica acest sistem cozile erau interminabile, carnea se găsea din ce în ce mai greu şi oamenii se băteau să cumpere, dacă apucau, tacâmuri sau oase fără carne, salvările aveau dispoziţia să nu mai meargă la bolnavi peste 60 de ani pentru a-i duce la spitale, soldaţii nu făceau decât o instrucţie sumară iar cea mai mare parte a stagiului militarii erau puşi să muncească pe marile şantiere ale construcţiilor comunismului sau în mine, nivelul învăţământului liceal se prăbuşise, iar absolvenţii care nu reuşeau la facultate şi nici nu îşi găseau serviciu erau trimişi în mine etc.


Această situaţie deosebit de sumbră, care afecta practic întreaga populaţie a ţării, a devenit un coşmar odată cu aplicarea hotărârii lui Ceauşescu de a se plăti în ritm accelerat datoria externă de 12 miliarde de dolari, sau cea privitoare la sistematizarea satelor, ţăranii fiind aceia care suportaseră cea mai cruntă exploatare în anii comunismului.


Marile nemulţumiri ale muncitorilor au erupt cu violenţă în 1977, când minerii din Valea Jiului au intrat în grevă si l-au chemat pe Ceauşescu acolo să îşi facă cunoscute revendicările îndreptăţite. De asemenea, au existat multe alte greve de mai mică amploare, ascunse cu grijă de presa partidului.


Chiar şi unii dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Ceauşescu au criticat politica economică a acestuia. Este cazul lui Alexandru Bârlădeanu şi ulterior a lui Niculescu-Mizil dar, în mod special, trebuie să menţionez poziţia critică a lui Ion Gh. Maurer exprimată public la organizaţia PCR de la Cluj, în 1971, apărută şi în ziarul local retras imediat de pe piaţă. Alexandru Bârlădeanu şi Niculescu-Mizil au fost băgaţi pe linie moartă, deoarece opoziţia lor nu a fost prea vehementă, iar Maurer şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru în aprilie 1974. Alţii care nu şi-au cântărit tăria criticilor aduse lui Ceauşescu, adoptând o poziţie intransigentă au fost lichidaţi, aşa cum este cazul lui Virgil Trofin.


Este interesant de arătat că şi în cazul opoziţiei clare făcute la adresa politicii sale de colaboratorii apropiaţi sau a unor greve de amploare ca cea de la Petroşani, Nicolae Ceauşescu nu s-a arătat prea impresionat.


Astfel, în vara anului 1979, el a dat în vila de la Snagov un dineu la care a invitat intelectuali, scriitori, economişti, doctori, ingineri etc. Onorurile de gazdă le-au făcut Elena şi Nicolae Ceauşescu, care după cum îmi spunea, câteva luni mai târziu, unul dintre invitaţi doctorul Alexandru Oproiu, Ceauşescu s-a comportat în chip de mare senior care îşi primeşte vasalii. La masă, discuţia a fost liberă şi unii dintre invitaţi au făcut o serie de observaţii critice privind situaţia internaţională, menţionând faptul că în ţară există unele nemulţumiri şi exprimându-şi teama că s-ar putea întâmpla şi la noi ceea ce s-a întâmplat în Polonia. Ceauşescu, foarte destins, a lăsat să se înţeleagă că nu-şi face griji din această cauză, deoarece poporul român este mult mai disciplinat decât cel polonez, că românii nu vor ajunge să iasă în stradă. Era oare această convingere a sa de atunci sau fost o paradă demnă de viclenia care îl caracteriza ?


Fapt cert este că Marin Preda, care a participat la acest dineu şi la discuţiile cu Ceauşescu, a fost găsit mort, în mod suspect, câteva luni mai târziu, în camera sa de la casa de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. Să existe o legătură între discuţiile avute cu Nicolae Ceauşescu la Snagov şi moartea sa ?


Greva muncitorilor de la Braşov din 15 noiembrie 1987, reprimată cu multă hotărâre şi cruzime de forţele de represiune, a reprezentat un alt semnal de alarmă pentru Ceauşescu. Este puţin probabil ca el să nu fi reacţionat la aceste semnale repetate şi să nu fi dispus întocmirea unor planuri pentru apărarea regimului său. Planul „Z”, de care presa a vorbit mult în 1990 şi 1991 trebuie să fie unul dintre acestea, chiar dacă în cadrul audierilor noastre nu am obţinut confirmări privind existenţa sa. Este de înţeles acest fapt, deoarece nici unul dintre cei audiaţi nu era dispus să recunoască existenţa unor asemenea planuri de care ar fi avut cunoştinţă, pentru a nu deveni părtaş la crimele din 1989.


Nu putem încheia acest paragraf fără a menţiona nemulţumirea crescândă a lucrătorilor din aparatul de partid, din securitate şi armată. Astfel, după 1987 Saşa Sidorovici declara într-un cerc de prieteni „Nu ştiu ce să mă mai fac cu Silviu deoarece nu mai suportă situaţia actuală. Nu pentru aceasta am luptat noi!” (Interesant nu? Unul dintre instigatorii la teroarea comunistă după 1945 nu o mai suporta pe cea din 1989).


Un fost colaborator al meu de la INMT, îmi destăinuia la sfârşitul anului 1987 că un vecin al său din blocul unde locuia, având funcţie importantă pe linie de securitate îi spunea „că pe Ceauşescu singurul lucru care îl interesează este scaunul”.


Iar col. State, – fost contrainformator la Institutul de Mecanica Fluidelor şi Construcţii Aerospaţiale (unde am lucrat în perioada 1968-1976), pe care l-am întâlnit într-o dimineaţă a anului 1988 în metrou, la observaţia mea că „îmi pare rău că s-a ales praful şi pulberea de ceea ce am vrut să fac în aviaţie” mi s-a replicat, foarte degajat, în semn de scuză „să nu credeţi că noi nu am informat despre ceea ce se întâmplă în aviaţie, dar nu se ia nici o măsură”.


Iată deci un tablou sumar al situaţiei economice şi sociale deosebit de grele în care Ceauşescu adusese ţara şi cum gândeau în preajma evenimentelor din 1989 chiar şi cei care ocupau funcţii de răspundere în securitate sau erau vechi membri de partid.

Poziţia externă a lui Ceauşescu

Este cunoscut faptul că în august 1968 Uniunea Sovietică a intenţionat să invadeze şi România odată cu Cehoslovacia. Brejnev şi CCal PCUS erau nemulţumiţi de politica de oarecare independenţă începută de Gheorgbiu-Dej în.1962, devenită publică în 1964 şi continuată apoi de Ceauşescu. Prin distanţarea faţă de Uniunea Sovietică, Dej urmărea două obiective:


a) primul era respingerea planului sovietic de transformare a României în cămară a Uniunii Sovietice, cunoscut sub numele de Valev de care am vorbit mai sus şi care i-a permis lui Dej să obţină sprijinul cvasitotalităţii kominternişiilor din C.C. al P.C.R., afectaţi în bloc de rolul de „rude sărace” pe care li-l oferea Moscova ;


b) să se pună la adăpost de intenţiile lui Hruşciov de a-l schimba din funcţia de secretar general al P.C.R., întrucât îl considera stalinist, ca şi pe Ceauşescu de altfel. Este însă puţin cunoscut faptul că în această luptă surdă sovieticii au făcut uz de toate mijloacele. Astfel serviciul sovietic de spionaj, KGB, a pus la cale un atentat împotriva lui Dej în 1964 cu prilejul vizitei acestuia în Polonia, ultima sa vizită făcută în străinătate.


Atunci, Dej împreună cu celelalte 3 persoane aflate în automobilul său (ambasadorul României în Polonia, profesorul Pranorgescu, fost rector al Institutului de Construcţii din Bucureşti înainte de a fi ambasador, şoferul şi bodyguardul lui Dej) au fost supuşi unei doze letale de radiaţie. Ambasadorul a murit la Katovice în urma unui infarct determinat de şocul actinic produs de puternica radiaţie încasată, iar Dej, şoferul şi bodyguardul au murit de cancer în anul care a urmat.


Înfiinţarea unităţilor de comandă subordonate Direcţiei de Informare a Armatei (DIA)

În aceste condiţii Ceauşescu – pe care serviciile sovietice de spionaj încă sperau probabil să-1 recupereze[1] (deoarece în mod absolut sigur el fusese recrutat de GRU cu ocazia unui stagiu de specializare făcut în URSS prin anii 50) – încăpăţânat cum îl cunoaştem, a continuat politica lui Dej faţă de Uniunea Sovietică încurajat fiind şi de popularitatea pe care şi-a câştigat-o, atât pe plan intern cât şi extern, la 23 august 1968 când a înfierat în Piaţa Palatului invadarea Cehoslovaciei de către URSS.


La iniţiativa lui a fost adoptată o nouă doctrină militară, menită să facă faţă unei invazii militare a ţării, care, în cazul ocupării vremelnice a teritoriului naţional prevedea lupta întregului popor împotriva invadatorilor. În baza acestei doctrine au fost create unităţi de cercetare-diversiune, subordonate DIA, care aveau rolul de a culege informaţii şi a lupta în toatele liniilor inamicului pentru apărarea teritoriului vremelnic ocupat. Acestea erau de fapt unităţi de comando în adevăratul înţeles al cuvântului şi care, după cum vom vedea mai departe, au jucat un rol important în evenimentele din decembrie 1989.

Date despre lovitura de stat organizată de o structură autonomă mixtă, militară şi civilă

Sursele de informare ale Comisiei 22 Decembrie

Există numeroase declaraţii făcute în cadrul audierilor Comisiei 22 Decembrie ce atestă fără dubii, existenţa unei asemenea structuri autohtone: gl. Nicolae Militaru, comandorul Radu Nicolae, croitorul Chiriacescu din Constanţa rudă a lui Radu Nicolae (audiat de o subcomisie a noastră care s-a deplasat în Constanţa), col. Pângulescu, fost şef al operaţiunilor de la trupele de securitate şi mulţi alţi.


Vom remarca însă faptul că unii dinte cei audiaţi, care cunoşteau cu siguranţă existenţa acestei structuri puciste autohtone, nu au suflat un cuvânt despre ea.


În această categorie intră, în primul rând generalul Vlad Iulian, fostul şef al Direcţiei Securităţii Statului şi şefii direcţiilor din DFT, care nu au dat nici o infornaţie despre această structură. Cu siguranţă motivul principal îl constituie faptul că din această structură au făcut parte personalităţi importante ale regimului instalat la putere după 22 decembrie 1989 cum sunt: Ion Iliescu preşedintele CFSN şi apoi preşedintele ales al României, gl. Nicolae Militaru ministru al apărării naţionale după 22 decembrie 1989, Virgil Măgureanu, şef al SRI şi alţii.


În relatarea sa, comandorul Radu Nicolae povesteşte cum gl. Nicolae Militaru l-a invitat să participe la o şedinţă a grupului pe gl Vlad, lăsându-i în mână un bilet, în timp ce dădea mâna cu el, în care îl invita la o şedinţă care urma să se ţină la gl. Ion loniţă. Este adevărat că Vlad nu s-a prezentat, dar a trimis, un colaborator al său, col. Boulescu, pe care gl Ion loniţă nu a vrut să-l iniţieze.


Dar dacă aceştia nu au vorbit şi este clar că nu au făcut-o de frică pentru a nu fi lichidaţi, poziţia cea mai reprobabilă a adoptat-o Ion Iliescu, preşedintele României, care duce o campanie susţinută de mistificare a adevărului despre evenimentele din decembrie 1989. Astfel în cartea sa „Revoluţie şi reformă” el spune. „Eu însumi am încercat dar nu am reuşit să închei un asemenea mecanism fără nici un fel de legături oculte sau conexiuni cu centre străine”. Adică, cum spune un proverb românesc „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”.


Scurt istoric al înfiinţării şi al activităţilor puciste ale acestei structuri

Bazele teoretice ale primei structuri puciste anticeauşiste au fost puse în vara anului 1969. Principalii iniţiatori au fost două personalităţi neaşteptate într-o asemenea postură, acad.prof, Grigore Moisil şi filozoful D.D. Roşca. Ei au pornit de la o evaluare corectă a comportamentului lui Nicolae Ceauşescu pe care nici Ion Gh. Maurer şi nici ceilalţi conducători ai P.C.R. (Bodnăraş, Chivu Stoica, Gh. Apostol) nu au fost în stare să o facă după patru ani de la înscăunarea lui ca prim-secretar al P.C.R.


Nicolae Ceauşescu avusese suficient timp să-şi etaleze chiar şi pentru persoane care nu erau în anturajul său trăsăturile sale definitorii: incultură, incompetenţă, autoritarism şi grandomanie altoite pe fondul unei boli psihice-paranoia- diagnosticată de medicul său de casă, care din această cauză a şi fost „sinucis” de securitate, la ordinul lui Ceauşescu, fiind aruncat de la etajul VI sau VII al unui spital din Bucureşti (Spitalul de urgenţă).


El însă a reuşit să-şi domine colaboratorii şi adversarii printr-o viclenie ieşită din comun, dublată de răutatea patologică a Elenei Ceauşescu.


Academician Grigore Moisil, om de o vastă erudiţie şi o sclipitoare inteligenţă, avea o înclinare către neprevăzut şi subversiune, fapt constatat cu surprindere de mine, care îl cunoşteam bine, în primele luni ale anului 1969, când am făcut o vizită la locuinţa sa de pe strada Armenească, împreună cu Ştefan Ispas, şeful Grupului Aeronautic Bucureşti (GAB) şi ing Constantin Creiu, informatician care lucra ca şi mine la Institutul de Cercetări şi Proiectări Aerospaţiale (ICPAS). Motivul vizitei era unul banal: acela de a-l ruga, ca o primă acţiune să ne pregătească un grup de 10 absolvenţi al Facultăţii de Matematică în domeniul informaticii, urmând ca apoi să facă de asemenea cursuri de pregătire şi un număr de ingineri de la ICPAS. Cu această ocazie l-am informat si despre hotărîrea de a proiecta şi construi un avion de luptă cu reacţie avionul IAR-93, la care urmau să lucreze informaticienii pe care îi pregătea. Spre surprinderea mea, înainte de plecarea academicianul Grigore Moisil ne-a făcut oferta să-l folosim drept „cutie de scrisori” dacă vom avea nevoie de o corespondenţă specială cu firme străine.


Filozoful D.D. Roşca era adeptul teoriei „răspunderii morale a omului care poate opta pentru deznădejde sau pentru o tensiune îndreptate spre acţiuni şi creaţii generatoare de valori!”. Ei bine, ei au optat pentru acţiune şi creaţie generatoare de valori. Se pare că această opţiune, dublată de o prea mare slobozenie la gură i-a fost fatală acad. Grigore Moisil.


Structura militară a conducerii grupului pucist era formată din gl. Ion loniţă, gl. Militaru şi comandorul Radu Nicolae, care era şi un fel de om de legătură cu diverse grupuri sau persoane care aderaseră la ideea puciului. Gl. Militaru şi comandorul Radu Nicolae fuseseră dovediţi de securitate că au strânse legături cu GRU (serviciul de informaţie şi spionaj al armatei roşii dar şi gl. Ion loniţă făcuse studii în URSS şi avea legături cu ruşii după cum afirmă Radu Nicolae, dar nu se lăsa condus de ei.


Omul forte, care avea multe relaţii în armată şi se bucura de un mare prestigiu în rândul acesteia era gl Ion loniţă. El era şi teoreticianul reorganizării României pe criterii elitiste, după reuşita loviturii de stat, fapt subliniat de Radu Nicolae în depoziţia sa. Conducerea structurii civile era asigurată de Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu şi mai făcea parte din ea Vasile Patilineţ, care cu toate că fusese trimis de Ceauşescu în Turcia ca ambasador avea o intensă activitate pentru punerea la cale a puciului.


Deoarece din această structură făceau parte multe persoane recrutate de GRU şi KGB în timpul studiilor în URSS, activitatea sa era cu siguranţă susţinută sub observaţie de Moscova, care primea informaţii pe mai multe căi despre fiecare mişcare şi hotărâre.


Două lovituri de stat organizate şi pregătite pentru 1984 şi apoi 1987 au fost dejucate şi au căzut.


În 1984, lovitura de stat era pregătită pentru perioada când Ceauşeştii erau plecaţi într-o vizită oficială în Germania. Atunci Ceauşescu a revenit în ţară brusc, după numai o zi de şedere în Germania, iar în 1987 totul a căzut după arestarea lui Radu Nicolae. Acesta susţine că a trimis la Moscova, la KGB o scrisoare care i-a fost apoi dată lui Gorbaciov, după cum i-a spus în 1992 un general KGB, iar Gorbaciov i-a dat-o lui Ceauşescu(!).


Putem trage de aici concluzia clară că sovieticii nu aveau interesul să reauşească o lovitură pregătită de această grupare, pe care aparent o încurajau, deoarece, datorită în special generalului loniţă nu era favorabilă unei linii prosovietice. Or, este clar că Moscova avea interesul să pună la cârma ţării oameni care îi erau favorabili. Dându-i scrisoarea lui Ceauşescu, Gorbaciov dorea, pe de o parte, să-i dovedească că îl susţine, iar pe de altă parte, pentru a acoperi pregătirile celei de-a doua lovituri de stat care avut loc în 1989.


Generalul Ion loniţă a murit în 1986 şi a fost înmormântat pe 5 iulie la cimitirul Ghencea militar, într-un anonimat desăvârşit, de neconceput pentru un general de armată care a fost ministru al forţelor armate şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.


Moartea gl. Ioniţă a fost provocată de un cancer al tubului digestiv, contractat în condiţii suspecte. Puciştii presupun că din cauza unor alimente cumpărate de la magazinul gospodăriei de partid, care ar fi fost iradiate. Nu am avut timp să aprofundăm această problemă, dar dacă ar fi fost aşa şi alţi membri ai familiei ar fi trebuit să se îmbolnăvească.


Vasile Patilineţ, cu toate că era la Ankara, ţinea o strânsă legătură cu grupul, având multiple sarcini în pregătirea puciului. El a murit în urma unui accident de maşină în timp ce se îndrepta spre Ankara, conducându-şi singur Mercedes-ul scos de la reparaţie de la un atelier din Istambul. Radu Nicolae susţine că Vasile Patilineţ are şi un glonţ în cap. Fapt cert este că soţia sa nu a putut să-l vadă mort şi el a fost adus în ţară într-un sicriu metalic, care nu a putut fi deschis. Această ultimă informaţie mi-a fost confirmată şi de o altă sursă.


Despre hotărârea asasinării lui Patilineţ au fost anunţaţi cei din structura de la Bucureşti. Gl. Militaru sub pretext că are nevoie de copii de pe diplomele de studii de la Moscova, a sa şi a soţiei, s-a dus la Ambasada sovietică de la Bucureşti, prin care a cerut să fie informat Lavrentiev, ambasadorul sovietic la Ankara urmând ca acesta să-l pună în gardă pe Patilineţ. Dar oare Lavrentiev i-a comunicat, la timp mesajul care l-ar fi scăpat de la moarte ?


În concluzie, la vremea respectivă chiar dacă Ceauşescu nu era agreat la Moscova, schimbarea sa nu era dorită, deoarece pe de o parte el aducea Moscovei anumite servicii în ceea ce priveşte furtul de tehnologie occidentală, de care vorbeşte şi Pacepa, iar pe de altă parte nici nu putea fi de acord ca Ceauşescu să fie înlocuit cu altcineva la care sentimentele naţionale să fie mai bine conturate, cum se pare că era cazul generalului Ion loniţă. Aceasta era situaţia atunci.


Depoziţia comandorului Radu Nicolae în faţa Comisiei 22 Decembrie (vezi anexa 2)

De altfel, Radu Nicolae remarca la un moment dat, cu oarecare părere de rău „loniţă şi Patilineţ nu ar fi acceptat ce s-a făcut în 1989” (vezi 6.3.3.1.)

Consideraţiuni succinte privind această depoziţie

Audierea comandorului Radu Nicolae a avut loc pe 14 iunie 1995 şi a durat 4 ore, de la ora 900 la 1300. Vom remarca faptul că stenograma a fost terminată la 12 februarie 1996, în momentul când trecuseră câteva termene de prelungire a mandatului comisiei, termene acordate cu „mărinimie” de plen. Acest fapt arată de cât sprijin logistic s-a bucurat comisia şi care sunt condiţiile în care a lucrat.


De asemenea, subliniez.”faptul că dl. senator Sergiu Nicolaescu nu a participat la această audiere, în care au fost prezentate date deosebit de importante, cu toate acestea raportul comisiei făcut în principal de col. Grigoraş şi senatorul Sergiu Nicolaescu, la care şi-au adus contribuţia şi alţi membri ai comisiei într-o măsură mai mică, era gata la sfârşitul lui martie, fără a ţine seama de audierea comandorului Radu Nicolae şi de încă multe alte probe şi depoziţii extrem de importante trecute sub tăcere.


Revenind la audierea comandorului Radu Nicolae precizam că, după cum se poate vedea din lecturarea ei, conţine şi o serie de păreri personale discutabile. Ea are însă o valoare intrinsecă deosebită deoarece dă o imagine de ansamblu a tuturor frământărilor şi manevrelor care s-au făcut timp de 19 ani pentru înlăturarea de la putere a clanului Ceauşescu şi, de asemenea, face şi o serie de referiri la implicarea serviciilor de spionaj străine în evenimentele din decembrie 1989. În legătură cu referirea la trenul de la Periş, despre care comisia noastră nu avea cunoştinţă până la audierea domnului Radu Nicolae, informaţie pe care, din păcate, nu a cercetat-o după aceea, cu toate că era obligată să o facă (!), doresc să relatez o informaţie culeasă foarte recent cu totul accidental si care nu este exclus să fie legată de prima.


În ultima cursă TAROM venită de la Varşovia înaintea evenimentelor, pe 19 sau 20 decembrie 1989, pasagerii, circa 30-40 au fost invitaţi să ocupe scaunele din faţă ale compartimentului de pasageri, rămânând liberă jumătatea din spate. Avionul, care era un BAC.111 sau Rombac, a făcut escală la Budapesta, probabil conform programului. Lucrurile au început să bată la ochi deoarece escala s-a făcut de o manieră neobişnuită. Avionul nu a tras în apropierea aerogării în spaţiul destinat pentru sosirea şi coborârea pasagerilor, ci a oprit la capul pistei, în câmp. Unuia din pasageri, care avea. probleme cu inima şi a vrut să ia o gură de aer, nu i s-a permis să coboare.


În avion s-au suit circa 25 de indivizi tineri, tunşi scurt, fără bagaje, care s-au aşezat pe locurile din spate, fără a scoate un cuvânt, deci sursa mea nu a putut să îşi dea seama ce naţie erau. Alt fapt neobişnuit: după decolarea avionului s-a servit tuturor masa pasagerilor, dar cei care veneau de la Varşovia mai primiseră o masă între Varşovia şi Budapesta. Ar fi interesant de ştiut dacă biletele acestor pasageri au fost plătite în forinţi, ruble sau dolari.


În sfârşit, după coborârea din avion, pasagerii cu pricina au dispărut şi nu au trecut pe la controlul paşapoartelor şi nici prin vamă ! Probabil, este o ipoteză, la plecare au folosit trenul de la Periş de care vorbeşte Radu Nicolae.


Una din problemele importante la care se referea foarte succint comandorul Radu Nicolae este aceea a unei diviziuni în cadrul KGB, unde există opinii diferite privind abordarea unor situaţii interne şi externe. Este o problemă veche de când lumea, aceea a rivalităţilor şi limitei dintre serviciile secrete în cel de al treilea Reich între Gestapo şi la noi între DIA şi USLA.


De asemenea, el susţine că Șevarnadze şi Iakoblev ar fi agenţi ai CIA, iar atunci când i s-au adus probe lui Gorbaciov că Iakoblev este agent CIA, Gorbaciov ar fi replicat; „am nevoie de el”. Desigur acestea sunt informaţii obţinute de la prietenii mei de la Moscova din lumea KGB-ului.


Unele informaţii cum sunt cele referitoare la asasinarea lui Vasile Patilineţ şi supoziţiile privind lichidarea generalului loniţă, am avut şansa să le obţin la vremea respectivă din surse independente de cele la care face apel comandorul Radu Nicolae.


În sfârşit, nu putem încheia fără să remarcăm o tentă antisemită în poziţia sa, una pro-arabă şi pro-Gadafi bine marcată, ca şi o naivitate în problema Basarabiei, greu de înţeles pentru un om de cultura sa, care pune mai mult preţ pe declaraţiile pe care i le-a făcut un Ivan sau Alioşa decât pe binecunoscuta linie imperialistă a Kremlinului, slujită de GRU şi KGB.


Sper însă că citind Testamentul lui Petru cel Mare, pe care îl publicam în mod expres, pentru toţi ca el, va reuşi să înţeleagă mai corect şi mai bine lucrurile, dacă nu este prea târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată.


De asemenea, considerăm că toţi românii trebuie să-l cunoască din cea mai fragedă vârstă şi că tot în cărţile de istorie îi va trebui consacrat un capitol special.


Planurile şi acţiunile de sovietizare a României prin kaghebizare

De peste 600 de ani ţările româneşti şi, în special, Moldova, iar apoi România, după apariţia sa ca stat unitar, au fost supuse unei puternice presiuni venite de la răsărit. După ultima mare incursiune a tătarilor la apus de Nistru, de la 1241, a fost posibil descălecatul lui Bogdan (1359) când a luat fiinţă Moldova ca stat. În acest fel moldovenii au avut posibilitatea să-şi organizeze mai bine apărarea şi timp de aproape 500 de ani au reuşit să reziste cu succes incursiunilor de jaf, de mai mică amploare decât cea de la 1241, ale tătarilor din Crimeea şi cazacilor de pe Don.


Scurt istoric al acţiunilor imperialismului rus şi sovietic împotriva poporului român

Odată cu extinderea democraţiei ruşilor către sud şi vest, tătarii şi cazacii au căzut sub stăpânirea lor, iar Moldova a trebuit să facă faţă unui vecin mult mai puternic, cu vădite veleităţi imperialiste. În urma unuia dintre războaiele ruso-turce şi a păcii semnate la Bucureşti la 1812, turcii, care erau suzeranii Moldovei, dar se aflau într-un evident declin militar şi social, au cedat Basarabia Rusiei ţariste. În acest fel Rusia a mai făcut încă un pas către vest.


Abia la 26 martie 1918, Basarabia a reuşit să revină la Patria-mamă, pentru ca 22 de ani mai târziu, pe 20 iunie 1940, în urma Pactului de tristă memorie Ribbentrop-Molotov, să fim obligaţi să o abandonăm din nou ruşilor, sub presiunea forţelor reunite ale celor doi coloşi, hitlerist şi comunist. Atunci un număr însemnat de basarabeni s-au refugiat în ceea ce mai rămăsese din România. Eliberată apoi în câteva săptămâni după intrarea în război la 22 iunie 1941, am fost nevoiţi din nou să o cedăm în 1944 imperiului comunist sub presiunea tăvălugului armatei roşii, fapt consemnat şi la masa verde cu ocazia Păcii de la Paris, din 1949. Atunci, în 1944, un număr foarte mare de basarabeni şi-au părăsit aproape tot ce aveau şi s-au refugiat în România. Au rămas totuşi în Basarabia şi Bucovina peste 4 milioane de români,supuşi la deportări şi persecuţii greu de imaginat.


Fundamentarea politicii imperialiste şi a acţiunilor militare ruseşti şi sovietice

Toate aceste acţiuni reamintite mai sus, îndreptate împotriva noastră de Rusia Ţaristă iar apoi de URSS , adică de imperialismul sovietic instaurat după revoluţia bolşevică din 1917 ca şi altele similare îndreptate împotriva tuturor celorlalţi vecini ai lor fac parte dintr-un plan cu bătaie lungă în timp şi spaţiu, care vizează întreaga Europă. El a fost fundamentat prin testamentul lăsat în 1732 de ţarul Rusiei, Petru cel Mare.


Ideea care stă la baza testamentului lui Petru cel Mare este expusă clar în partea sa introductivă:


”Marele Dumnezeu, de la care avem existenţa şi Coroana noastră bucurându-ne şi sprijinindu-ne, îmi iartă mie a privi pe poporul roşienesc, ca chemat a stăpâni în viitorime toată Europa.”


O copie a testamentului a fost scoasă din Rusia la 1758 de ambasadorul Franţei la Sankt-Petersburg şi dusă la Paris. Din păcate, omenirea civilizată nu a dat atenţia cuvenită acestui document de cinism, rasism, ticăloşie şi machiavelism reprezentat de Testamentul lui Petru cel Nare.


Revoluţia bolşevică din 1917, a preluat integral aceste planuri diabolice ale lui Petru cel Mare, asociindu-le o componentă ideologică subversivă care i-a dat o tentă socială, menită să ascundă obiectivele imperialiste, extinse de această dată în întreaga lume, nu numai la Europa cum o făcuse cu „modestie” Petru cel Mare.


În acest sens, întreaga operă a lui Vladimir Ilici Lenin nu este altceva decât o dezvoltare a ideilor de bază din Testamentul lui Petru cel Mare. Singura deosebire dintre ei este faptul că Petru cel Mare îl invocă pe Dumnezeu, iar Vladimir Ilici Lenin pe Anticrist.


Testamentul lui Petru cel Mare

Redăm mai jos Testamentul lui Petru cel Mare, deoarece în opinia noastră fiecare român şi fiecare om al lumii civilizate trebuie să îl cunoască. De aceea considerăm că este absolut necesar să fie introdus în mod obligatoriu în programa analitica a şcolilor noastre la istoria românilor,unde vor trebui făcute exemplificările ce se cuvin privind impactul acestui testament asupra relaţiilor ruso-române şi apoi din nou la istoria universală unde iar se pot da multe exemple.


Simpla lui citire va fi edificatoare pentru fiecare cititor şi nu cred că mai este necesar acum un comentariu suplimentar (vezi anexa 3).

Racolarea şi pregătirea în Uniunea Sovietică de agenţi KGB şi GRU

Nu este cazul acum să fac un istoric al spionajului şi nici apologia lui. Spionajul s-a născut odată cu lumea, dar el a luat o amploare fără precedent în epoca modernă când întâlnim toate formele posibile de spionaj: militar, diplomatic, economic, industrial, tehnologic. Alături de spionaj, unele din formele de acţiune cu mare eficienţa practicate de serviciile secrete au fost crearea de curente de opinie, dezinformarea şi intoxicare adversarilor. Toate aceste forme de spionaj au fost utilizate la noi în ţară de serviciile străine de spionaj înaintea şi în timpul evenimentelor din decembrie 1999, după cum vom arăta în continuare. Se poate spune, fără exagerare, pe baza datelor existente la Comisia 22 Decembrie, că evenimentele din decembrie 1999 din România au reprezentat încununarea activităţilor depuse pe teritoriul ţării noastre de serviciile de spionaj timp de peste 5o de ani.


Fiecare ţară are datoria să combată actele de spionaj. Americanii au avut pe soţii Rosenberg condamnaţi la moarte şi executaţi pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, şi încă mulţi alţii care îşi ispăşesc pedepsele. În Anglia a existat o pleiadă de spioni infiltraţi chiar în inima serviciilor secrete britanice. Philly este unul dintre aceştia. Sovieticii au avut numeroşi agenţi KGB care au dezertat în tabăra adversă. Banii, de cele mai multe ori, şi concepţiile ideologice au stat la baza acestor acţiuni. De altfel, „războiul rece” dintre cele două sisteme ideologice şi economice, capitalist şi comunist, a creat condiţii deosebit de propice dezvoltării tuturor formelor de spionaj.

Scurs istoric al activităţilor sovietice de spionaj dinainte de începerea războiului

Partidul Comunist Român, înfiinţat înainte de 1921, a reprezentat principala agentură a spionajului sovietic în România. Ei au făcut jocul Uniunii Sovietice, care susţinea că România este un stat multinaţional şi cerea dezmembrarea lui. Aceasta corespundea obiectivelor testamentului lui Petru cel Nare şi lui Lenin. Toată structura P.C.R. dinainte de 1944, care număra circa 800-1000 de membri, ducea în România o politică antinaţională, pusă în slujba URSS. Acesta este motivul pentru care P.C.R. a fost scos în afara legii.


O serie de membri ai P.C.R., au fugit imediat înainte de război. I-am amintit pe Emil Bodnăraş si Alexandru Bârlădeanu, adepţi notorii ai GRU,şi KGB. Despre Emil Bodnăras am aflat de curând, de la un membru al SIE, că iniţial ar fi fost agent al Siguranţei române, trimis în URSS şi racolat acolo de GRU. Este greu de crezut acest lucru.


Un alt agent notoriu al KGB a fost Alexandru Iliescu, – tatăl actualului preşedinte al României, Ion lliescu. El a fost fugit în Uniunea Sovietică o perioadă îndelungata 1930-1936 şi s-a reîntors în ţară cu sarcini specifice. De altfel, din datele preliminare de care dispunem, întreaga familie a lui Ion Iliescu, pe linie paternă, a avut puternice conexiuni cu Uniunea Sovietică.


Generalul Ştefan Kosztyal este un alt exemplu de spion sovietic, fugit în Uniunea Sovietică înainte de începerea războiului şi reîntors după război prin Budapesta. Bineînţeles că biografia pe care şi-a făcut-o în faţa comisiei este romanţată. Se ştie despre el că este căsătorit acum cu o rusoaică, are un fiu cu ea, de care este foarte mândru.

În momentul când a intrat în atenţia serviciilor româneşti de contrainformaţii ale DSS,a căutat să pareze suspiciunile căsătorindu-se cu o româncă, mult mai tânără decât el, cu care a ajuns la divorţ în cele din urmă. Vrând să împiedice divorţul, pentru a-şi conserva acoperirea, el spunea fostei sale familii:


„mai aveţi puţin răbdare, că eu o să ajung mare în ţara aceasta” (!)


La procesul de divorţ a avut-o ca avocată pe Paula lacob, care în mod evident servea interesele KGB-ului în România. Există şi alte dovezi în acest sens zi am fost informat că au apărut informaţii şi în presa străină care confirmă apartenenţa sa la KGB.


Depoziţia generalului Ştefan Kosztyal în faţa Comisiei 22 Decembrie

Consideram util pentru cititori să publicăm stenograma depoziţiei lui Ştefan Kosztyal, care de fapt nu ar mai trebui să poarte titlul de general, deoarece a fost degradat pe vremea lui Ceauşescu datorită apartenenţei sale la GRU. Desigur, titlul de general i-a fost reacordat de regimul lui Ion lliescu, care a manifestat o „deosebită înţelegere” pentru toţi agenţii GRU şi KGB din România ! (vezi anexa 4).

Recrutarea şi pregătirea de spioni în URSS în timpul războiului

Desigur, nu se poate spune că vârfurile conducerii PCR fugite în Uniunea Sovietică au fost recrutate de GRU sau KGB în timpul războiului. Ele aparţineau de mult timp acestor structuri, prin însăşi apartenenţa lor la PCR.


În această categorie intră cei de care am vorbit mai înainte împreună cu alţii, şi anume: Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Ana Pauker, Vasile Luca, Walter Roman (tatăl lui Petre Roman), Ştefan Kozstyal şi desigur încă mulţi alţii. O analiză serioasă în această direcţie va trebui făcută în continuare, deoarece poporul român are dreptul să cunoască adevărul asupra celor care l-au condus timp de 50 de ani, l-au asuprit şi au făcut jocul unor interese potrivnice intereselor ţarii. Măcar acum. Pe de altă parte, în timpul războiului a început o acţiune susţinută condusă de GRU şi KGB, pentru înfiinţarea celor două divizii „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” formate din prizonieri aflaţi în lagărele din Uniunea Sovietică.


În această direcţie deţin date de prim ordin, privind modul cum s-au făcut recrutările pentru aceste divizii, de la supravieţuitori ai acelor lagăre. Unul este unchiul meu Adrian Drăghicescu căzut prizonier la Cotul Donului, locotenent în armata română, care a fost eliberat din prizonierat şi s-a întors în ţară în iunie 1948.


De la el am aflat că în anul 1943, au venit în lagărul unde se afla de lângă oraşul Maxim Gorki, în apropiere de Cercul Polar, Ana Pauker şi Vasile Luca pentru a convinge oamenii să se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu ca să-şi „elibereze ţara”. Desigur, că mulţi soldaţi şi unii ofiţeri, pentru a scăpa mai repede din infernul din lagăr au făcut-o, cu toate că sunt convins că mulţi au avut o strângere de inimă. Ceea ce este absolut sigur este faptul că absolut toate cadrele de conducere ale celor două divizii, au fost obligate să semneze adeziuni faţă de GRU. Altfel nu puteau primi funcţii de comandă. Cred că este clar.


Odată cu venirea în ţară a acestor două divizii a avut loc cea mai masivă infiltrare de agenţi GRU şi KGB, care au jucat un rol determinant pentru turnura favorabilă Uniunii Sovietice luată de evenimentele din România după 1944. Spre exemplu, comandant al diviziei „Tudor Vladimirescu”, a fost generalul Cambrea, care în mod cert a venit cu grad GRU, după cum se exprima Radu Nicolae în legătură cu Emil Bodnăraş.


Gl. Cambra este unchiul senatorului Sergiu Nicolaescu, care a fost preşedinte al primei comisii de cercetare a evenimentelor din decembrie 1999 şi vicepreşedinte al acestei a două comisii. Numai acest fapt ar fi fost suficient, în mod normal, într-o ţară civilizată ca să-l facă pe senatorul Sergiu Nicolaescu să se recuze din funcţiile ocupate în aceste două comisii. Nu a făcut-o.


Mai mult, domnia sa ocupă şi funcţia de preşedinte al Comisiei de politică externă a Senatului. Acum două săptămâni aceasta comisie a validat trei ambasadori propuşi de partidul de guvernământ, Dintre aceştia doi au făcut studii în Uniunea Sovietică. 6.4.4.3. Recrutarea şi pregătirea de agenţi GRU şi KGB în perioada 1948-1968.


Aceasta a fost cea mai favorabilă perioadă. pentru recrutarea şi pregătirea de agenţi GRU şi KGB, dintre numeroşii studenţi trimişi prin Ministerul Învăţământului la studii în Uniunea Sovietică şi militari trimişi de M.Ap.N. şi M.A.I la studii şi pentru efectuarea unor stagii de pregătire la înalte instituţii militare.


Acest procedeu a fost utilizat în toate ţările satelite ale URSS: România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Albania, ca să nu menţionez decât ţările din estul Europei), dar, se pare, că pregătirea şi infiltrarea celor mai numeroşi agenţi GRU şi KGB s-a făcut în România din două motive principale:


a) România era plastă pe direcţia de acces către sud (Constantinopol şi Marea Mediteraneană) foarte importantă, conform testamentului lui Petru cel Mare ;


b) Conducerea comunistă din Bulgaria era de acord ca Bulgaria să devină republică sovietică, dar se interpunea România între ea şi URSS.


Dimensiunile recrutării de agenţi GRU şi KGB în România

În interpelarea făcută pe 19 iunie 1995, am cerut celor trei ministere menţionate mai sus, al Învăţământului, M.Ap.N. şi M.I. să îmi comunice numărul şi numele studenţilor şi militarilor care au fost specializaţi în Uniunea Sovietică în perioada 1948-1968 (anexa 5). Ca de obicei, răspunsurile la interpelări au căutat să fie evazive, iar răspunsul Ministerului Învăţământului nu spune nimic (anexa 6). În răspunsul Ministerului de Interne se spune că „au urmat diferite cursuri de specializare aproximativ l000 de cadre (1), la Instituţii de învăţământ civil sau militar”(vezi anexa 7).


M.Ap.N. comunică în răspunsul său că în perioada menţionată au absolvit academii şi şcoli militare, precum şi diferite cursuri de perfecţionare (specializare) 1868 ofiţeri (vezi anexa 8). Apoi ca răspuns este indicat numărul de cadre după cum urmează: 816, academii militare cu durata de 2-7 ani, astfel:


- 161, la academii militare generale de comandă şi de stat major (Academia Militară Superioară „Voroșilov, Academia Militară Frunze);


- 348, la academii militare cu profil armă;


- 83, la Academia Spate şi Aprovizionare;


- 257, la academii militare cu profil tehnico-ingineresc;


- 17, la Academia Militară Politică „Lenin”;


- 349, la şcoli militare cu durata de 1-3 ani;


- 704, la cursuri de perfecţionarea (specializare) pe linie de comandă, stat major, servicii şi medicale.


Probabil că prin Ministerul Învăţământului au plecat la studii şi specializări (aspiranţi, spre exemplu) alţi 2500-3000 de studenţi şi cadre.


Deci, în total, în Uniunea Sovietică au fost trimişi în 20 de ani circa 5.500 de studenţi şi cadre militare, care, atunci când s-au întors în ţară, au primit funcţii de conducere şi au făcut politica Uniunii Sovietice.


În interpelarea senatorului Şerban Săndulescu s-a cerut şi lista nominală a celor care au făcut studii în URSS, dar nu s-a primit. Aveam astfel posibilitatea să vedem cine au fost cursanţii din URSS şi să ştim ce funcţii au ocupat în continuare. Am fi constatat că toate funcţiile importante erau ocupate de ei atât în partid cât şi în armată.


În răspunsul Ministerului de Interne se arată că din cele l000 de cadre care au făcut studii în URSS „nici unul din acestea nu mai este în activitate”.Noi avem informaţii că lucrurile nu stau aşa.


În răspunsul M.Ap.N. se arată că numai 41 de ofiţeri, având vârsta cuprinsă între 51 şi 60 ani mai lucrează „pe linie de comandă, stat major, tehnică, învăţământ şi cercetare ştiinţifică”.

Criteriile de selecţionare a celor recrutaţi de KGB şi GRU

Desigur ar fi greu să scriem despre acest subiect dacă nu am fi avut câteva discuţii interesante cu câţiva ofiţeri superiori din DIE (Direcţia de Informaţii Externe) care ne-au furnizat o serie de date privind criteriile utilizate de sovietici pentru recrutarea de agenţi GRU şi KGB.


De fapt, după cum se va vedea, nu există nimic transcedental în aceste criterii, ci sunt lucruri de bun simţ ca să spunem aşa, cu toate că a te lăsa racolat de un serviciu de informaţii străin e un act de trădare de ţară şi de neam, una din cele mai grave crime pe care poate să o comită un om.


În opinia noastră, cel puţin 70% din cei care au făcut studii acolo au semnat angajamente cu GRU şi KGB. Dar cei care s-au lăsat atraşi în asemenea jocuri au făcut-o unii din ticăloşie, alţii din naivitate. Aceştia din urmă s-au lăsat ameţiţi de lozinca la modă pe vremea aceea „Ataşamentul faţă de „clasa muncitoare este dovedit de dragostea fierbinte faţă de Uniunea Sovietică”.


Pe scurt, criteriile respective pot fi astfel sintetizate:


1. Persoana susceptibilă de recrutare trebuie să aibă origine socială „sănătoasă”, în sensul comunist al cuvântului;


2. Să se tragă dintr-o familie de activişti comunişti sau care aparţin nomenclaturii comuniste din ţara respectivă;


3. Să aibă, eventual, o descendenţă de origine slavă sau mai bine chiar rusească;


4. Să fie bine pregătit profesional, deci la întoarcerea în ţară să aibă bune şanse de a fi promovat în funcţii importante.


5. Pregătirea ideologică si ataşamentul faţă de doctrina comunistă şi de URSS în special, să fie cât se poate de bună.


În plus, faţă de aceste criterii, s-a mai practicat sistemul de a le fi băgat în pat câte o rusoaică, ceea ce nu era greu de realizat când unele cursuri sau specializări au fost foarte lungi, de ordinul anilor, mergând chiar până la şapte ani.


Politica dusă după 1964 faţă de cadrele care au făcut studii în URSS

După adoptarea poziţiei de distanţare faţă de URSS din 1964, din motivele arătate anterior şi nu din patriotism, cum ar vrea să creadă unii, şi atitudinea conducerii PCR faţă de cadrele cu studii în URSS s-a modificat.


Ţinând seama de forţa deosebită pe care oamenii pregătiţi în URSS o aveau atât ca număr cât şi ca importanţă a funcţiilor de conducere ocupate, este evident că acţiunea de epurare a fost lentă şi nu a putut să îşi atingă scopul decât în mică măsură. Din acest punct de vedere un rol important a jucat şi corupţia şi nepotismul care atinseseră cote foarte înalte în regimul comunist şi îşi fac simţită din plin prezenţa în actuala fază de tranziţie în care puterea o deţin foarte multe elemente crescute şi educate în spiritul. vechiului regim.


Securitatea, care până în anul 1964 se ocupa în exclusivitate cu reprimarea exponenţilor societăţii româneşti de dinainte de 1945 (membri ai partidelor istorice şi în primul rând ai P.N.Ţ., oameni de cultură de largă deschidere, reprezentanţi ai claselor mai înstărite, intelectualitatea satelor etc.) după 1964 a primit dispoziţii să supravegheze pe cei care au făcut studii în URSS. Astfel sarcinile direcţiilor I şi a IV-a din DSS au fost orientate în mod special în această direcţie.


Dar munca era deosebit de grea, numărul celor care trebuiau ţinuţi sub observaţie şi „lucraţi informativ” fiind foarte mare, după cum s-a văzut, iar pe de altă parte aceştia aveau funcţii importante în partid şi în stat.


Totuşi au fost prinşi în flagrant delict o serie de generali ca: Şerb, Militaru, Vasile Ionel, Radu Nicolae Nicolae, Pletos, Topliceanu, Pancea şi încă mulţi alţii. Numai că Nicolae Ceauşescu, care cu certitudine el însuşi semnase un angajament cu KGB, cu ocazia stagiului făcut în anii 50 în URSS, dar pe care nu-l mai respectase, nu a avut curajul să ia măsuri de lichidare a celor care aveau acoperirea unor servicii de spionaj. În acest fel el le-a lăsat pe de o parte posibilitatea să activeze împotriva regimului său, cum era cazul gen, Militaru şi Kosztyal şi a comandorului Radu Nicolae, dar pe de altă parte a demobilizat oamenii ce făceau această „muncă importantă” în DSS, care au constatat că nu se luau decât măsuri minore împotriva celor pe care îi descopereau.


Ceauşescu nu a procedat de aceeaşi manieră cu cei care unelteau împotriva sa, sau îl criticau fără perdea cum a fost cazul gl. Ion Ioniţă, a lui Vasile Patilineţ sau a lui Virgil Trofin, care sub o formă sau alta au fost lichidaţi din ordinul său.


În privinţa civililor, este cazul să amintim urmărirea informativă a lui Silviu Brucan, Mazilu sau Ion Iliescu. În cadrul depoziţiilor nu s-au făcut referiri la aceştia, deoarece nici unul dintre cei audiaţi nu a avut curajul să vorbească de cei ce erau la putere. Există însă o bandă video, făcută în după amiaza zilei de 22 decembirie, în care gl. Vlad a întrebat când l-a văzut apărând la fostul C.C. pe Ion Iliescu „Cine a adus KGB-istul ăsta aici?”


De fapt nu putem încheia fără a scoate în evidenţă una din slăbiciunile activităţii comisiei, care nu a putut cerceta dosarele agenţilor GRU şi KGB făcute de fosta securitate. Aceste dosare ar trebui depuse la Arhivele Statului pentru a putea fi cercetate de oricine. Actuala putere se fereşte să facă aşa ceva.


Probabil că unele dintre aceste dosare au fost distruse după 22 decembrie 1989. Se ştie că Gelu Voican-Voiculescu s-a ocupat cu depistarea unor dosare ale securităţii, dintre care unele au fost puse în circulaţie chiar de el.


Legături cu alte servicii de spionaj

Şi alte servicii de spionaj urmăreau cu atenţie situaţia din România, deoarece Nicolae Ceauşescu, prin comportamentul său necugetat, devenise un fel de duşman public nr.1 al lumii, modul în care conducea, administra ţara şi îi trata pe cetăţenii români fiind o ruşine care apăsa pe toată Europa. Nu dispunem însă de date concrete privind dimensiunile implicării celorlalte servicii de spionaj care cu siguranţă au existat.


Aici este cazul să îl amintim în primul rând pe Silviu Brucan, care după cum am mai spus are întinse legături în acest domeniu. Un altul care a fost depistat de DSS este Răceanu semnatar al scrisorii celor şase.


Şeful serviciilor de informaţii de la Timişoara dl. Ţinu a afirmat în depoziţia sa că şi pastorul Laszlo Tokes a avut legături dovedite cu serviciul de spionaj de la Budapesta.


Desigur că mai există şi alţii, despre care nu s-a vorbit în cadrul audierilor comisiei noastre.

Preliminariile evenimentelor din decembrie 1989

Primele obiective ale „Comisiei de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989”

Pentru a lămuri natura evenimentelor din decembrie 1939 din România era deosebit de important să găsim răspunsurile corecte la următoarele două întrebări :


a) Dacă Ceauşescu ştia că se pregăteşte o acţiune militară pentru răsturnarea sa de la putere ?


b) Care erau planurile şi măsurile anvizajate de Ceauşescu şi acoliţii săi pentru combaterea unor asemenea acţiuni ?


Dacă reuşim să avem răspunsurile la aceste întrebări putem să răspundem şi la celelalte „enigme” care frământau opinia publică românească şi internaţională :


- Cine au fost teroriştii ?


- A existat sau nu război electronic, cine şi de ce l-a făcut ?


- A fost revoluţie sau lovitură de stat ?


De aceea comisia i-a audiat în primul rând pe foştii conducători mai importanţi ai regimului comunist şi pe cei ce au jucat un rol determinant în turnura luată de evenimente după 22 decembrie.


Au fost deci audiaţi :


a) Membrii CPEx şi membrii ai C.C. al P.C.R.: Ion Dincă, Emil Bobu, Ion Coman, secretar al C.C. al P.C.R., llie Verdeţ, membru al C.C. al P.C.R. Ceauşescu Nicu, prim-secretar al PCR Sibiu;


b) Conducători ai serviciilor de represiune: Tudor Postelnicu, fost ministru de interne, gl. Iulian Vlad, fostul şef al Direcţiei Securităţii Statului (DSS), gl. Neagoe Marin, şeful Direcţiei a V-a din DSS, col. Lăzărescu Florian Direcţia V-a DSS, gl mr. Stamatoiu Aristotel, şef secţie DSS gl.mr. Neculicioiu Victor, şef direcţie: DSS, gl.lt. Vasile Gheorghe, şeful Direcţiei a IV-a din DSS, Apostolescu Ion, şef serviciu în Direcţia V-a din DSS, gl.mr. Bucurescu Gianu, adjunct al ministrului de interne, col. Zătreanu Mircea şi col. Cristescu Alexandru de la USLA, gl.mr. Ceauşescu Andruţa, şeful Şcolii de Securitate de la Băneasa etc.


c) Comandanţi militari importanţi ca: gl. Ştefan Guşă, şef al M.St.M., gl. Victor Athanasie Stănculescu, gl. Mihai Chiţac, ultimii trei implicaţi în represiunea de la Timişoara, gl.col. Hortopan Ion, implicat în represiunea de la Intercontinental, şeful Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, gl. Eftimescu Nicolae, locţiitorul şefului M.St.M., amiral Dinu Ştefan, şeful Direcţiei de Informaţii al Armatei (DIA), gl.lt. Ceauşescu llie, gl. Rus losif, comandantul aviaţiei etc.


d) Membri ai cancelariei C.C. şi alţii: Silviu Curticeanu, şeful cancelariei C.C. al P.C.R., Manea Nicolae Marin, şeful cabinetului lui Ceauşescu, Hârjeu Mihai, secretarul lui Ceauşescu, Iamandi Gheorghe, adj.şef-cancelarie C.C., Dârnu Aurel, translator la C.C., Stoica Gh., translator al secţiei externe a C.C. al P.C.R. etc.


În imensa lor majoritate audiaţii care făceau parte din cele patru categorii enumerate mai sus ne-au spus banalităţi: recunoşteau că în ţară situaţia era, explozivă datorită nemulţumirilor populare crescânde, că evoluţia situaţiei politice din celelalte ţări satelite ale Uniunii Sovietice (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, R.D.G. şi Bulgaria) prefigurau şi căderea regimului Ceauşescu; sau ne făceau ţări episodice cu referire la întâmplări particulare sau punctuale din Bucureşti sau din ţară. Era evident pentru cei care participau la aceste audieri că totul mergea după un scenariu bine regizat al cărui unic obiectiv era ascunderea adevărului.


Foştii conducători ai securităţii audiaţi de comisie, au evitat în general să vorbească despre pregătirile puciste făcute de o structură autohtonă din care făceau parte numeroşi agenţi KGB şi GRU, civili şi militari.


Ei au cunoscut însă foarte bine această organizaţie pucistă au ştiut componenţa ei, mişcările şi planurile acesteia . Au şi executat, de altfel, ordinele de lichidare a doi membri de frunte ai acestei organizaţii, pe gl. Ion Ioniţă, fost ministru al forţelor armate şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Vasile Patilineţ, fost secretar al C.C. al P.C.R. şi colaborator apropiat al lui Ceauşescu, pe lângă mulţi alţii de mai mică importanţă, unii lucrând chiar în securitate.


Totuşi o referire sumară la această organizaţie am obţinut-o de la gl. Nicolae Militaru, iar alta mult mai amplă de la comandorul Radu Nicolae, abia în 2 iunie 1994, ambii făcând parte din structura de conducere a organizaţiei şi fiind, totodată, membri ai GRU, motiv pentru care nu au fost lichidaţi de Ceauşescu.


Foştii conducători ai securităţii au negat şi faptul că aveau cunoştinţă despre pregătirea unei a doua lovituri de stat, organizată de forţe externe dar sprijinită de numeroşi agenţi GRU şi KGB aflaţi în ţară, dintre care unii făceau parte în acelaşi timp din organizaţia autohtonă de care am vorbit mai sus, precum şi de un numeros contingent de agenţi străini infiltraţi, ruşi şi de alte naţionalităţi. În acest sens este suficient să arătăm că în România se aflau în decembrie 1989 circa 63.000 de ruşi, care împânzeau ţara, de la un capăt la altul, deci cu 40.000 mai mulţi decât în aceeaşi perioadă a anilor precedenţi. Ca să nu mai vorbim de cei circa 25-30 de tineri suspecţi veniţi de la Budapesta cu avionul de Varşovia pe 19 sau 20 decembrie 1989, menţionaţi anterior.


Putem spune că cei de la care ar fi trebuit să aflăm toate aceste lucruri, deoarece sarcina lor era aceea de a cunoaşte ce se întâmplă în ţară, s-au abţinut cu obstinaţie să spună ceva, în ciuda jurământului depus de fiecare audiat în faţa comisiei „jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu”. Dar pentru ei a fi sperjur este un fleac pe lângă toate grozăviile pe care cei mai mulţi dintre ei le au pe conştiinţă. Şi totuşi, la 2 iunie 1994, după zeci şi zeci de audieri practic infructuoase, la doi ani şi jumătate de la începerea activităţii comisiei noastre, am obţinut o informaţie pe care aş numi-o senzaţională.


Depoziţia colonelului Dumitru Răşină

Colonelul Dumitru Răşină a venit la comisie din proprie iniţiativă şi a cerut să fie audiat. El era surprins că faptele pe care vroia să le relateze în faţa comisiei nu au apărut nicăieri, în depoziţiile făcute de cei care au participat la ele şi a subliniat că lucrurile pe care urma să ni le împărtăşească „nu le-a spus nici procurorului, care era un găgăuţă”.


După audiere, impresionat de ceea ce auzisem, mărturisesc că prima mea reacţie a fost să iau cât mai curând referinţe despre col. Răşină. În aceeaşi zi am contactat foşti colegi care lucrau în domeniul chimiei şi colegi de partid care activaseră în acelaşi domeniu. Referinţele pe care le-am obţinut au fost excelente, în sensul că mi s-a confirmat că dl. Dumitru Răşină este un om serios şi se poate pune bază pe spusele lui. El ne-a informat că în jurul datei de 11 noiembrie 1989 au avut loc, simultan, trei consfătuiri cu şefii inspectoratelor de securitate din ţară, astfel:


1. La Braşov, cu cei din Ardeal , Banat şi Gorj condusă de gl. Stamatoiu şi la care a participat şi Răşină ca şef al Inspectoratului de Securitate de la Arad;


2. La Bucureşti, unde au participat şefii inspectoratelor din Muntenia şi Oltenia, mai puţin Gorj, unde a fost prezent gl. Vlad Iulian;


3. La laşi, unde s-au strâns şefii inspectoratelor de securitate din Dobrogea şi Muntenia, consfătuirea fiind condusă de generalul Niculicioiu, fostul şef al unităţii 0110.


După cum veţi vedea din stenograma depoziţiei colonelului Dumitru Răşină, participanţii la consfătuire nu au avut voie să aibă aparate de înregistrare, au fost controlaţi la intrare (!) şi nu au avut voie să ia notiţe. La ora 1101 (aceeaşi pentru toate trei consfătuirile) generalul Stamatoiu a deschis un plic în care era un material făcut din ordinul lui Ceauşescu, a spus el, scris pe 6 foi, cu antetul Cancelariei C.C. şi semnat de Silviu Curticeanu, pe care l-a citit. În esenţă, în material se spune că „din datele şi informaţiile primite din exterior si din lucrarea informativă făcută de către aparatul de informaţii interne, a unor persoane adversare preşedintelui Ceauşescu, în următoarele trei luni de zile maximum se vor întâmpla:


a) lichidarea lui Ceauşescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea sau la Moscova ca invitat la o plenară de partid sau consfătuire ;


b) schimbarea din funcţia de secretar general şi sef de stat, urmare a unei plenare care va avea loc în Bucureşti, într-un loc secret unde va fi demis;


c) apariţia unor manifestaţii de strada tip Braşov, tip Valea Jiului la care vor participa elemente declasate şi foşti deţinuţi de drept comun, unde vor avea loc ciocniri cu armata vor fi ocupate sedii şi va fi obligat să fugă sau va fi prins si judecat.


Nu pot să nu reproduc încheierea pesimistă făcută de colonelul Răşină la sfârşitul acestei enumerări;


„Eu, unul sunt îngrijorat că nu a spus nimeni asta, dar, mă rog, asta este”.


Din analiza acestui material se pot trage câteva concluzii:


În primul rând este clar că o asemenea consfătuire, la care s-au luat măsuri atât de stricte încă de la intrare pentru a nu se face nici o înregistrare şi în care s-au spus lucruri atât de surprinzătoare, nu putea să o uite nici unul dintre participanţi. Ori toate încercările făcute de comisie, este adevărat insuficient de asidue, de a obţine de la o serie de participanţi (Niculicioiu, Stamatoiu probabil şi Vlad şi câţiva foşti şefi ai inspectoratelor judeţene de securitate şi chiar de la Curticeanu) confirmarea acestor consfătuiri a eşuat, indivizii simulând că nu-şi aduc aminte, deoarece asemenea consfătuiri aveau foarte des, că este posibil să fi avut loc dar având ca temă combaterea iredentismului maghiar etc. Întrucât veracitatea declaraţiei colonelului Dumitru Răşină este mai presus de orice bănuială singura concluzie pe care o putem trage este că securiştii sunt o adunătură de mincinoşi şi sperjuri, care nu au nici un Dumnezeu (excepţiile confirmând regula).


În al doilea rând, se pune întrebarea dacă Ceauşescu a ştiut sau nu de acest material. În opinia noastră răspunsul este afirmativ, deoarece este complet improbabil ca Vlad sau Curticeanu (despre care se spune că şi el este KGB-ist) să prezinte la 40 de securişti un asemenea material neaprobat de Ceauşescu şi acesta să nu afle.


În al treilea rând trebuie observat că informaţiile securităţii despre cele trei variante a, b şi c proveneau atât din surse externe cât şi din surse interne aflate printre adversarii lui Ceauşescu, ceea ce dovedeşte că adversarii interni ai lui Ceauşescu erau de multă vreme la curent cu planurile Moscovei !


În al patrulea rând, constatăm că varianta de lichidare a lui Ceauşescu corespunde variantei prin care s-a încercat şi amorsat lichidarea lui Gheorghiu Dej cu ocazia vizitei în Polonia din 1964, numai că Ceauşescu când mergea la Moscova călătorea cu o maşină a ambasadei bine verificată şi, de regulă, nu dormea la Moscova sau dormea la ambasadă. Varianta b seamănă cu varianta Vasili Bilak din Cehoslovacia anului 1968, iar varianta c este practicată de orice serviciu de spionaj.


În al cincilea şi ultimul rând, trebuie să scoatem în evidenţă, faptul deosebit de important că planul era pus la cale de KGB, deci de Moscova, deoarece vizita prevăzută la litera a trebuia să aibă loc la Moscova sau în Crimeea!

Stenograma audierii colonelului Răşină

Desigur s-ar mai putea face multe observaţii interesante legate de audierea colonelului Răşină. Deocamdată ne oprim aici şi lăsăm cititorului plăcerea de a trage şi alte concluzii pe marginea stenogramei (vezi anexa 9).

Ultima întrevedere dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihai Sergheevici Gorbaciov

A avut loc pe 4 decembrie 1989 la Moscova, după conferinţa de la Malta, la această consfătuire fiind invitaţi, toţi şefii de partide comuniste din ţările foste satelite ale Uniunii Sovietice, în curs de desatelizare în acel moment, cu excepţia României.


- See more at: http://www.ziaristionline.ro/2013/12/30/exclusiv-raportul-final-al-comisiei-senatoriale-asupra-evenimentelor-din-decembrie-1989-numarul-exact-al-turistilor-sovietici-si-datele-securitatii-despre-scenariile-revolutiei-lovitura-de-s/#sthash.8JibnG0n.dpuf


La această întrevedere a participat alături de Gorbaciov primul ministru M.I. Râjkov, iar Ceauşescu a fost însoţit de primul ministru al său Constantin Dăscălescu.


Acum ştim, din depoziţia colonelului Dumitru Răşină, că Ceauşescu cunoştea foarte bine planurile lui Mihail Sergheevici Gorbaciov de răsturnare a sa. Nu i-a fost totuşi frică să se ducă în „gura lupului”, cu toate că prima variantă era lichidarea sa. Iar dacă i-a fost frică, deplasarea sa acolo trebuia privită ca o încercare disperată de a-şi salva în ceasul al 25-lea dictatura, pe care Ceauşescu o confunda cu ţara.


După cum se poate vedea din stenograma întrevederii, Ceauşescu a făcut încercări disperate de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Mihail Gorbaciov, făcându-i avansuri şi fiind chiar dispus să admită unele concesii faţa de Moscova. Spaţiul nu ne permite acum să facem o analiză detaliată a ideilor vehiculate şi discuţiilor purtate, care ar putea lămuri multe aspecte ale relaţiilor de partid şi de stat dintre comuniştii români şi cei sovietici.


La insistenţele lui Dăscălescu, care bineînţeles juca cartea lui Ceauşescu, de a avea loc şi o întâlnire bilaterală în afara întâlnirii în cadrul CAER din 9 ianuarie 1990, Mihail Sergheevici Gorbaciov a răspuns laconic „veţi mai trăi pană la 9 ianuarie!”


Este evident că Ceauşescu,care era incult, paranoic şi ce mai de doriţi dumneavoastră, dar prost nu era, a recepţionat această sentinţa de viaţă şi de moarte a lui Mihail Gorbaciov aşa cum se cuvine.


Deci plecând de la Moscova spre casă, Ceauşescu cunoştea cu precizie soarta ce i se hărăzise la Kremlin.

Începe numărătoarea inversă pentru dictatura comunistă

Ultima vizită a lui Ceauşescu la Moscova a durat mai puţin de o zi. În aceeaşi seară, 4 decembrie 1989, el se întorcea acasă abătut şi îngrijorat pentru soarta sa, a clanului şi regimului său care, în mintea sa paranoică, era sinonim cu ţara. Discuţiile cu Gorbaciov îl puseseră în gardă că Moscova nu-i mai acordă clemenţă. Numărătoarea inversă a zilelor dictaturii sale pornise.


Pregătiri pentru salvarea dictaturii ceauşiste

Nu este un secret pentru nimeni că Ceauşescu era un fanatic, care nu era dispus să depună armele fără luptă, în nici un caz.


De aceea este neîndoielnic că imediat după revenirea de la Moscova a accelerat pregătirile pentru punerea în practică a planurilor pentru apărarea regimului său. Planuri pentru apărarea împotriva unei intervenţii militare externe, posibilă şi probabilă după precedentul creat de invazia Cehoslovaciei din 1968 de către trupele Pactului de la Varşovia, existau de multă vreme în baza doctrinei militare de apărare de către întregul popor a teritoriului naţional vremelnic ocupat.


După marea grevă a minerilor din Valea Jiului din 1977, regimul a fost cu certitudine nevoit sa stabilească planuri şi pentru combaterea unor revolte populare, iar marea grevă a muncitorilor de la Braşov din 15 noiembrie 1987, nu putea decât să ducă la reactualizarea si desăvârşirea lor.


Dacă admitem prin absurd, ceea ce este imposibil, că asemenea planuri nu existau, atunci varianta c) de răsturnare a lui Ceauşescu printr-o revoltă de tip Valea Jiului sau Braşov pe care securitatea şi Ceauşescu o cunoşteau, îi obliga să facă astfel de planuri.


De aceea este absolut cert că odată cu căderea, unul câte unul a regimurilor comuniste din ţările satelite ale URSS, regimul ceauşist a luat toate măsurile pe care le-a considerat necesare pentru a se salva, iar întărirea şi asigurarea dispozitivelor de combatere a unei revolte populare s-a accelerat dună 4 decembrie 1989.


Cu toată secretomania dictaturilor de tip comunist, aceste planuri şi măsuri au fost cunoscute cu siguranţă de un număr relativ mare de oameni de mare încredere ai lui Ceauşescu din aparatul de partid, aparatul de represiune şi din armată. Fac parte din aceste categorii, şi au fost cu certitudine fie iniţiaţi, fie au participat la realizarea şi punerea în practica, cu rezultatele pe care le cunoaştem după 17 decembrie, următorii :


a) Manea Mănescu, Emil Bobu, Ion Dincă (membri CPEx, primi doi fiind luaţi de Ceauşerscu cu elicopterul când au fugit din C.C. şi lăsaţi apoi la Snagov) şi Constantin Dăscălescu, care ocupa atunci funcţia de prim-ministru ;


b) Silviu Curticeanu, şeful Cancelariei C.C. care ştim acum că a semnat nota prelucrată pe 11 noiembrie 1989, cu şefii securităţilor judeţene din ţară, despre care ne-a relatat col. Răşină şi care urma să fie numit prim-ministru cu ocazia remanierii pe care Ceauşescu voia să o facă în februarie-martie 1990, Manea Nicolae Constantin, şeful de cabinet al lui Ceauşescu, Gheorghe Iamandi, adjunctul şefului cancelariei CC al PCR, Hârjeu Mihai, secretarul lui Ceauşescu.


c) Tudor Postelnicu, fost ministru de interne, gl. Iulian Vlad, fostul şef al DSS gl.lt. Aurel Stamatoiu, gl.mr. Niculicioiu Victor, gl.mr. Vasile Gheorghe, gl.mr. Moţ loan, gl. Neagoe Marin, gl. Alexie Ştefan, foşti şefi de direcţii, gl.mr. Gianu Bucurescu, fost adjunct al ministrului de interne, col. Zătreanu Mircea şi col. Cristescu Alexandru, ambii de la USLA şi alţii;


d) gl. Vasile Milea, fost ministru al apărării naţionale, mort în 22 decembrie 1989 şi amiral Dinu Ştefan, fostul şef al DIA (Direcţia de Informare a Armatei), llie Ceauşescu, fratele dictatorului şi ministru adjunct al apărării naţionale gl. Victor Stănculescu, ministru adjunct al apărării naţionale.


În cadrul audierilor au existat unele referiri la Ordinul 2600, care avea o vechime mai mare şi la un plan”Z” deconspirat de presă după 1990, dar a cărui existenţa a fost negată de cei audiaţi.


În general, cei enumeraţi mai sus nu au cunoscut toate detaliile planurilor de represiune puse la punct din ordinul lui Ceauşescu, ci numai părţi ale lor, cu excepţia câtorva iniţiaţi.


Se poate însă constata că cei audiaţi au ascuns adevărul, fiind fără excepţie, mincinoşi şi sperjuri. Ei s-au comportat în acest fel ca urmare a unei acţiuni coordonate de acoperire a adevărului, dirijată de echipa care a acaparat puterea după 22 decembrie 1989, pe următoarele căi:


a) Prin intermediul unor judecători sau procurori anchetatori aserviţi puterii. Colonelul Răşină spune în mod clar la pag.2 din declaraţia sa (vezi anexa 9) „că, de fapt, în detenţie i s-a cerut cu totul altă declaraţie”, iar mai departe arată că, constatat au dispărut de la dosarul său declaraţiile făcute în detenţie;


b) Cu ajutorul avocaţilor ce i-au avut în procesele judecate după 1990. Modul de comportare al acestora este evidenţiat de „apărarea” făcută de avocaţii din oficiu din procesul Ceauşeştilor (de ce Ceauşeştii nu au avut voie să-şi aleagă un avocat?) sau, în sens invers, de avocaţii care au apărat pe membrii C.P.Ex. şi pe ceilalţi inculpaţi după 1990. Paula lacob este doar un exemplu în acest sens pe care îl vom prezenta pe larg ;


c) Cu siguranţă şi prin intermediul unor agenţi ai SRI sau ai altor organe ale puterii interesate de stoparea unor destăinuiri neconvenabile, care să arate realitatea acelor evenimente.


Succesul acestei acţiuni asupra celor inculpaţi a fost obţinut în cadrul unui proces deosebit de complex care s-a desfăşurat în anul 1990, rezultatele fiind cunoscute pe trei căi:


d) teama că vor fi făcuţi răspunzători pentru morţii din decembrie 1989.deoarece au colaborat cu Ceauşescu. la aceste planuri;


e) teama că vor fi lichidaţi sau familiile lor vor avea de suferit dacă nu cooperează cu puterea şi se abat de la „instrucţiunile” primite;


f) prin angajarea în noile organe ale puterii de stat[2]


În sfârşit, trebuie să remarcăm faptul că unii dintre cei audiaţi de Comisia 22 Decembrie, au făcut în 1999, un joc dublu: au cunoscut şi planurile de reprimare a acţiunii de răsturnare a lui Ceauşescu şi au făcut parte sau au sprijinit şi structura loviturii de stat. Unul dintre aceştia este amiralul Ştefan Dinu, fost şef al DIA, implicată în lovitura de stat, în ciuda faptului că Ceauşescu conta pe DIA în planurile sale de contracarare a loviturii de stat .Vom reveni cu dovezi în sprijinul acestor con­cluzii.

Forţele care s-au luptat pentru putere în Decembrie 1989

Din analiza celor peste 190 de audieri făcute de comisia noastră şi în mod special a „scăpărilor de informaţii inerente unor audieri prelungite şi unei ploi de întrebări, precum şi pe baza unor cercetări, suplimentare făcute în nume propriu la Cluj, Sibiu, Constanţa şi laşi (cred că aveam dreptul să fac şi cercetări în nume propriu) se pot trage concluzii cu privire la forţele pe care s-au sprijinit cele două tabere care s-au luptat în decembrie 89 pentru putere.


Forţele pe care s-a bazat Ceauşescu

După întoarcerea de la Moscova la 4 decembrie 1989, Ceauşescu trebuie să fi definitivat ultimele planuri şi măsuri privind combaterea loviturii de stat, de care ştia şi pe care cu certitudine nu a aşteptat-o cu mâinile încrucişate. Iată forţele pe care el a crezut că poate pune bază în confruntarea sa cu colosul de la răsărit şi subversiunea internă;


1. Armata pe care a şi folosit-o în perioada 17-22 decembrie împotriva populaţiei răsculate. Primele defecţiuni au apărut la Timişoara pe 19 decembrie 1989, iar dună moartea generalului Milea armata a trecut de partea poporului, fapt care a determinat fuga lui Ceauşescu;


2. Forţele de represiune miliţia şi securitatea. O parte din securitate s-a angrenat însă într-o represiune sângeroasă ca urmare a unei oarecare distanţări a gl. Vlad şi a şefilor săi din DSS, care au mizat pe rămânerea la putere într-o variantă de guvern cu Ilie Verdeţ şi gl. Guşă vehiculată în noaptea de 22 decembrie 1989, la „concurenţă” cu echipa lui Iliescu-Brucan et.co.


Este adevărat însă că există o mulţime de depoziţii din care rezultă că unele cadre de securitate au executat acţiuni teroriste în sprijinul lui Ceauşescu alături de cadre din nomenclatura PCR.


3. Unităţile de cercetare-diversiune existente în toate judeţele ţării, în baza doctrinei militare privind apărarea teritoriului naţional vremelnic ocupat, subordonate DIA. Din depoziţia lui Pavel Coruţ rezultă că aceste unităţi din teritoriu au fost puse în stare de alertă cu 3-4 luni înainte de decembrie 1989.


4. Terorişti de origine arabă la care a făcut apel în mod expres Ceauşescu. Acesta este şi sensul vizitei sale în Iran în perioada 18-20 decembrie 1989. Precizăm că în ciuda insistentelor întrebări cu privire la programul vizitei în Iran, nu am obţinut de la cei audiaţi confirmarea unor tratative cu organizaţii teroriste la Teheran. Unul dintre audiaţi a spus, printre altele, că Nicolae Ceauşescu a vizitat Muzeul de istorie naţională al Iranului unde a stat mai mult de o oră. Depoziţia nu este demnă de încredere deoarece în 1984, când a fost vorba de o altă lovitură de stat, Ceauşescu şi-a scurtat brusc vizita în Germania şi s-a întors după o zi în ţară.


De asemenea, acoperirea că s-a dus în Iran pentru încheierea unor contracte petroliere este puerilă. Când situaţia era explozivă în ţară, iar Timişoara era în flăcări, Ceauşescu nu putea să-şi permită să facă turism la Muzeul Naţional de istorie din Teheran, cu certitudine, gl. Marin Neagoe ştia mult mai mult decât a vrut să spună. De altfel, există date certe că în ziua de 20 decembrie 1989 au sosit 7 terorişti arabi la Bucureşti cu avionul de Teheran, dintre care 6 au părăsit ţara pe 30 decembrie 1989 pe la Giurgiu probabil unu a murit aici din depoziţia colonelului Goran, fostul şef al securităţii din Bucureşti.


De asemenea, gl.. Mircea, şeful serviciului de translatori de la M.Ap.N. a relatat în cadrul audierii sale că în seara zilei de 23 decembrie 89 aflându-se în M.Ap.N. a vorbit la telefon cu soţia, fiind convins că este ultima convorbire pe care o mai are cu familia deoarece în minister circula zvonul că vor fi atacaţi de un desant : 70.000 de terorişti( vezi anexa 10).


Există şi alte informaţii privind venirea, prezenţa şi eventual plecarea unor terorişti arabi din ţară, care nu au fost cercetate.


Forţele pe care s-au bazat autorii loviturii de stat

Cele trei variante de înlăturare a lui Ceauşescu, dezvăluite de col. Răşină, prelucrate de Stamatoiu, Vlad şi Niculicioiu cu şefii securităţilor din ţară la Braşov, Bucureşti şi laşi lasă să se vadă clar că lovitura de stat era de sorginte sovietică. Este posibil ca şi celelalte servicii străine CIA, Mosad, serviciul maghiar de spionaj şi altele să fi avut o parte de contribuţie, lucru care nu rezultă din depoziţiile făcute în faţa comisiei, sau numai să fi ţinut sub observaţie situaţia din România care devenise o povară pentru toată lumea civilizată. Această a doua variantă pare cea mai probabilă .


Variantă a) expusă de col. Răşină se pare că nu a putut fi aplicată şi nici nu avem date din care să rezulte că a fost încercată la Moscova, cu ocazia consfătuirii din 4 decembrie 1989 cu şefii statelor satelite ale URSS, la care Mihail Sergheevici Gorbaciov a prezentat un raport cu privire la rezultatele conferinţei de la Malta. O asemenea variantă nu avea nici o şansă de reuşită în România, unde dispozitivul de pază a lui Ceauşescu era impenetrabil.


Varianta b) a fost încercată dar nu a reuşit. Acesta este sensul scrisorii celor 6 pusă la cale fără succes de Silviu Brucan. Singurele ei efecte au fost acelea că a pregătit într-o oarecare măsură opinia publică românească pentru marea încercare care urma şi a atras atenţia încă o dată opiniei publice din lumea liberă asupra situaţiei din România.


Acum ştim că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în faza incipientă corespunde punctului c) din planul de răsturnare a lui Ceauşescu. Forţele care au contribuit la realizarea acestui plan au fost:


1. Poporul român a cărui suferinţă ajunsese la capătul răbdării şi căruia îi era necesar un impuls pentru a-l descătuşa de frica semănată în inima sa timp de 45 de ani de cruntă teroare comunistă. În acel moment rolul esenţial l-a avut tineretul, mai puţin marcat de cumplitele încercări prin care trecuseră părinţii şi bunicii săi. Să fie clar că poporul român a ieşit în stradă nu pentru o lovitură de stat, ci pentru răsturnarea comunismului şi a lui Ceauşescu.


2. Dispozitivul de agenţi GRU şi KGB formaţi în Uniunea Sovietică , care număra în opinia noastră circa l0.000 de membrii, la care se adăugau agenţii recrutaţi în ţară. Chiar dacă unii dintre aceştia au fost îndepărtaţi din funcţiile de conducere din armată prin politica de cadre dusă după 1964, şi în mod special după 1968, erau încă mulţi care ocupau funcţii cheie şi aveau întinse relaţii la cele mai înalte eşaloane din armată, securitate, aparatul de partid şi de stat. De altfel, chiar politica slabă dusă de Ceauşeşti care nu a avut curajul să pedepsească în mod exemplar agenţii GRU şi KGB dovediţi, deoarece aveau acoperirea Moscovei, a contribuit la subminarea propriului său regim şi la infiltrarea unor structuri ale armatei, cum este spre exemplu DIA, în care el, Ceauşescu îşi pusese mari speranţe pentru combaterea loviturii de stat.


3. Cei aproximativ 40.000 de agenţi sovietici veniţi sub formă de turişti, fie în grupuri organizate mari, care se deplasau cu autocare, fie în grupuri mici de 2-3 persoane care se deplasau în maşini Lada şi Moskvici. Ei au împânzit întreaga ţara fiind văzuţi în toate oraşele importante ale ţării. Au contribuit la amorsarea procesului revoluţionar intern, la supravegherea desfăşurării lui au participat la lupte, cum este în cazul hotelului „Continental” de la Braşov şi eventual au contribuit la realizarea războiului electronic care a intoxicat armata. În afara acestor informaţii cu caracter general, absolut sigure, nu am obţinut date privind modul cum a fost condus, de către cine şi de unde un asemenea dispozitiv numeros, dispersat pe o mare întindere. Probabil că legătura şi comenzile s-au ţinut şi s-au dat prin radio, dar nu dispunem de înregistrări ale unor asemenea emisiuni, în mod cert codificate.

Date succinte privind perioada 16-22 Decembrie 1989

Din datele de care dispunem şi materialele publicate rezultă că mişcarea populară anticeauşistă ar fi trebuit să înceapă la Iaşi. Ea a început două zile mai târziu la celălalt capăt al ţării, la Timişoara. Probabil că această mişcare a făcut parte din strategia loviturii de stat, pentru inducerea în eroare a adversarului. Ea este similară cu o stratagemă folosită de aliaţi înaintea debarcării în Normandia din cel de al doilea război mon­dial.


Cu câteva zile înaintea zilei „Z”, o sosie a generalului Eisenhover (de fapt un actor) s-a dus în Gibraltar, fiind primit cu mari onoruri de trupele aliate de acolo, pentru a lăsa impresia că debarcarea va avea loc acolo, în sudul Europei. Ea a avut loc în nordul Europei în Normandia .


Într-un articol publicat în decembrie în ziarul „Cotidianul” se arată că Ion lliescu şi Petre Roman se aflau pe 14 decembrie 1989 la Iaşi .Comisia nu a cercetat veridicitatea acestei informaţii, dar dacă este aşa, atunci este o dovadă că şi Petre Roman, viitorul prim-ministru era iniţiat în tainele loviturii de stat.


În sfârşit, trebuie precizat ca atât Iaşul, cât şi Timişoara au fost oraşe în care Iliescu a deţinut înalte dregători PCR. A fost prim secretar PCR la Iaşi şi înainte de aceasta secretar cu probleme economice la Timişoara. În ambele judeţe Ion Iliescu a câştigat o oarecare simpatie. De aceea alegerea celor două oraşe pentru startul mişcării populare anticeauşiste nu este întâmplătoare dacă ţinem cont de persoana viitorului preşedinte.


Pregătirile de la Iaşi

În laşi au apărut manifeste (vezi anexa 10) care chemau populaţia în după amiaza zilei de 14-decembrie 1989 în Piaţa Unirii.


Ceauşescu şi DSS au cunoscut cu siguranţă faptul că mişcarea populara trebuia să apară prima dată acolo. Părea şi foarte logic deoarece permitea o susţinere logistică uşoară de peste Prut şi nu numai logistică dacă era nevoie.


Pentru a o combate, Ceauşescu a trimis acolo pe generalul Olteanu. S-a convocat ad-hoc şi o „Dinamoviadă” de „arte marţiale” la 12 decembrie 1989 ceea ce a permis securităţii să controleze la Iaşi „floarea bătăuşilor” de care dispunea clubul Dinamo. Date despre această manifestare sportivă se găsesc în ziarul local Opinia. De asemenea, din alte surse am aflat că au fost convocaţi la Iaşi foarte mulţi trăgători de elita. Comisia nu l-a audiat pe gl.Olteanu!


Cert este că manifestaţia sportivă de „arte marţiale” s-a organizat brusc şi într-un manifest anonimat, după cum rezultă şi din paginile ziarului ieşean Opinia. Privite din perspectiva datelor de care dispunem acum şi ceea ce ştim că s-a întâmplat în decembrie 1989, episodul laşi nu a fost decât o cursă întinsă contraspionajului românesc, care s-a lăsat indus în eroare, căzând în cursă.

Răscoala populară de la Timişoara

Inginerul P.J. se întorcea spre casă într-un TV împreună cu o echipă de la IFET care lucra la Caransebeş. Mi-a povestit că între Orşova şi Piteşti a întâlnit un şir nesfârşit de maşini Lada şi Moskvici, cu numere de înmatriculare ruseşti, în fiecare aflându-se 3-4 tineri. Maşinile mergeau spre Timişoara după expresia sa „aproape bară la bară”.


Fostul şef al securităţii Iaşi relata în cadrul audierii sale că într-o cameră unde au stat „turişti” ruşi au găsit după 14 decembrie un pliant pe care era figurată harta României având însemnat cu creionul ruta Iaşi-Timişoara.


Aceste două informaţii atestă în mod neîndoielnic schimbarea dispozitivului loviturii de stat care l-a surprins pe Ceauşescu şi DSS-ul, deoarece abia la 17 decembrie, în jurul orei prânzului au plecat la Timişoara cu un avion special 4 generali M.Ap.N.: Ion Coman, Stefan Guşă (şeful M.St.M. şi prim adjunctul ministrului apărării) Victor Athanasie Stănculescu „om de încredere” al Ceauşeştilor şi Mihai Chiţac, trimişi acolo să restabilească ordinea. S-au mai deplasat la Timişoara şi generalii Ministerului de Interne Macri, Nuţă şi Mihalea.


Pretextul începutului demonstraţiilor l-a constituit hotărârea episcopului reformat de Oradea de a-l muta pe pastorul Laszlo Tokes de la parohia sa din Timişoara undeva în judeţul Bihor. Desigur, demonstraţiile au început pe fondul gravelor nemulţumiri ale populaţiei, din cauza mizeriei în care era obligată să trăiască. Această situaţie era bine cunoscută atât de organele de securitate cât şi de serviciile străine de spionaj, atente la situaţia din România, singura ţara din estul Europei care nu „basculase” încă.


De aceea a fost suficient un pretext (probabil şi acela provocat cu intenţie), o scânteie, pentru ca mânia poporului să erupă. Scenariul din ziua de 17 corespunde integral punctului c) din materialul prelucrat la securitate pe 11 noiembrie 1989 (vezi depoziţia col. Răşină). De aceea este evident că acolo a fost şi mâna “turiştilor” ruşi aflaţi la Timişoara. Represiunea a fost deosebit de sângeroasă morţi şi răniţi. Mulţi dintre răniţi aduşi la Spitalul judeţean au fost găsiţi apoi omorâţi. Pen­tru a căuta sa acopere urmele, 40 de morţi au fost luaţi de la morga Spitalului Judeţean cu o maşină frigorifică şi duşi la Bucureşti unde au fost incineraţi iar cenuşa aruncată la canal.


Au fost executate cu premeditare acte de terorism care sugerează existenţa unui plan bine pus la punct pentru a instaura frica şi a împiedica oamenii să iasă în stradă. Ceauşeştii se gândeau chiar să distrugă Timişoara. Pe ziua de 18 decembrie, manifestaţiile au căpătat o altă faţă: au devenit paşnice, ordonate, conduse de oameni responsabili care ţineau la oraşul lor, dar nu şi-au pierdut nici un moment din hotărârea şi fermitatea cererii lor fundamentele: abolirea comunismului în România. A existat şi o încercare a lui Constantin Dăscălescu şi Ion Coman de a ajunge la o înţelegere cu Comitetul revoluţionarilor, bineînţeles eşuată. În încheierea acestei foarte succinte referiri la evenimentele de la Timişoara, este interesant de arătat soarta celor 7 generali care au participat, fără succes, la reprimarea timişorenilor în acele zile care au adus glorie timişorenilor şi oraşului lor.


Generalii de miliţie Nuţă şi Mihalea au fost arestaţi de armată de ziua pe 22 decembrie 1989 la Deva în rapidul cu care fugeau spre Bucureşti, din ordinul generalului Hortopan. Ei au murit carbonizaţi în seara aceleaşi zile în apropiere de Alba Iulia în urma prăbuşirii elicopterului cu care erau duşi la Sibiu tot din ordinul lui Hortopan. Vom reveni asupra condiţiilor morţii lor.


Generalul Macri a murit bolnav, doi ani mai târziu.


Generalul Ion Coman, fost secretar al CC al PCR, care a condus represiunea de la Timişoara a fost arestat şi judecat. Acum se află în libertate.


Generalul Guşă Ştefan a revenit în Bucureşti, unde în calitatea sa de şef al Marelui Stat Major şi locţiitor al generalului Milea, mort pe-22 decembrie, a condus lupta împotriva forţelor loiale lui Ceauşescu care se opuneau răsturnării acestuia. Cu toate ca s-a făcut vinovat de unele acte de represiune la Timişoara, are marele merit că s-a opus intrării trupelor sovietice în ţară chemate de Ion lliescu.


La 24 decembrie 1989, după numirea generalului Nicolae Militaru în funcţia de ministru al apărării naţionale (vom reveni asupra acestei probleme) a fost înlocuit în funcţia de şef al Marelui Stat Major cu gl.Vasile Ionel şi numit comandantul Armatei a II a de la Cluj şi apoi al Armatei de I Buzău. El a murit de cancer în primăvara lui 1995.


Generalul Victor Athanasie Stănculescu a participat la represiunea de la Timişoara, a venit pe 22 decembrie în Bucureşti unde şi-a pus piciorul în ghips. A fost chemat la C.C. şi însărcinat de Ceauşescu să preia comanda armatei, Milea fiind mort, pe care spune el că a trimis-o în cazărmi. A chemat elicopterul pentru a înlesni fuga Ceauşeştilor din C.C., iar la despărţire Elena Ceauşescu i-a spus „vezi să ai grijă de copii Victoraş”. A organizat procesul lui Ceauşescu din 25 decembrie când s-a hotărât de către un tribunal ilegal, condamnarea la moarte a Ceauşeştilor, executaţi apoi imediat.


A asistat la procesul Ceauşeştilor, făcând avioane de hârtie probabil pentru a-i da de înţeles lui Ceauşescu că nu este de vină cu nimic dacă nu a fugit cu avionul.


După 22 decembrie a fost numit ministru al economiei naţionale în guvernul Roman, iar după căderea lui Militaru a fost numit ministrul apărării naţionale.


Generalul Mihai Chiţac, după ce a participat la represiunea de la Timişoara a revenit în Bucureşti, fiind numit ministru de interne în guvernul Roman !


În rezumat, din cei 7 generali prezenţi la represiunea de la Timişoara, 4 au murit, unul a fost arestat (Ion Coman) ceilalţi doi, Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac au fost numiţi miniştri în guvernul Roman. Interesant, nu ?

Răscoale populare mocnesc în toată ţara

Răscoala de la Timişoara şi atrocităţile forţelor ceauşiste de represiune au fost trecute sub tăcere de posturile naţionale de radio. În schimb posturile străine de radio cum sunt: BBC, Vocea Americii, Radio France Internaţional, Deutche Welle şi cu precădere Radio Europa Liberă au mediatizat intens evenimentele de la Timişoara, ceea ce a făcut să crească ura şi curajul populaţiei împotriva dictatorului pregătind erupţia generală a vulcanului popular care avea să urmeze.

Ziua marilor hotărâri ale lui Ceauşescu 17 decembrie 1989

Prin noianul de evenimente şi hotărâri luate de Ceauşescu pe 17 decembrie 1989 unele probabil foarte importante, dar pe care nu le cunoaştem, se impun atenţiei noastre şi câteva pe care le ştim şi a căror interpretare corectă poate contribui la o mai bună înţelegere a acelor evenimente.

Implicarea armatei în înăbuşirea iminentelor răscoale populare

Ca urmare a veştilor alarmante de la Timişoara primite în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, Ceauşescu a trimis cei patru generali de M.Ap.N. la Timişoara. Tot în aceeaşi dimineaţa a hotărât, împreună cu gl. Milea, probabil, trimiterea către toate unităţile militare din ţară a indicativului „Radu cel Frumos” prin care armata a fost pusă în stare de luptă. Această hotărâre arată că Ceauşescu nu „precupeţea nimic” pentru a-şi apăra dictatura.

Şedinţa C.P.Ex. din 17 decembrie 1989

Sub presiunea evenimentelor, Ceauşescu a simţit nevoia să-şi asigure sprijinul Comitetului Politic executiv al PCR, pentru a nu-şi lua singur răspunderea represaliilor care urmau să aibă loc.


În acelaşi timp, el a urmărit şi alte două obiective importante după cum rezultă din stenograma acestei şedinţe (vezi anexa 10).


În primul rând, el i-a acuzat pe generalii Milea şi Vlad de incompetenţă în rezolvarea problemelor ridicate de prevenirea şi înăbuşirea demonstraţiilor de la Timişoara şi a cerut destituirea lor. În sprijinul celor doi „acuzaţi” au intervenit membrii C.P.Ex. care au cerut clemenţă. Este mai mult ca sigur că Ceauşescu nu avea în mod real intenţia de a-i schimba atunci pe Vlad şi Milea din funcţiile lor. Nici nu era momentul. Ceea ce a urmărit era să-i determine să treacă la o reprimare dură a demonstraţiilor mai ales că în aceea zi fusese sau urma să fie lansat indicativul „Radu cel Frumos”. În acest fel Ceauşescu dorea să-i pună pe Milea şi Vlad să „scoată castanele din foc”.


În al doilea rând a jucat „sceneta” demisiei. El a spus membrilor C.P.Ex. că îşi dă demisia şi le-a cerut să îşi aleagă alt secretar general. A urmat un cor de proteste şi lamentări şi nimeni nu a fost de acord cu o asemenea soluţie.


Este clar însă că Ceauşescu nu era omul care să-şi dea demisia, iar aceasta nu a fost decât o încercare de a sonda membrii C.P.Ex.,dacă există vreunul care se gândeşte la înlocuirea sa. În acest fel a vrut să se asigure ca nu există nici un pericol să fie pusă în aplicare varianta b) din planul de răsturnare a sa, pe care îl cunoştea, mai ales că următoarele două zile urma să lipsească din ţară.


Aceste două exemple pun în evidenţă şiretenia ieşită din comun a lui Ceauşescu, de care am mai vorbit şi care i-a permis să ajungă şi să se ţină la putere 24 de ani.

Vizita la marile construcţii ale socialismului

La sfârşitul acestei furtunoase şedinţe C.P.Ex. Nicolae şi Elena Ceauşescu însoţiţi de suita obişnuită care le asigura paza au plecat să viziteze marile construcţii ale socialismului. S-au oprit la barajul care urma să se formeze pe locul unde s-a aflat Mănăstirea Văcăreşti, dărâmată din ordinul lor.


Acolo, numai ei doi s-au dus pe buza digului şi, la mare distanţă de toţi cei care îi păzeau, au stat de vorbă în jur de o oră. Iată o dovadă elocventă că cei doi nu mai aveau nici măcar curajul să discute într-o incintă închisă de teamă că sunt spionaţi. Probabil că fiind în ajunul vizitei în Iran, lucrurile pe care le-au pus la cale erau deosebit de importante.


În suita Ceauşeştilor se afla şi col. Dumitraşcu care până în primăvara acelui an a fost profesor de contrainformaţii la Şcoala de Securitate de la Băneasa, dar fusese transferat la securitatea municipiului Bucureşti, unde răspundea de problema contrainformaţiilor. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că Ceauşescu şi DSS au întărit serviciul de contrainformaţii al municipiului Bucureşti în scopul aflării planurilor şi acţiunilor ce se puneau la cale pentru răsturnarea dictaturii ceauşiste.


Un ordin cifrat publicat de Scânteia Tineretului

În Scânteia Tineretului” din 18 decembrie 1999 a apărut următoarea notă:


„· Câteva sfaturi pentru cei aflaţi în aceste zile la mare. Evitaţi expunerea intempestivă şi prelungită la soare. E de preferat să începeţi mai prudent,cu reprize scurte de l0-5 minute când pe o parte, când pe alta. Astfel, vă veţi asigura un bronzaj plăcut şi uniform pe tot corpul.


· Nu vă avântaţi prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol, nu strigaţi. Este inutil. Şansele ca prin apropiere să se afle vreo persoană dispusă a vă asculta sunt minime.


· Profitaţi de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se ştie, ele sunt mai active între orele 530 şi 730. Se recomandă cu precădere persoanelor mai debile.


· Dacă sunteţi o fire sentimentală şi agreaţi arsurile de soare, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect.


· Şi încă ceva, dacă aceste „sfaturi” v-au pus pe gânduri şi aveţi deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunţaţi în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiţi în suficientă măsură marea.”


Procuratura nu a reuşit sau nu a vrut să lămurească semnificaţia acestei note, considerând ca este vorba de o glumă, aşa cum a declarat (SP) cel care a băgat nota sub tipar! Hodoronc-tronc glume pe 18 decembrie 1989 !?


În legătura cu aceasta notă, iată opinia noastră.


Pentru a apărea pe 18 decembrie în ziar, a fost dată spre publicare pe 17 decembrie, deci în aceeaşi zi în care Ceauşescu a dat ordin să fie lansat indicativul „Radu cel Frumos”, care a pus armata în stare de alertă.


Fiind în limba română, cu certitudine ea nu se adresează celor 40.000 de „turişti” ruşi aflaţi în ţară cu misiuni speciale, de care am vorbit mai sus.


Ea se adresează unităţilor de cercetare-diversiune ale DIA din teritoriu, adică trupelor de comando ale lui Ceausescu şi , în opinia noastră reprezintă echivalentul indicativului „Radu cel Frumos”, prin care aceste unităţi, ce nu puteau fi anunţate prin telex, cum a fost anunţată armata, au fost puse în stare de luptă. Probabil, asemenea ordine codificate au fost date şi prin radio.


După cum se vede, fiecare alineat care conţine o anumită idee, sau ca să utilizăm chiar textul, un sfat” (vezi ultimul alineat), are un punct în faţă. Asociind fiecare punct sau aliniat o zi, începând cu data de 18 ajungem în ziua de 22 decembrie, dată la care a avut loc de fapt lovitura de stat.


Vizita în Iran

După cum am spus şi înainte, ţinând cont de răscoala de la Timişoara, de situaţia încordată din restul ţării şi iminenţa unei lovituri de stat, pare stranie hotărârea lui Ceauşescu de a pleca în dimineaţa zilei de 18 decembrie la Teheran, pentru o vizită de două zile. Aceasta cu atât mai mult cu cât, cu ocazia încercării deconspirate a loviturii de stat din 1984, s-a întors imediat din Germania după numai o zi de şedere acolo.


Pretextul vizitei, acela de a încheia cu Iranul contracte petroliere importante, este, de asemenea, pueril. Logic nu există decât două motive importante care l-au determinat să-şi părăsească „feuda” într-o situaţie internă ca cea sintetizată mai sus:


a) Faptul că ştia că lovitura de stat va fi dată pe 22 decembrie, după cum am arătat mai sus;


b) Necesitatea de a face apel la prietenii săi arabi să-i trimită forţe care să-l ajute în marea confruntare. Şi nu putea face apel decât la luptători ai forţelor teroriste existente în aceste ţări, dintre care unii au făcut pregătirea chiar în România. Depoziţia col. Goran şi a gl. Mircea menţionate anterior, susţin această ipoteză.


Mitingul de la Bucureşti din 21 decembrie

Hotărârea convocării acestui miting a apărut seara târziu, în ziua de 20 decembrie 1989. Se spune că unul din cei l-au sfătuit să facă acest miting a fost Barbu Petrescu, fost prim-secretar al municipiului Bucureşti şi primar al Capitalei. Din păcate nu a fost audiat de comisie.


Se pare că forţele care organizau lovitura de stat au fost informate de convocarea acestui miting, deoarece, din declaraţiile a numeroşi martori rezultă că eşecul mitingului şi panica care a urmat exploziei unei petarde au fost regizate.


Luptele de la Intercontinental şi Piaţa Romană

Spargerea mitingului a fost urmată de concentrarea celor mai curajoşi dintre oponenţii regimului, mai ales tineri, care au continuat manifestaţiile anticeauşiste. În după-amiaza aceleaşi zile ei au fost încercuiţi de scutieri şi a fost adusă armata care a început reprimarea violentă a demonstranţilor. Există însă declaraţia unui militar aflat într-un TAB, rănit la Intercontinental, care pe masa de operaţie a declarat că a fost rănit de ofiţerul său care a tras în el, deoarece nu a vrut să deschidă focul asupra demonstranţilor.


De asemenea, atât la Intercontinental ca şi în Piaţa Romană au existat membri ai forţelor de miliţie şi securitate care au tras din buzunar în demonstranţii aflaţi la mică distanţă. La Intercontinental s-a tras şi de pe clădirea Creditul Minier după cum mi-a declarat un tânăr căruia i s-a amputat piciorul.


Semnificativă este depoziţia prof.dr. Nicolae Constantinescu, de la Spitalul Colţea, care pe baza analizei tipului de maşină cu care erau aduşi răniţii, a putut trage concluzii relevante privind evoluţia şi încrâncenarea represiunii de la Intercontinental. Luptele au continuat până în zori fiind ucişi şi răniţi mulţi militari şi revoluţionari.


În dimineaţa zilei de 22 decembrie, veştile privind concentrarea şi plecarea către centrul Bucureştiului a unor mase de muncitori de pe platformele industriale Pipera, 23 August, IMGB, Militari, ca şi din alte locuri, a amuţit armele forţelor de represiune şi a semănat panică printre membrii nomenclaturii comuniste.


Audierile comisiei nu au putut lămuri frământările şi stările disperate de soluţii din staff-ul PCR de la Comitetul Central. Ne-am lovit de mutismul şi „discreţia” coordonată de care vorbeam mai înainte.

Omagiu poporului român

Începutul răscoalei de la Timişoara a fost amorsat de elemente străine, care urmăreau să folosească imensa nemulţumire populară pentru a-l răsturna pe Ceauşescu şi a pune mâna pe putere.


În conţinuse însă, milioane de oameni au ieşit în stradă cu mâinile goale şi uitând de frică sau oarecare alt sentiment de conservare au dat un greu tribut de sânge în lupta pentru libertate şi o viaţă mai bună dusă împotriva dictaturii comuniste şi a forţelor sale de represiune, cu un curaj care a stârnit admiraţia întregii lumi. Aşa s-a întâmplat la Sibiu, Braşov, Cluj, laşi, Hunedoara, Deva, Craiova, Brăila , Galaţi, Constanţa, Arad, Alba luliaTg. Mureş şi în multe, multe alte oraşe mai mari sau mai mici de pe întregul cuprins al patriei, unde au murit 1104 eroi şi au fost răniţi alţi 3352 de eroi. Victoria din decembrie 1989 va rămâne înscrisă ca una dintre cele mai glorioase pagini din istoria milenară a Poporului Român.


Fuga Ceauşeştilor

Vineri, 22 decembrie 1989, la ora 1205, elicopterul prezidenţial al lui Nicolae Ceauşescu decola de pe acoperişul Comitetului Central cu patru dintre cei mai odioşi exponenţi ai dictaturii comuniste: Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşeacu, dictatori „en titre” ai României, de aproape 25 de ani, care au urmat altor 20 de ani de dictatură comunistă sub Gheorghiu-Dej, însoţiţi de doi dintre cei mai supuşi lachei ai lor Manea Mănescu şi Emil Bobu.


Elicopterul fusese chemat de cel care credeau că este om de încredere al lor, l-am numit pe generalul-Victor Athanasie Stănculescu, dar care trădase cauza lor ca şi mulţi alţii din anturajul lor.


Audierile comisiei nu au putut stabili care a fost ţinta fugii lor.


Este greu de crezut că acest temut cuplu dictatorial, care a asuprit 23 de milioane de oameni atâta amar de vreme, a plecat în lume precum doi pui de bogdaproste. Este imposibil să se poată crede că nu s-a consultat cu Victor Athanasie Stănculescu încotro să se ducă.


Col. Vasile Maluţan, pilotul elicopterului prezidenţial a spus la audierea sa că i-au cerut să meargă „la halta mare” adică la Snagov. La sfârşitul audierii, col. Maluţan mi-a mărturisit că ştia că sunt inginer de aviaţie şi a vorbit de multe ori despre mine, pe când stătea la un pahar de vin, în faţa televizorului, cu vecini ai săi foşti colegi ai lui. A rămas să ne mai vedem,dar a doua zi după audiere a murit într-un stupid accident de elicopter.


Mai târziu am căutat să aflu mai multe amănunte de la aceşti foşti colegi, fiind convins că în desele ocazii când se întâlneau, le-a povestit câte ceva despre acele momente extraordinare din viaţa sa.


Spre surprinderea mea am aflat că nu a evocat niciodată acele momente memorabile, poate cele mai memorabile din viaţa sa.


Faptul dovedeşte că tăcerea sa se datora fie unui jurământ pe care fusese nevoit sa-1 facă, fie unor mari presiuni şi ameninţări la care a fost supus pentru a nu spune nimic.

Războiul urban de la Sibiu

Începând din 21 decembrie şi până aproape de sfârşitul lunii la Sibiu s-a desfăşurat un adevărat război urban, trăgându-se până şi cu tunul în oraş (de la Şcoala Militară de Ofiţeri, Unitatea Militară 0l512, către sediile miliţiei şi securităţii aflate pe partea cealaltă a străzii) şi executându-se peste 40 de misiuni de elicopter deasupra oraşului, trăgându-se cu rachete nedirijate aer-sol asupra clădirii unde s-a presupus că se aflau „terorişti”.


Una din cauzele încrâncenării de la Sibiu s-a datorat faptului că acolo, prim-secretar al P.C.R. era Nicu Ceauşescu, fiul şi prezumtivul moştenitor al dictatorului la funcţia supremă în stat. Aşa se face că Sibiului i s-a dat o atenţie deosebită de către toate forţele implicate în evenimentele din. decembrie 1989 susţinători ai dictatorul, adversarii lui şi revoluţionari.


Subcomisia Sibiu, formată din următorii senatori: Mircea Valeu (PUNR, preşedintele comisiei) loan Pop (PDSR, membru) şi Şerban Săndulescu (PNŢCD, membru) a făcut 4 deplasări la Sibiu: două în 1993 şi câte una în 1994 şi 1995. La două dintre aceste deplasări a participat şi preşedintele Comisiei Decembrie 1989, Valentin Gabrielescu. Menţionez, de asemenea, că eu am mai făcut câteva deplasări în nume propriu, pentru a adânci unele investigaţii şi a elucida problemele referitoare la pasagerii avionului Rombac şi a provenienţei „teroriştilor” aduşi cu acest avion. În continuare, vom arăta că la Sibiu apar în mod clar delimitările dintre acţiunile întreprinse de susţinătorii lui Ceauşescu, de adepţii loviturii de stat şi respectiv de revoluţionari. Acesta este motivul pentru care am dedicat un capitol special evenimentelor petrecute la Sibiu.


Momentele semnificative ale evenimentelor de la Sibiu

O hotărâre cu consecinţe tragice

Încă din ziua de 19 decembrie la Sibiu au venit studenţii de la Timişoara în scopul mobilizării tineretului din Sibiu pentru a susţine şi extinde acţiunile de la Timişoara. Alarmat de situaţia explozivă din ţară, descumpănit de prestaţia slabă a organelor de represiune ale regimului, miliţie şi securitate şi aflat aproape mereu într-o stare de ebrietate, în cel mai bun caz moderată, Nicu Ceauşescu i-a spus colonelului Nicu Silvestru, comandantul miliţiei judeţului „lasă bă, că o să chem pe unii care ştiu să tragă”. Şi i-a chemat.


Această hotărâre pusă imediat în practică, după cum vom vedea în continuare, a avut pentru sibieni consecinţe tragice: 92 de morţi şi 174 de răniţi.


Venirea „teroriştilor” cu avionul ROMBAC la Sibiu

Zborul Bucureşti-Sibiu-Bucureşti era asigurat de obicei de un avion tip AN-24. Pe 20 decembrie 1989 zborul respectiv a fost făcut de un avion Rombac cu o capacitate de pasageri dublă.


Există două indicii preliminare care atestă o situaţie specială cu acest avion:


a) faptul că a crescut brusc în acea zi numărul de pasageri, ceea ce a făcut necesară schimbarea tipuluide avion;


b) cercetările făcute de Procuratura Braşov nu au putut să stabilească identitatea tuturor pasagerilor, mulţi rămânând neidentificati, neexistând la adresele indicate în diagrama avionului.


lată şi declaraţiile celor audiaţi şi implicaţi în această afacere care confirmă situaţia specială a unor dintre pasagerii acestui avion :


c) Nicu Ceauşescu, care a chemat „pe unii care ştiu să tragă” a negat acest fapt, spunând că a aflat de afacerea Rombac la închisoare (vezi depoziţia lui Nicu Ceauşescu, anexa 12).


d) Secretarul P.C.R. cu probleme organizatorice Pescariu, om de încredere al lui Nicu Ceauşescu s-a ocupat de cazarea teroriştilor. Iniţial a vrut să-i cazeze la hotelul partidului, dar Nicu Ceauşescu nu a fost de acord cu această soluţie, desigur pentru a păstra secretul desăvârşit al operaţiunii. A negat la audierea de la Sibiu că ar fi avut cunoştinţă de venirea unor terorişti cu avionul Rombac, şi deci că nu s-a ocupat de problema cazării lor.


Neştiind că stă de vorbă cu un inginer de aviaţie, a venit în continuarea depoziţiei sale cu una din minciunile antologice auzite la audierile comisiei noastre, prin care, de fapt, a confirmat implicarea sa directă în afacerea teroriştilor din avionul ROMBAC, chemaţi de Nicu Ceauşescu, de care deci avea cunoştinţă: Iată ce a povestit.


În seara zilei de 20 decembrie se afla la vila lui Nicu Ceauşescu când au auzit zburând pe deasupra casei avionul care pleca de la Sibiu. „Cu urechea lui fină de aviator”[3] a zis Pescariu, Nicu Ceauşescu a sesizat că nu este avionul obişnuit ci unul care ,făcea un zgomot mai puternic[4] şi i-a cerut să dea telefon la aeroport să vadă ce s-a întâmplat. Aşa au aflat că era vorba de un avion Rombac şi nu de An-24.


Evident realitatea este cu totul alta. Auzind plecarea avionului, Nicu Ceauşescu l-a pus pe Pescariu să se intereseze dacă i-au venit „ăia care ştiu să tragă” şi pe care îi aştepta, probabil, cu nerăbdare. Dacă avea răbdare i-ar fi raportat mr. Dragomir Aurel.


e) Sima, fostul şef al aeroportului Sibiu a declarat că nu a văzut nimic suspect, deoarece el era ocupat cu descărcarea coletelor din cala avionului. În mod normal, primul lucru care trebuia să-l preocupe, în calitatea sa de şef al aeroportului, şi asta încă din momentul decolării avionului de la Bucureşti, care aducea un număr dublu de pasageri, era să găsească un al doilea autobuz pentru a duce pasagerii în oraş. Nu a fost preocupat şi s-a ocupat de colete deoarece cu certitudine ştia că va veni la aeroport mr. Aurel Dragomir cu unul din autobuzele şcolii militare pentru a lua „jumătate din pasagerii” avionului pe care apoi i-a dus la unitatea 01512, unde au fost cazaţi.


f) În seara zilei de 21 decembrie col. Rotariu, şeful Inspectoratului M.I. de la Sibiu, col. Petrişor, şeful securităţii din judeţul Sibiu şi col. Nicu Silvestru, comandantul miliţiei din Sibiu, s-au mutat, cu aprobarea gl. Hortopan, în sediul Şcolii Militare 0l512 unde li s-a amenajat un birou, pentru a dezamorsa în acest fel tensiunea între demonstranţi, pe de o parte, şi miliţie şi securitate pe de alta.


În dimineaţa zilei de 22 decembrie ei au văzut, la micul dejun, în sala de mese a şcolii militare, străini de unitate, îmbrăcaţi sportiv, deci nu aşa cum veneau cadrele şcolii la masă.


Din cele arătate mai sus rezultă două concluzii clare:


1. Venirea aşa-zişilor terorişti cu avionul ROMBAC, în seara zilei de 20 decembrie, este absolut certă. Aceştia erau oamenii „care ştiau să tragă” chemaţi de Nicu Ceauşescu.

2. Mărturiile lui Nicu Ceauşescu, Pescariu şi Sima sunt mincinoase şi sperjure. În opinia noastră aceste minciuni au fost „coordonate” în special de avocata lui Nicu Ceauşescu, Paula Iacob, fapt înlesnit de prestaţia neprofesionistă şi probabil deliberat părtinitoare a Procuraturii Braşov în faza anchetei penale.


„Teroriştii” veniţi cu avionul ROMBAC erau de la DIA

Problema provenienţei teroriştilor, sau cel puţin a unei părţi a lor, este esenţială pentru cunoaşterea dedesubturilor ansamblului evenimentelor din decembrie 1989 din România. Analiza evenimentelor de la Sibiu, şi în mod special a provenienţei „teroriştilor” veniţi cu avionul ROMBAC, ne-a permis să descoperim una din componentele de bază ale planurilor criminale ale lui Ceauşescu şi ale staff-ului său de combatere a celei de-a treia modalităţi de răsturnare a sa, pusă la cale de KGB, aceea a revoltei populare.


Într-un prim raport al Procuraturii Braşov, se vorbeşte despre USLA-şii veniţi cu avionul ROMBAC pe 20 decembrie, la Sibiu, dar nu se aduce nici o probă în acest sens. Este o afirmaţie absolut gratuită.


În raportul final al Procuraturii, trimis la comisie cu adresa 2660 din 19 decembrie 1994, la capitolul Sibiu nu mai există nici o referire la avionul ROMBAC din 20 decembrie, de parcă acesta nici nu ar fi existat, iar Procuratura nu ar fi făcut intense cercetări pentru a afla identitatea pasagerilor, după cum o dovedeşte un dosar aflat la Comisia decembrie 1989 care a fost punctul de plecare al unor investigaţii suplimentare făcute de noi. Aceste cercetări ne-au pus pe pista hărţii dispărute de care vom vorbi mai jos, unul din indicii importanţi care ne-au permis să aflăm de unde veneau „teroriştii” din avionul ROMBAC.


Această schimbare semnificativă „de macaz” a Procuraturii este o confirmare suplimentară a concluziilor noastre şi se datorează dezvăluirii pe care am făcut-o în mod intenţionat în toamna anului 1994, pentru a vedea reacţia, celor interesaţi, că teroriştii erau de la DIA şi nu de la USLA.


Iată pe ce se bazează aceasta concluzie şi afirmaţia de mai sus:


1. Declaraţiile făcute de elevi ai Şcolii Militare 01515 care atunci, în seara zilei de 20 decembrie 1989, i-au întrebat de unde sunt cei aduşi în unitate de maiorul Dragomir, iar aceştia au spus că sunt de la DIA.


2. Dispariţia unei hărţi a municipiului Sibiu de la Unitatea Militară 0l512 şi a reconstituirii acesteia de la procuratură, hartă pe care existau semne militare. Această dublă dispariţie dovedeşte importanţa deosebită a acestei hărţi, cea de a doua dispariţie fiind ascunsă de procuratură. Condiţiile în care au dispărut hărţile incriminează DIA.


3. Confirmarea obţinută personal de la un cadru SRl, pe care am suspectat-o iniţial de partizanat în favoarea fostei securităţi, pe care ar fi dorit să o acopere, dar care în final, pe baza celorlalte probe, s-a dovedit a fi sinceră. Vom păstra anonimatul acestui cadru SRI, a cărui sinceritate, pusă iniţial la îndoială de mine, trebuie să o recunosc şi să o apreciez, considerând că a fost un gest patriotic.


4. Însăşi imposibilitatea Procuraturii de a dovedi cu probe certe că „teroriştii” erau de la USLA şi asta într-o perioadă (anul 1990) când noua putere abia instalată, lansase lozinca „securişti-terorişti”, fiind hotărâtă să-i incrimineze pe aceştia, este o dovadă în plus a nereuşitei încercării de a ascunde adevărul.


Semnificaţia a două momente de la Sibiu care spun totul despre natura ascunsă a evenimentelor din Decembrie 1989

În ziua de 21 încep manifestaţiile în Piaţa centrală din Sibiu unde s-au adunat un număr mare de muncitori şi locuitori ai Sibiului. Citez, în continuare, din ultimul raport al Procuraturi:


„După sosirea detaşamentului de elevi comandaţi de căpitanul Teodorescu Cristian se consumă, în piaţă, cel de al doilea moment de violenţă (după cel cu autoturismul miliţiei). Militarii sunt întâmpinaţi cu ostilitate. Se aruncă cu pietre şi sticle asupra lor. În această situaţie, comandantului detaşamentului a ordonat să se execute foc de avertisment.


În momentele care urmează se înregistrează primele victime la Sibiu; sunt împuşcaţi mortal, în condiţii încă neclarificate Mitelu loan şi Gura Liviu Nicolae. În acelaşi timp, sunt răniţi prin împuşcare Bogdan Ovidiu şi Timaru Florin, aflaţi în centrul pieţii. Ulterior, cei doi aveau să declare la procesele Nicu Ceauşescu că au fost împuşcaţi din altă direcţie decât cea în care se afla subunitatea care a executat focul de avertisment (după scenariul prezumat: rafala de avertisment trasă în aer şi focuri ucigaşe provenite din altă direcţie. Dovadă în acest sens, după executarea focului, căpitanul Teodorescu a strigat: “Nu vă atingeţi de noi că nu tragem în voi!”, iar manifestanţii care realizează că nu ei sunt cei care au tras i-au aplaudat strigând: „Armata e cu noi!”.


În după-amiaza şi seara zilei de 21 decembrie 1989, grupuri mari de persoane s-au îndreptat spre sediul Inspectoratului judeţean Sibiu al Ministerului de Interne, desprinzându-se dintre aceştia şi persoanele în stare de ebrietate, care au răsturnat şi aprins mai multe autoturisme ce se aflau în parcarea din faţa sediului miliţiei, încercând prin forţă să intre în curtea sediului şi să-l incendieze. În atari condiţii, lucrătorii M.I. s-au apărat lansând gaze lacrimogene şi focuri de avertisment.


Din datele culese de la faţa locului de noi, rezultă că împuşcăturile au venit din podul unei case din piaţă, de deasupra cofetăriei.


Acesta este primul moment semnificativ la care ne refeream.


Al doilea moment semnificativ s-a petrecut pe 22 decembrie 1989, în jurul orei 1200, când elevul Mitiţă Dan, care se afla lângă un TAB la intrarea Şcolii Militare 0l512, a fost împuşcat de un foc tras de pe policlinica cu plată de un individ îmbrăcat în combinezon negru, după cum au afirmat mai mulţi martori oculari. Acesta a fost momentul declanşării războiului dintre armată, pe de o parte, şi miliţie şi securitate pe de altă parte, la care a contribuit din plin observaţia comandantului şcolii militare Dragomir Aurel, care s-a referit la miliţie şi securitate „mi-au omorât oamenii”. Dacă ar fi vrut, sau dacă ar fi avut minte, el putea rezolva această stare conflictuală incipientă, făcând apel la cei trei comandanţi ai inspectoratului M.I., col. Rotariu, al securităţii, col. Petrişor şi miliţiei, col. Nicu Silvestru, care se aflau în clădirea scolii militare comandată de el, cerându-le să ordone oamenilor lor aflaţi în clădirea de peste drum să înceteze focul, dacă avea impresia că aceştia au tras.


Ţinând seama şi de o altă declaraţie pe care a făcut-o, consemnată printre audieri comisiei „a venit vremea să joc o carte mare” putem concluziona că nu a vrut să rezolve situaţia în mod paşnic. Iar dacă avem în vedere că după decembrie 89 Dragomir Aurel a fost avansat în grad şi mutat la o unitate din Bucureşti în loc să fie adus în faţa Curţii marţiale, deoarece datorită lui au fost la Sibiu un număr mare de morţi şi răniţi şi fiindcă era răspunzător pentru harta furată (un document foarte important, aparţinând cu siguranţă adversarilor cu care s-a luptat) când armata era pusă în stare de necesite putem conchide că el a acţionat din ordin. Ştim acum că el a avut în aceea perioadă mai multe convorbiri telefonice cu gl Victor Athanasie Stănculescu şi cu gl. Hortopan.


Faţă de situaţia arătată mai sus şi cunoscând că armata a tras doar focuri de avertisment în piaţa centrală din Sibiu, iar populaţia a primit arme mult mai târziu, rezultă că cele două momente semnificative menţionate mai sus au fost provocate de trăgătorii „terorişti” de la DIA veniţi în seara zilei de 21 decembrie cu avionul ROMBAC. Aceştia au reacţionat de maniere diametral opuse în cele două cazuri fapt care a necesitat un mare efort pentru înţelegerea exactă a obiectivelor urmărite de DIA.


1. In ziua de 21 decembrie au urmărit terorizarea populaţiei pentru a o forţa să părăsească strada, deci au acţionat în favoarea regimului ceauşist, cu siguranţă în conformitate cu planurile de reprimare a răscoalei populare.


2. In ziua de 22 decembrie 1989, D.I.A. a declanşat războiul urban dintre armată, pe de o parte miliţie şi securitate de partea cealaltă, încurajat de mr. Dragomir Aurel prin tot ceea ce a făcut. De data aceasta au acţionat împotriva lui Ceauşescu, deci în sprijinul loviturii de stat, iar prin amploarea deosebită pe care au luat-o luptele (au fost aduse şi tancuri în Sibiu, din Făgăraş) s-a urmărit cu siguranţă crearea condiţiilor pentru certificarea unei intervenţii străine în România, cerută de altfel de Ion Iliescu armatei sovietice, după cum este binecunoscut.


Precizez că o asemenea schimbare a planului de acţiune nu trebuia să fie adus la cunoştinţa tuturor celor 50 de „terorişti” cărora li s-a spus cu siguranţa că vin la Sibiu pentru a-l apăra pe Nicu Ceauşescu. Era suficient ca într-un asemenea plan să fie iniţiaţi unul, sau doi dintre conducătorii lor. De altfel, când a fost împuşcat elevul Mitiţi Dan a fost văzut pe policlinica un singur „terorist”.


În aceste condiţii pentru asasinarea lui Mititelu Ioan şi Gura Liviu-Nicolae precum şi rănirea prin împuşcare a lui Bogdan Ovidiu şi Timariu Florin din ziua de 21 decembrie, autorul moral este Nicu Ceauşescu, deoarece la cererea lui au venit oamenii de la DIA la Sibiu. El trebuie deci judecat pentru aceştia.


Ceilalţi morţi şi răniţi din Sibiu îi au pe conştiinţă autorii loviturii de stat, şi în primul rând lt.col. Dragomir Aurel care le-a făcut jocul, motiv pentru care a şi fost recompensat de noua putere în loc să fie trimis în faţa Curţii marţiale aşa cum merită şi cum am mai spus mai sus.

Un caz tipic de combatanţi ai unităţilor de cercetare diversiune ale D.I.A.

În acele zile a apărut în toată ţara psihoza teroriştilor, fiind arestaţi mii şi mii de oameni, unii, desigur în mod nejustificat.


Dar nici extrema cealaltă în care a căzut puterea post decembristă care, în ciuda faptului că fenomenul terorist este unanim recunoscut, nu a găsit nici un vinovat de terorism cu toate că au murit 1.114 oameni şi au existat 3.352 de răniţi.


La Sibiu, au fost arestaţi pentru terorism circa 400 de persoane şi duse la „bazin”, dar până la urmă nu a fost implicat în acte de terorism nimeni şi în orice caz nimeni nu a fost condamnat, cu toate că există 94 de morţi şi 172 de răniţi.


La cei patru arestaţi la care ne vom referi în continuare şi la povestea hărţii dispărute de la U.M. 0l512, am ajuns făcând cercetări legate de pasagerii avionului ROMBAC, pe care nu le vom detalia în continuare.

Cei patru arestaţi în ziua de 25 Decembrie 1989 de la Sibiu

Pe 25 decembrie au fort aduşi la Unitatea Militară 0l205 patru tineri arestaţi de populaţie în zona str. Rahovei ce se aflau într-o Dacie albă. Aceştia erau Soaită Lucian Radu Bleahu Dumitru Aurel, Albu Ioan Lazăr şi Suciu Vasile Gheorghe. Redăm în continuare, declaraţiile făcute în legătură cu aceştia de lt. Dovbenko Alexei primul care a fost chemat la audiere la Bucureşti la Comisie, plutonier major Ciorbă Gheorghe (UM 0l393), lt.col. Dirinea Aurel (UM 01205) şi col. Dumbravă Nicolae comandantul Unităţii 0l205.


Faptul cel mai important confirmat cu această ocazie, dar de care auzisem mai înainte, se referă la o hartă a municipiului Sibiu, pe care erau semne militare şi care apoi a dispărut.


Redăm mai jos depoziţiile celor 4 militari amintiţi mai sus care sunt edificatoare (anexele 13-16).


Incredibila poveste a dispariţiei unei hărţi cu semne militare pe ea

Harta găsită asupra celor patru arestaţi, după cum aţi văzut a fost predată lt.col. Bodoaşcă Tudor, consilier al comandantului Şcolii, mr. Dragomir Aurel. Dispariţia ei după numai o zi sau două în condiţii neelucidate de procuratură, precum şi dispariţia reconstituirii hărţii cerută aceluiaşi maior Dirinea Aurel, chiar de Procuratura Braşov, dispariţia de această dată fiind din sediul Procuraturii, precum şi faptul că lt.col. Bodoaşcă Teodor avea un frate care lucra la sediul central al DIA din M.Ap.N., dar a murit în 1990, impune următoarele concluzii de o importanţă deosebită pentru elucidarea aspectelor subterane la nivel naţional ale evenimentelor din decembrie 1989.


1. Harta avea o importanţă capitală deoarece punea în evidenţă planurile DIA legate de acţiunea de la Sibiu de unde se deduce: a) intenţia fie de neutralizare a unităţilor militare, fie de sprijin a acestora dacă sunt atacate, în funcţie de situaţia operativă şi de partea cui sunt aceste unităţi; b) pregătirea pentru un război total la Sibiu indicat de semnele militare de distrugere a podurilor şi viaductelor; c) locul de regrupare după terminarea misiunii în cătunul Sădinca, care era ideal după cum se vede din fax-ul trimis de Prefectura judeţului Sibiu, deoarece era aproape pustiu (vezi .anexa 1); d) acest loc de regrupare putea fi folosit şi ca punct de dezangajare şi reîntoarcere la Bucureşti, sau în altă parte, deoarece se afla relativ aproape de linia ferată Sibiu-Copşa Mică.


2. Principalul suspect pentru dispariţia hărţii este lt.col Bodoască Teodor căruia i-a fost predată (vezi declaraţia lt.col. Dirinea) şi al cărui frate lucra la DIA la Bucureşti.


3. Dispariţia reconstituirii hărţii predată la procuratură a fost posibilă fie prin sustragerea ei de către un cadru al DIA specializat în asemenea operaţiuni specifice unităţilor de comando, fie că însăşi procuratura a scos-o din circulaţie la ordin superior. A doua variantă este mai plauzibilă, deoarece în raportul final la dosarul penal 26/P/90 este trecută sub tăcere dispariţia hărţii de la procuratură. Principalii vinovaţi care sunt răspunzători de această a doua dispariţie sunt procurorul şef de la Braşov -Socaciu Anton şi procurorul Ihora Nicolae, care s-au ocupat de acest dosar. De altfel, procuratura Braşov a avut în mână toate elementele care îi permiteau să facă o anchetă corectă legată de acest dosar şi nu le-a folosit fie din incompetenţa, fie la ordin superior. A doua supoziţie ni se pare mult mai plauzibilă.


Date din Dosarul 26/P/90 ignorate de procuratură

La o primă cercetare făcută de col. Dumbravă Nicolae cei 4 arestaţi menţionaţi în subcap.5.8.2.1 au declarat că harta găsită în maşina tatălui lui Soaită Lucian nu le aparţine. La insistenţele colonelului Dumbravă, Soaită Lucian a recunoscut că este harta lui dar a refuzat să spună de unde o are. În cele din urmă şi-a prins capul în mâini şi a început să plângă. În opinia noastră este o reacţie tipică pentru un om legat printr-un angajament sau jurământ foarte important pe care nu are dreptul să-l încalce. Ulterior, atât la procuratură , cât şi la audierea lui făcută la Sibiu de subcomisia noastră a declarat că harta o avea de la tatăl lui de când era elev şi că a desenat blocurile noi construite în joacă.


Nu am avut însă la noi reconstituirea hărţii pentru a-i cere să explice şi celelalte semne militare. Bleahu Dumitru Aurel a avut o comportare suspectă la uzină, unde a alertat muncitorii că vor sări în aer deoarece într-una din maşinile unelte se află o bombă. Luat la întrebări de un maistru chemat de ceilalţi muncitori care cunoştea foarte bine uzina, Bleahu nu a putut indica maşina respectivă şi pretextând că nu se simte bine a plecat din uzină. Asupra lui s-au a altuia din cei 4 s-a găsit un bilet pe care era înscris numărul de telefon al domnului Târziu Dumitru, lucrător la uzina de apă din Sibiu. Soţia unuia dintre ei, declara înainte de decembrie 1989 că soţul ei câştiga mulţi bani, fapt care l-am pus în legătură cu un altul relatat în depoziţia sa de Corpodeanu Ion, locţiitorul şefului securităţii de la Timişoara.


Acesta s-a referit la un caz cunoscut când a izbucnit un conflict între DSS şi DIA, deoarece DIA dorea să recruteze un ofiţer de securitate, oferindu-se să-l plătească în valută. Dacă ţinea seama că puşca găsită aspra lor era cu lunetă, este adevărat luată de la Cercul Militar, că harta municipiului Sibiu avea semne militare pe ea fiind indicată direcţia unui posibil loc de regrupare, cătunul Sădinca şi că acţiunile lui Bleahu au avut un vădit caracter diversionist, nu există nici o explicaţie logică pentru soluţia de neurmărire penală adoptată de procurorii Ihora Nicolae şi şeful său Socaciu Anton. În opinia noastră cel puţin doi dintre cei patru arestaţi de care ne-am ocupat în acest capitol făceau parte din unităţile locale de cercetare-diversiune subordonate DIA.


Evenimentele de după 22 Decembrie 1989, ora 1205

După fuga ceauşeştilor cu elicopterul de pe clădirea C.C. la 22 decembrie 1989, ora 1205 era de aşteptat ca situaţia să devină calmă în continuare. Pe străzile Capitalei şi ale marilor oraşe din ţară au ieşit milioane de oameni ce îşi manifestau imensa fericire că au scăpat de Ceauşescu, au scăpat de comunism. Oameni necunoscuţi între ei se îmbrăţişau de bucurie, iar pe străzi atmosfera era delirantă.


În aceeaşi seară însă, în jurul ore 1830 luptele au reînceput aproape simultan în toată ţara cu o şi mai mare intensitate şi înverşunare. Acest lucru dovedeşte, fără posibilitatea de greşeală că fiecare din cele două tabere care se luptau pentru putere aveau câte un comandament bine organizat şi acţionau în conformitate cu planuri bine definitive din timp.


Pe de o parte erau cei care doreau să recâştige puterea în numele lui Ceauşescu, pe de altă parte erau adversarii lui care doreau să pună mâna pe putere având acum de partea lor armata care fraternizase cu poporul. Iar în acest timp în clădirea fostului comitet central, erau două echipe care, la concurenţă formau guverne. Pe de o parte era Ilie Verdeţ, care încerca în grabă să improvizeze un guvern în care inclusese şi pe generalii Iulian Vlad şi Ştefan Guşă, dar care nu avea prea multe personalităţi ale lumii comuniste de partea sa.


De partea cealaltă, era Ion Iliescu, împreună cu Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Petre Roman, Dumitru Mazili şi alţi „dizidenţi comunişti” dintre care unii erau autorii loviturii de stat şi beneficiau de sprijinul KGB. Generalul Ştefan Guşă, care avea comanda armatei şi era pe lista guvernului Verdeţ (această listă există şi o copie a ei o are senatorul Sergiu Nicolaescu) nu a îndrăznit să înlăture echipa lui Ion Iliescu, probabil din doua motive :


a) nu era sigur dacă armata îl va urma;


b) era cu siguranţă inhibat de lozinca strigată de popor în piaţă „Jos comunismul!”.


Generalul Iulian Vlad, nemulţumit de apariţia lui Ion Iliescu fapt confirmat de remarca sa „cine a mai adus şi KGB-istul acesta” şi care, desigur se baza pe datele pe care le ştia de multă vreme, era cu siguranţă nehotărât dacă să ia sau nu o atitudine împotriva echipei Iliescu, deoarece ştia cine se află în spatele afacerii.


Probabil aşa se şi explică o abia percepută ezitare în noaptea de 22 spre 23, de a cere securităţii, prin intermediul televiziunii, să înceteze focul. Cert este că dacă în perioada 16-22 decembrie au murit 162 de persoane şi au fost rănite 1.077 persoane, după 22 decembrie au murit 942 de oameni şi au fost rănite alte 2.245 persoane. Această creştere spectaculoasă a morţilor şi răniţilor nu poate fi explicată numai drept efect al împărţirii de arme civililor după 22 decembrie, cum doresc unii să justifice acest fapt. Că nu este aşa o dovedeşte concluzia că după omorârea ceauşeştilor intensitatea luptelor a scăzut brusc şi, implicit, numărul morţilor şi răniţilor. Pierzându-şi conducătorul şi-au pierdut şi speranţa în reuşita acţiunii lor.


De altfel, chiar noua putere tot în acest fel a justificat hotărârea de a-l „judeca” şi a-i executa pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. A fost de fapt un asasinat, dar cum se spune „scopul scuză mijloacele”.


Formarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale

În mare grabă, în vidul de putere existent atunci, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Petre Roman, împreună cu încă câţiva iniţiaţi au format Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în care, cu modestie, Ion Iliescu s-a trecut ultimul. În C.F.S.N. au fost „cooptaţi” şi câţiva dizidenţi autentici cum au fost Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi încă alţi câţiva, care şi-au dat demisia în perioada care a urmat, ultimul fiind Ion Caramitru. Preşedintele C.F.S.N. a fost ales Ion Iliescu.


După cum am menţionat şi mai înainte Silviu Brucan a justificat astfel această alegere a preşedintelui „ca să rămânem în sistem!” Vom remarca zvonul că Ion Iliescu va fi înlocuitorul lui Ceauşescu, care circula de multă vreme în România (suntem convinşi că nu îl lansase Silviu Brucan) şi fusese preluat şi mediatizat şi de posturile străine de radio care emiteau în limba română.


Prinderea Ceauşeştilor şi procesul lor

Nicolae şi Elena Ceauşescu, după ce au făcut o escală la Snagov, unde i-au lăsat pe Manea Mănescu şi Emil Bobu, au plecat mai departe cu elicopterul către vest. Încercarea lor de a obţine elicoptere de escortă de la Otopeni, s-a soldat cu un eşec, generalul Iosif Rus, comandantul aviaţiei, nevrând să răspundă la telefon.


Numai faptul că au cerut elicoptere cu oameni care să-i escorteze dovedeşte că ei încă nu abandonaseră lupta şi aveau o ţintă către care doreau să-se îndrepte. În orice caz este clar că ştiau că nu pot părăsi ţara cu elicopterul.


Ei au ajuns până lângă aeroportul de la Otopeni unde au fost abandonaţi de elicopter şi de oamenii din garda lor, continuându-şi fuga cu maşini de ocazie către Târgovişte unde au fost reţinuţi de plutonierul Paisie şi după mai multe peripeţii au ajuns la Unitatea Militară Mecanizată de la Târgovişte comandată de col. Kemenici Andre.


Credem că trebuie remarcat faptul,deosebit de important, că aflarea veştii prinderii Ceauşeştilor a coincis cu deschiderea focului şi reînceperea luptelor în seara de 22 decembrie. Probabil că cei care comandau unităţile fidele dictatorului au aşteptat ca Nicolae Ceauşescu să ajungă la postul de comandă de unde să preia conducerea operaţiunilor. Comisia nu a obţinut nici un fel de date referitoare la acest fapt.


Detenţia Ceauşeştilor

Detenţia Ceauşeştilor la Unitatea Mecanizată din Târgovişte a fost ţinută în mare secret şi cu mari măsuri de precauţie. Cu toate acestea se pare că fidelii lui Ceauşescu au aflat unde se află, deoarece există depoziţii ale unor martori care afirmă că unitatea a fost atacată în acele zile. Unul din paznicii Ceauşeştilor a fost lt.maj. Iulian Stoica, audiat de comisie (vezi anexa 18). El a declarat că dl. colonel Andrei Kemenici, comandantul unităţii şi actualmente general, i-a ordonat în seara zilei de 24 decembrie să-i execute pe Ceauşeşti. Venind după circa o oră înapoi şi constatând că nu a executat ordinul l-a ameninţat. De altfel, la cererea unor ofiţeri de acolo, M.Ap.N. a făcut o amplă anchetă în 1990, dar comisia noastră nu a văzut dosarul anchetei.


Procesul şi execuţia Ceauşeştilor

Hotărârea privind judecarea Ceauşeştilor a fost luată de 8 persoane care făceau parte din Biroul executiv al C.F.S.N. printre care: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Gelu Voican-Voiculescu, Petre Roman, Victor Athanasie Stănculescu. În depoziţia sa, Gelu Voican Voiculescu (vezi anexa 19) susţine că a fost unul dintre principalii susţinători ai necesităţii judecării Ceauşeştilor şi desigur a executării lor.


Chiar dacă Gelu Voican-Voiculescu este cunoscut ca un om impulsiv şi necugetat, credem că el nu a făcut decât să fie avocatul unei hotărâri luate în altă parte şi pe care nu a făcut decât să o transmită şi să o susţină. În orice caz, în dimineaţa zilei de 25 decembrie gl. Victor Athanasie Stănculescu a înjghebat în mare grabă un tribunal militar, format din doi judecători, un procuror, a luat şi doi avocaţi şi s-au deplasat la Târgovişte cu două elicoptere venite de la Boteni unde au fost „judecaţi” Ceauşeştii.


La proces au asistat: Victor Athanasie Stănculescu, Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Măgureanu şi gl. Mugurel Florescu. Procesul a fost nelegal şi soluţia dată netemeinică deoarece:


1. Ion Iliescu, în baza Constituţiei comuniste încă în vigoare şi pe care nu o abolise, nu era preşedinte şi nu avea dreptul să dispună constituirea unui Tribunal Militar Extraordinar. Iar Constituţia comunistă nu o abolise, deoarece, dacă ar fi făcut-o, trebuia să revină la Constituţia dinainte de 1940 în baza căreia şeful statului era regele aflat în exil şi nu el.

2. Unele din capetele de acuzare în baza cărora au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, publicate în Monitorul Oficial nr.3 de marţi, 26 decembrie 1989 (vezi anexa 20) sunt nerealiste sau netemeinice. Iată doar câteva observaţii sumare: a) Numărul de 60.000 de victime nu este justificat. Până pe 25 decembrie 1989 muriseră din cauza luptelor mai puţin de 1.104 persoane. Dacă au fost adunate şi alte victime din timpul dictaturii sale, atunci trebuia specificat în mod concret câte şi în ce condiţii au fost făcute; b) De subminarea economiei naţionale nu era vinovat numai Nicolae Ceauşescu, ci întreaga conducere comunistă, care ar fi trebuit judecată; c) Încercarea de a fugi din ţară i-a fost înlesnită de Victor Athanasie Stănculescu, care a chemat elicopterul. Victor Athanasie Stănculescu fiind prezent la proces, de ce nu a fost judedat şi el ? d) Fondurile de peste un miliard de dolari nu au fost găsite. Victor Athanasie Stănculescu a intrat în posesia celor două agende aflate asupra lui Ceauşescu, dar ulterior în plicul aflat la M.Ap.N. s-au găsit alte două agende asemănătoare dar nescrise, fiind clar că au fost substituite.


Acum Victor Athanasie Stănculescu este cel mai bogat om din România, dar între timp şi-a luat, după cum am fost informaţi, cetăţenie elveţiană împreună cu toată familia. Executarea sentinţei s-a făcut imediat după pronunţare, încălcându-se toate normele legale din lumea aceasta. De aceea putem spune că a fost vorba de un asasinat şi nu de un proces, care a adus mari prejudicii imaginii ţării noastre în străinătate.


Rekaghebizarea României

După 1964, Nicolae Ceauşescu începuse o acţiune de eliminare din funcţii de conducere din armată şi din conducerea statului, a celor care făcuseră studii sau specializări în URSS, în marea lor majoritate racolaţi de GRU şi KGB. Am apreciat cel puţin 70% dintre ei. Datorită corupţiei şi nepotismului, specifice comunismului, acest proces nu a fost realizat decât parţial. De altfel, după cum am spus şi mai înainte şi Ceauşescu fusese cu siguranţă racolat dar îşi încălcase angajamentul. Radu Nicolae spune în declaraţia sa că, Patilineţ ajunsese la concluzia că Elena Ceauşescu îl şantaja pe Nicolae Ceauşescu.


Acesta să fie faptul pentru care îi permitea să îl şantajeze ? În orice caz, chiar dacă nu a luat măsuri severe împotriva agenţilor GRU şi KGB, a reuşit o oarecare curăţire a aparatului de partid şi de stat. După 22 decembrie 1989 sub oblăduirea directă a lui Ion Iliescu suntem martorii rekaghebizării României. Iată o suită de exemple în acest sens:


1. Gl. Militaru, agent notoriu GRU, care atunci când a fost descoperit de gl. Şerb că este agent GRU s-a dus de frică la Ion Coman şi s-a autodenunţat. La audierea sa în Comisie a minţit, iar ulterior a avut curajul sa mă ameninţe ”că îmi va frânge gâtul”,deoarece i-am deconspirat apartenenţa. După 22 decembrie Ion Iliescu l-a numit ministrul forţelor armate în locul gl. Guşă care era vinovat, deoarece s-a opus chemării de trupe sovietice în România. A reactivat cel puţin 40 de ofiţeri superior, mulţi generali, cu studii în Uniunea Sovietică şi care făceau parte din aceeaşi tagmă.


2. Gl. Vasile. Ionel, agent GRU pus pe linie moartă de Ceauşescu şef al lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. A fost numit de Ion Iliescu şef al Marelui Stat Major. Prin aceste numiri şi prin reactivări armata română a fost pusă practic sub controlul GRU-ului. După ce a fost schimbat din funcţia de şef al M.St.M, Ion Iliescu 1-a luat consilier al său la preşedinţie.


3. Gl. Cico Dumitrscu a fost unul din colaboratorii direcţi ai lui Ion Iliescu în timpul evenimentelor din decembrie. Printre altele a supravegheat la Spitalul Militar Central operarea lui Nicu Ceauşescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, probabil de frică să nu fugă şi să ia comanda trupelor de comando. Acum este numit ambasador al României în străinătate.


4. Gl. Bancea Marin, cunoscut de securitate ca agent GRU, a fost numit de Ion Iliescu secretar al comisiei de apărare al cărei preşedinte este Ion Iliescu.


5. Gelu Voican-Voiculescu, numit vice-priministru de Ion Iliescu şi Petre Roman este agent KGB, cunoscut de securitate. Fiind în această funcţie, una din preocupările principale a fost să sustragă din arhive securităţii dosarele agenţilor sovietici sau dosarelor unor oameni politici. Foarte probabil a fost în decembrie 89 body-guardul lui Ion Iliescu. Pentru aceasta este suficient să revedeţi casetele cu înregistrările de la apariţiile la televiziune ale lui Ion Iliescu să vedeţi poziţia şi comportarea lui Voican-Voiculescu. În prima legislatură a fost senator, iar acum a fost numit şi confirmat de Ion Iliescu ambasador în Tunisia. Am dat numai câteva exemple, numărul lor este imens de mare. Unii dintre agenţii GRU şi KGB sunt acum parlamentari, alţii se află în guvern şi mulţi au fost trimişi ambasadori pentru a reprezenta România. Lenin spunea: „Comunismul este puterea sovietelor plus electrificare”. Noi credem, după experienţa noastră şi după tot ce am văzut că s-a întâmplat în lagărul sovietic, că se poate spune mult mai corect: comunismul este puterea serviciilor de spionaj plus teroare. Iar această rekaghebizare urmăreşte sovietizarea ţării, după cum kaghebizarea din perioada 1944-1948, făcută odată cu revenirea în ţară a diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan şi continuată apoi de cea din perioada 1948-1964 făcută prin intermediul studenţilor, aspiranţilor şi militarilor trimişi la studii şi specializări în URSS urmăreau tot sovietizarea României.


Agenţii GRU şi KGB să-şi acopere trecutul

Vânătoarea dosarelor securităţii începută imediat după preluarea puterii la 22 decembrie 1989 de noua garnitură în frunte cu Ion Iliescu, a fost coordonată de Gelu Voican-Voiculescu care, în calitatea sa de vicepreşedinte al Consiliului de miniştri, a răspuns de Ministerul de Interne. Cel mai vehement şi lipsit de scrupule căutător al propriului dosar, din câte ştim până acum a fost gl. Militaru Nicolae. Există serioase prezumţii că el este implicat direct şi prin intermediari în următoarele două cazuri deosebit de grave:


1. Moartea colonelului Troţka, locţiitorul comandantului USLA, col. Ardeleanu, care din biroul lui Militaru, numit între timp ministrul apărării naţionale l-a chemat pe Troţka personal cu o grupă de la USLA pentru a lupta împotriva „teroriştilor” care atacau Ministerul Apărării Naţionale. În legătură cu aceasta vom face următoarele precizări care justifică prezumţia noastră


a) Se ştie că cel care îl lucrase informativ pe gl. Nicolae Militaru şi îi făcuse dosarul de agent GRU a fost col. Troţka;


b) Ministerul Apărării Naţionale era în acel moment o fortăreaţă inexpugnabilă, iar tirurile unor terorişti care au făcut într-adevăr victime în M Ap.N. puteau fi parate prin trimiterea unor unităţi bine antrenate, existente în acel moment în minister, pentru a cerceta şi curăţa de terorişti blocurile din jurul ministerului ;


c) Nu era normal ca Ardeleanu să-şi cheme locţiitorul la minister, lăsând USLA fără un comandant recunoscut, când putea să cheme o echipă antiteroristă oricare de la USLA;


d) Când ABI-urile (maşini tip Aro fără blindaj) lui Troţka au ajuns în faţa ministerului, s-a deschis foc de mitralieră asupra lor şi col. Troţka a murit;


e) Col. Ardeleanu a murit în condiţii suspecte pe la jumătatea lui 1990;


f) Gl. Nicolae Militaru avea o ură feroce împotriva securiştilor, gândind că îi stricaseră cariera militară a lui care se consideră cel mai dotat general (mi-am dat seama că aşa gândeşte la audierea lui) dovadă fiind faptul că a vrut să cheme toată USLA să defileze pe stadionul Ghencea şi pregătea mitraliere de jur împrejur pentru a deschide foc asupra lor.


2. Moartea generalilor Nuţă şi Mihalea în accidentul de elicopter de la Alba lulia pe 22 decembrie 1989.


Generalii din Ministerul de Interne, Nuţă şi Mihalea, care au fost în perioada 17-22 decembrie 1989 la Timişoara, au fugit cu rapidul Arad-Bucureşti, fiind arestaţi în tren la Deva. Generalul Hortopan a dat ordin comandantului de elicoptere din Sibiu, să trimită un elicopter la Deva şi să-i aducă pe întuneric la Sibiu. Întrebarea care se pune este de ce era atâta grabă să fie luaţi de la Deva cei doi generali, într-un zbor de noapte, când toate zborurile avioanelor civile şi militare erau interzise ?


În afară de aceasta trebuie spus că gl. Nuţă a fost şeful direcţiei a IV-a din DSS, pe vremea când col. Troţka, subordonatul său, l-a lucrat informativ pe Nicolae Militaru. În sfârşit, trebuie spus că legea care interzice timp de an punerea la dispoziţia publicului a dosarelor securităţii, votată în legislatura trecută şi promulgată de Ion Iliescu, în opinia mea a avut în primul rând ca obiectiv ţinerea sub obroc a dosarelor agenţilor GRU şi KGB şi mai puţin pe acelea ale informatorilor securităţii, care sunt mult mai puţin importante pentru securitatea ţării decât primele. Singura notă optimistă în această problemă a dosarelor agenţilor GRU şi KGB mi-a fost dată de cartea lui Alexandru Sauca din care am aflat că informaţia nu s-a pierdut, deoarece foşti ofiţeri de contrainformaţii au refăcut aceste dosare.


Ion Iliescu şi KGB-ul

În câteva numere din 1995 ale ziarului „Ziua”, dl. Sorin Roşca Stănescu a publicat articole în care, pe baza unor date obţinute de la doamna Tana Ardeleanu, susţine că Ion Iliescu a fost recrutat de KGB în timpul studiilor universitare făcute acolo în perioada 1950-1954. O astfel de acuzaţie nu ar putea fi ignorată nici dacă Ion Iliescu ar fi fost un simplu cetăţean. Dar Ion Iliescu este preşedintele României. Domnia sa a fost ales preşedinte al C.F.S.N. în decembrie 1989 şi ales preşedinte al României la alegerile din 20 mai 1990 şi reales apoi în septembrie 1992.


Ţinând seama de gravitatea acuzaţiei adusă unui preşedinte al ţării, reacţia Domniei sale ne apare ca nesatisfăcătoare şi lipsită de fermitatea aşteptată. Faptul că i-a dat pe cei doi în judecată la o judecătorie de sector pentru calomnie, corespunde reacţiei obişnuite a unui cetăţean de rând. Dar, în calitatea sa de preşedinte al tării, dezminţirea pe care l-a însărcinat să o facă pe purtătorul său de cuvânt Traian Chebeleu, nefăcând-o chiar Domnia sa personal, poate fi asociată de persoane mai puţin înţelegătoare cu lipsa de curaj a unei conştiinţe mai puţin imaculate. Şi nu este bine. În acest sens doresc să reamintesc cazul papesei Ioana, care a determinat pe cardinalii şi episcopii catolici să ia măsuri speciale de verificare la alegerea unui nou Pană. Cred că într-o situaţie similară, dar pe alt plan, bineînţeles, se găseşte şi Parlamentul României în urma dezvăluirilor ziarului „Ziua”.


De aceea am considerat necesară în prezentul raport, analiza situaţiei create preşedintelui Ion Iliescu de ziarul „Ziua”. Pornind de la cele 5 criterii arătate pentru selecţionarea celor recrutaţi de KGB şi GRU, am constatat următoarele dacă ne raportăm la studentul Ion Iliescu:


1. Avea, după tată oricine socială „sănătoasă” în sensul comunist al cuvântului, cerinţă alterată într-o oarecare măsura de bunica sa după tată care se trăgea dintr-o familie de negustori;


2. Tatăl său, Alexandru Iliescu, era activist comunist, a stat circa 5 ani în URSS, unde a plecat pentru a asista la un Congres al PCUS;


3. Există prezumţia că îndeplinea şi cea de a treia condiţie;


4. Era bine pregătit profesional, fapt care probabil a contat şi în alegerea sa ca şef al acelei aşa numite „zemliacestvo” a studenţilor români de la Moscova;


5. Avea o excelentă pregătire ideologică, dovadă linia ascendentă pe care a avut-o în partid la întoarcerea în ţara şi şi-a manifestat public ataşamentul faţă de URSS, după cum o dovedeşte articolul „Fericirea de a învăţa în URSS” publicat în 1952 în „Scânteia: organul PCR”. Faţă de aceste argumente care, din păcate, vin în sprijinul afirmaţiilor făcute de ziarul „Ziua” există o suită de alte argumente legate de funcţia pe care Domnia sa o ocupă după 22 decembrie 1989 şi de măsurile adoptate în această postură, în sprijinul aceleaşi concluzii:


a) A încercat să cheme detaşamente ale armatei roşii în ţară, intenţie blocată de gl. Ştefan Guşă, şeful M.St.M. Acest fapt este confirmat de generalii Guşă, Hortopan şi Mircea, iar ulterior, pentru a şterge această imagine a făcut presiuni asupra generalului Guşă, prin Intermediul Ministerului Apărării Naţionale, pentru a-şi retrage declaraţia.


b) A patronat campania de rekaghebizare a României începută după 22 decembrie 1989, când, după cum am arătat mai sus a pus în toate funcţiile importante de conducere, în special în armată, persoane recunoscuse ca agenţi GRU sau KGB;


c) A dispus deschiderea graniţelor, măsură unică în analele schimbărilor violente de guverne, când totdeauna graniţele se închid pentru o scurtă perioadă. Justificarea dată la această întrebare pusă la audierea Domniei sale de către Comisia Decembrie 1989 este puerilă. În realitate, graniţele au fost deschise pentru a permite plecarea din ţară a celor 40.000 de ruşi veniţi în misiune în România;


d) S-a grăbit să semneze cu Mihail Gorbaciov în 1990 un tratat de prietenie cu URSS, ignorând interesele naţionale afectat de nerestituirea tezaurului românesc sechestrat la Moscova de revoluţia bolşevică şi de tratatul Ribbentrop-Molotov. Aceste concluzii reprezintă rezultatul unor cercetări întreprinse parţial şi în nume propriu, care nu au girul Comisiei, pe care le pun însă la dispoziţia acesteia.


Războiul electronic din Decembrie 1989

Aceasta a fost o realitate obiectivă, confirmată de nenumărate depoziţii. Doi ani mai târziu, în timpul războiului din Golf, el a fost din nou utilizat cu mare eficienţă, fapt care atestă posibilităţile tehnice la vremea aceea pentru ducerea sa. La noi războiul electronic a fost utilizat centru a sugera, iminenţa unui atac extern şi a bloca o eventuală utilizare a unităţilor militare la reprimarea populaţiei şi implicit combaterea loviturii de stat. De asemenea, el era pregătit şi pentru a uşura o eventuală intervenţie străină, dacă ar fi fost necesară, cunoscând că în momentul respectiv existau mari concentrări de trupe sovietice la graniţa noastră. Menţionând, de asemenea, că din depoziţiile unor militari de la aeroportul Otopeni rezultă că au fost utilizate în timpul nopţii şi modele zburătoare care au alertat turnurile de control.


Activitatea Procuraturii şi Justiţiei legat de evenimentele din decembrie 1989

Sarcina elucidării evenimentelor din decembrie 1989 ar fi trebuit să-i revină Procuraturii. Din păcate aceasta a avut un rol nefast în cele mai multe cazuri,când în loc să lămurească lucrurile a căutat să ascundă adevărul. Spre exemplu, modul în care au fost conduse cercetările la Sibiu în cazul avionului ROMBAC, a celor 4 „terorişti” arestaţi pe 25 decembrie şi a hărţii cu semne militare pe ea, dispărută de la U.M. 0l512 şi a reconstituirii ei de la procuratură, reprezintă, în opinia noastră, exemple de evidenţe din care rezultă că anchetatorii au dorit să ascundă adevărul şi nu să-1 afle, Ihore şi Socaciu, care, de asemenea, împreună cu ceilalţi colaboratori ai lor au pus până la urmă în libertate pe toţi cei 400 de arestaţi de la Sibiu, acuzaţi de terorism.


Suntem de acord că mulţi au fost acuzaţi pe nedrept datorită psihozei care se crease, dar totuşi la Sibiu au fost 94 de morţi şi 172 de răniţi şi nu a fost găsit nici un vinovat. La Bucureşti, unde au fost omorâte 543 de persoane şi rănite alte 1.879, au fost arestate peste 900de persoane acuzate de terorism,toate eliberate, la fel ca şi în alte oraşe. Este clar din această scurtă relatate că s-a acţionat din ordin, iar ordinul a fost să nu se găsească nici un vinovat.


De acest comportament servil al Procuraturii faţă de noua putere se fac vinovaţi gl. Mugurel Florescu, colaborator al generalului Victor Athanasie Stănculescu, fost procuror militar şef, gl. Ion Diaconescu şi procuror Eugen Vasiliu, şeful Secţiei de Cercetări Penale din Parchetul General de pe lângă Tribunalul Suprem, care, ca şi Mugurel Florescu declara cu nonşalanţă că aceştia au fost eliberaţi fiindcă nu s-au găsit vinovaţi!


De fapt, în opinia noastră, a existat o decizie nescrisă, ocultă, a noii puteri instalată după decembrie 1989, care nu avea interesul să umple închisorile cu susţinătorii lui Ceauşescu, odată acesta omorât, deoarece aceştia puteau fi recuperaţi pentru cauza comunistă. Justiţia la rândul ei s-a dovedit cooperantă cu puterea, după acelaşi tipic cunoscut înainte de 1989. Toţi deţinuţii acuzaţi de genocid, în mod justificat, au fost până la urmă achitaţi şi eliberaţi din lipsă de probe. Stratagema pusă la cale printre alţii de Paula lacob, a constat în „convingerea” instanţelor să accepte schimbarea încadrării de genocid în omor deosebit de grav. În această situaţie trebuie ca în fiecare caz să fie prezentată arma cu care s-a tras, glonţul ucigaş, locul de unde s-a tras etc. Or, în haosul din decembrie 1989, când la lupte au participat mii şi mii de oameni, aşa ceva nu se putea demonstra, mai ales când din ordinul domnului procuror, generalul Ion Diaconescu nu s-au făcut autopsii.


Revenind la procurorul Eugen Vasiliu, dorim să îl cităm spunând, de exemplu, ca pe 21 decembrie la Bucureşti au fost mai puţin de 50 de morţi, deci acesta nu este genocid ! Dar în întreaga perioadă în Bucureşti au decedat 543 de persoane. Atunci cum rămâne cu genocidul ? În opinia noastră, servilismul şi reaua credinţă moştenite de justiţia noastră de la vechiul regim şi perpetuată după decembrie 1989, este principala cauză pentru care nu s-a făcut nici un fel de dreptate, atât cât se mai putea face, pentru victimele din decembrie 1989 răniţi şi morţi. Senator Şerban Săndulescu.

CONCLUZII

-Senator Hosszu Zoltan-


După studierea documentelor adunate, în legătură cu evenimentele din decembrie 1989, analizând modul în care au acţionat organele de stat şi evoluţia acţiunilor ce au avut loc se pot desprinde anumite concluzii care sunt general valabile pentru toată ţara.


1. Spre sfârşitul anului 1989, România a rămas complet izolată între statele europene, fiind singura ţară (alături de Albania) în care a continuat să persiste un regim de dictatură naţional-comunistă. Opinia publică internaţională aştepta cu nerăbdare ca „legea dominoului” să acţioneze şi asupra ţării noastre, adică să cadă şi acest ultim bastion al comunismului, motiv pentru care atenţia multor agenţii de presă şi informaţii secrete s-a îndreptat spre noi.


2. Ceauşescu şi colaboratorii săi apropiaţi au încercat să atribuie un caracter antistatal şi antinaţional atacurilor împotriva clanului şi sistemului dictatorial, manipulând astfel sentimentele patriotice ale poporului român.


3. Dintre toate ţările foste comuniste din Europa în România a fost cea mai întunecată dictatură, cel mai ridicat şi aberant cult al personalităţii, cea mai întreţinută psihoză a fricii, dar şi cel mai corupt şi slugarnic aparat de stat. Dizidenţa internă a fost slabă, neorganizată şi ţinută sub control. În schimb a existat o tensiune socială latentă din ce în ce mai intensă, în special în rândul intelectualilor şi tinerilor, pe fondul unei nemulţumiri generale a populaţiei.


4. Pentru declanşarea unei revolte publice şi colective împotriva regimului dictatorial a fost nevoie de curajul ieşit din comun şi de protestul activ, neînfricat şi perseverent al unui om este vorba de părintele reformat Tokes Laszlo din Timişoara – a cărui acţiune pilduitoare de durată a devenit suficient de cunoscută (şi mediatizată) încât să inducă învingerea treptată a fricii la ceilalţi. De aceea, teoria că „revoluţia putea să înceapă şi la o coadă de lapte” este greşită.


5. Revoluţia a fost opera locuitorilor, în special a tinerilor din Timişoara şi din unele oraşe în care pilda Timişorii a dat curajul şi hotărârea necesară ieşirii oamenilor în stradă: Arad, Lugoj, Reşiţa, Bucureşti, Braşov, Cluj, Târgu Mureş. Acolo unde nu s-a întâmplat nimic până în 22 decembrie, orele 1230 (fuga lui Ceauşescu) nu a existat revoluţie!


6. Nu se poate vorbi de un amestec străin în evenimentele din decembrie 1989. Interesul crescut al unor servicii de spionaj şi de presă străine, când ţara noastră a rămas ultimul reprezentant important al comunismului în Europa, era firesc. Dar activitatea de culegere şi transmitere de informaţii şi chiar sprijinul acordat dizidenţei române nu a declanşat sau întreţinut revolta. Nici între cei aproape o mie de arestaţi în Timişoara înainte de 22 decembrie şi nici între miile de persoane suspecte de acte de terorism reţinute după 22 decembrie nu a existat nici un cetăţean străin. Căderea regimului Ceauşescu a fost dorită atât de URSS cât şi de SUA şi comunitatea internaţională democratică, dar doborârea dictaturii a fost lăsată pe seama poporului român.


7. La declanşarea revoltei făţişe pentru o viaţă decentă conducerea statului a reacţionat total greşit, exagerat şi neadecvat, reacţie izvorâtă din psihoza „pericolului străin” şi obsesia „complotului internaţional pentru dezmembrarea ţării”, ridicate la rang de politică de stat pe timpul lui Ceauşescu. (90% din activitatea Direcţiei informaţii interne a securităţii a constat în combaterea „iredentismului maghiar” şi planurile de apărare ale armatei vizau agresiuni armate din vestul ţării). Teoria pericolului extern şi în special a pericolului maghiar a fost o invenţie a clicii lui Ceauşescu cu ajutorul căreia, apelând la sentimentul patriotic, şi-a prelungit domnia dictatorială peste un popor ţinut în lipsuri şi mizerie materială. Alarmarea armatei cu indicativul „Radu cel Frumos”, ceea ce însemna că a pătruns prin surprindere o armată străină pe teritoriul ţării, încă din 17 decembrie 1989, a fost o acţiune pripită şi inutilă care a creat o stare de confuzie generală şi a determinat sporirea considerabilă a numărului de victime.


8. La reprimarea manifestanţilor din Timişoara şi alte oraşe, soldate cu numeroase victime, au contribuit deopotrivă armata, miliţia şi securitatea, iar uneori şi comandanţii de gărzi patriotice. S-a depăşit cu mult proporţia între provocarea din partea populaţiei civile (înarmată eventual cu pietre sau bâte) şi riposta cu arme de foc, reţinerea brutală şi maltratarea demonstranţilor. (Exemplu: la Timişoara, până la 21 decembrie se înregistrează 73 morţi, 296 răniţi şi 978 arestaţi, faţă de numai. 8 răniţi din rândul militarilor). Vinovaţi sunt toţi comandanţii care au dat sau transmis ordinul de deschidere a focului, toţi cei care au organizat şi efectuat acele „patrule de vânătoare” prin oraş împotriva demonstranţilor.


9. Retragerea armatei în cazărmi în Timişoara, la 20 decembrie 1989 din ordinul gl. Guşă nu a fost un act de fraternitate cu manifestanţii. Măsura a fost luată forţat din cauza ieşirii întregului oraş pe străzi şi de teama dezarmării unor subunităţi care, într-adevăr, au luat o atitudine pasivă. Nu este un merit faptul că au fost ucişi doar 73 oameni când puteau fi ucişi mii de oameni; dar n-au făcut-o!


10. Conducerea ceauşistă a înarmat cu bâte şi a trimis circa 18.000 muncitori din Oltenia pentru a face ordine în Timişoara. Această primă acţiune gen „mineriadă” a dat greş pentru că la 20 decembrie cvasitotalitatea populaţiei Timişoarei era deja pe străzi.


11. Generalul Milea, ministrul apărării, s-a sinucis în data de 21 decembrie ora 930 nu atât pentru că „n-a vrut să tragă în popor”, ci mai mult pentru remuşcările avute pentru faptul că acţiunile sale nu l-au mulţumit pe Ceauşescu. Criticile aspre şi pe un ton suburban ale şefului statului referitoare la incapacitatea sa militară l-a afectat într-atât încât s-a sinucis. Generalul Milea era un om devotat „trup şi suflet” dictatorului, în sufrageria locuinţei sale avea expus un mare tablou cu Ceauşescu. Anunţarea morţii ministrului Milea, la orele 1130 a avut, în schimb, un efect demoralizator şi, în general, de despărţire a armatei de cauza lui Ceauşescu (mulţi credeau că a fost ucis din ordinul dictatorului).


12. După fuga cuplului dictatorului din sediul C.C. al P.C.R. şi retragerea trupelor în cazărmi a început o „cursă contracronometru” pentru putere între diferite grupe preexistente sau formate ad-hoc ori indivizi singulari, atât pe plan central la Bucureşti, cât şi în judeţele, oraşele şi comunele ţării. În oraşele unde au avut loc manifestaţii înainte de 22 decembrie, orele 1230 (Bucureşti şi mai multe oraşe din Transilvania) revoluţionarii au reuşit să impună, în general, noi conducători locali, dar în restul ţării noile organe au rămas cam aceleaşi. (Totuşi, de exemplu, în Suceava unde nu s-a întâmplat nimic sunt 300 „revoluţionari”, iar în Timişoara doar 200).


13. Pe plan central au reuşit să acapareze puterea cei care au avut inspiraţia să plece la Televiziune şi să apară pe post. Grupul format la Televiziune (lliescu, P. Roman, Gelu Voican, S. Brucan, gl. Militaru, S. Nicolaescu şi alţii) au avut, până la urmă câştig de cauză faţă de grupul foştilor demnitari rămaşi la sediul C.C. (Ilie Verdeţ şi alţii) şi faţă de grupul revoluţionarilor care au ocupat sediul C.C. al P.C.R. (Dan losif, Dide, etc.). Grupul lui Iliescu a fost până la urmă agreat şi de conducerea armatei – care a stat în espectativă câteva ore în după masa zilei de 22 decembrie, să vadă ce se întâmplă. În acest sens, trecerea grupului I. Iliescu pe la M.Ap.N. în seara zilei de 22 decembrie şi alcătuirea cu generalii împreună a unui „stat major al revoluţiei” a fost decisivă pentru obţinerea puterii.


14. În seara zilei de 22 decembrie 1989 a fost declanşat planul de acţiune ce era pregătit pentru cazul în care inamicul reuşeşte să ocupe, total sau în parte, teritoriul ţării. În baza doctrinei ceauşiste de „război al întregului popor” planul prevedea sarcini şi mod de acţiune pentru ofiţerii acoperiţi de miliţie şi securitate, pentru activiştii de partid, comandanţii de gărzi de pregătire militară a tineretului care au rămas în zona ocupată, dar şi pentru trupele speciale de cercetare în adâncime şi diversiune ale armatei ce urmau să fie trimise în spatele inamicului. Misiunea acestora era să comită acţiune de intimidare şi diversiune, crearea panicii şi confuziei în rândul armatei inamice şi populaţiei, bruierea legăturilor de telecomunicaţie, a sistemelor de apărare antiaeriene şi alte asemenea. Cei care au ordonat declanşarea acţiunilor (ne sunt cunoscuţi probabil, ocupă funcţii importante în prezent) au indicarea „zonă ocupată de inamic” în special oraşele în care au avut loc demonstraţii înainte de fuga lui Ceauşescu şi unde revoluţionarii au ocupat sediile consiliilor judeţene şi orăşeneşti.


15. Declanşarea şi derularea planului a reuşit doar parţial pentru că doar puţini „şi-au îndeplinit sarcinile”, dar şi aşa acţiunile diversioniste au avut ca efect sute de morţi şi mii de răniţi, plus pagube materiale imense. Cei mai eficienţi au fost cei specializaţi în derutarea şi stresarea armatei şi cei cu misiuni de întrerupere, bruiere şi lansare de ştiri false, panicarde prin sistemele de telecomunicaţie, inclusiv prin radio şi televiziunea română. Prin aceste acţiuni diversioniste s-a reuşit declanşarea de lupte între armată şi poliţie-securitate (Sibiu, Otopeni, M.Ap.N.), între dispozitive de apărare învecinate ale armatei, „erori de război” soldate cu morţi şi răniţi, foarte mulţi din rândul militarilor, care credeau sincer că se luptă cu teroriştii. 16. „Lupta contra teroriştilor” a folosit armatei pentru că prin obţinerea titlului de „salvatori ai revoluţiei” s-au făcut uitate sau estompate acţiunile de reprimare a manifestaţiilor anticeauşiste şi s-au făcut acceptabile în noua conducere acei generali care au comandat la Timişoara ori Bucureşti până în 22 decembrie. Războiul cu „teroriştii”, transmis în direct prin televiziunea liberă a folosit Frontului Salvării Naţionale pentru ca noii lideri să devină cunoscuţi şi acceptaţi de către populaţie şi pentru ca stăpânirea puterii să fie legitimizată. De asemenea, a constituit un bun pretext pentru lichidarea grabnică a cuplului Ceauşescu.

CU PRIVIRE LA RAPORTUL COMISIEI DECEMBRIE 1989

UN PUNCT DE VEDERE - Senator Gheorghe Răboacă-


Raportul comisiei „Decembrie 1989” este destinat elucidării naturii evenimentelor ce au avut loc în România la sfârşitul lunii decembrie 1989 şi îndeosebi a acţiunilor teroriste în urma cărora şi-au pierdut viaţa numeroşi cetăţeni ai ţării atât din rândul populaţiei civile, cât şi al armatei. Întemeiat pe o împletire a studiilor pe probleme cu studiile de caz pe oraşe, adică pe studii de sinteză a aspectelor comune, generalizatoare cu studii monografice care să evidenţieze particularităţile proceselor cercetate.


Raportul, după o muncă reprezentând circa 1050 pagini, se încheie printr-o propunere de continuare a studiului fenomenului terorist. Şi nu am avea nimic de spus, de adăugat, de revenit şi cercetat, de mai buna formulare a concluziilor şi soluţiilor. În cazul de faţă însă, continuarea studiului mi se pare necesară mai ales din alte considerente. Astfel, cel de al X-lea capitol intitulat „Unele date şi informaţii privind fenomenul terorist” este o sinteză pe care o apreciem ca necorespunzătoare, în totală contradicţie cu faptele reale, cu numeroase audieri la care am participat. Astfel, capitolul cu pricina este construit pe teza conform căreia actele de terorism care au ţinut zile întregi populaţia ţării în teroare şi au produs atâtea victime omeneşti s-ar fi datorat „existenţei unor forţe contrarevoluţionare sau mai precis unor forţe fidele fostului dictator”. (p.994)


Concluzia Raportului se întemeiază pe cunoaşterea planului de acţiune şi apărare a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu înainte de 22 decembrie 1989. Respectiv, întrucât cunoşteau cel mai bine acest plan, se pune în seama foştilor lucrători ai Ministerului de Interne, a activiştilor de partid şi a simpatizanţilor acestora, acuzaţia că au executat un asemenea plan, adică ceea ce se presupune că ar fi trebuit să facă într-un caz extrem (a se vedea în acest sens îndeosebi paginile 995-1005). lată un citat deosebit de semnificativ: „Nu s-a spus nimic de executorii planului de protecţie şi apărare a cuplului prezidenţial ce se presupune că atât înainte, cât şi după fuga dictatorului au acţionat terorist, cu sau fără voia lor, încercând a-şi îndeplini misiunile pentru care existau şi de întreruperea cărora nu primiseră nici un ordin” (paginile 995-996) (sublinierea Gh.R).


Deci, în acest pasagiu, Raportul îi converteşte în terorişti pe foştii securişti şi activiştii de partid în baza a două presupuneri: a) că planul de apărare a lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu exista şi le era cunoscut; b) că fără ordin de abandonare a planului respectiv cei convertiţi de Raport în terorişti ar fi executat trageri şi au făcut atât de multe victime. Asemenea ipoteze care au existat şi în vechiul Raport, realizat de prima comisie sunt nu numai absurde, dar au fost respinse în cursul a numeroase audieri.


De altfel, multe din datele şi informaţiile existente în prezentul Raport şi la care ne vom referi în cele ce urmează contrazic flagrant aceste ipoteze. Înainte de a prezenta aceste contra-argumente să ne oprim puţin, să vedem, cum de la presupuneri, Raportul ajunge la certitudini, la fapte „evidente” ale teroriştilor. „Este evident că parte din acţiunile teroriste au fost dezlănţuite de autohtoni, fie unii membrii ai securităţii, ai miliţiei, personal USLA care fiind în execuţia unui plan nu au primit ordin sau nu au avut posibilitatea să primească ordin de renunţare, sau de activiştii de partid ori simpatizanţi ai acestora.


Ei erau cei care au ocupat, conform ordinului, dispozitive de luptă în poduri, acoperişuri, case conspirative, hoteluri. Ei şi simpatizanţii lor, femei şi bărbaţi, tineri şi pensionari, dotaţi cu tehnică mai mult sau mai puţin sofisticată au fost cei care au ţinut, în baza unui plan, în tensiune, nopţi la rând cetăţenii şi unităţile militare. Ei erau cei care cunoşteau dispunerea unităţilor militare, telefoanele secrete sau publice ale acestora şi aveau acces la telefoanele operative şi speciale ale M.Ap.N.” (p.1005) (subliniat Gh.R.). Ca să afirmi că un cetăţean este terorist trebuie să demonstrezi nu prin simple presupuneri ci prin probe, prin eliminarea succesivă a unor serii de alte presupuneri sau ipoteze. Desigur, prin aceste argumente şi metode ale ştiinţei noi vom intra în conflict cu Raportul care n-are nevoie (!) nici de probe şi nici de examinarea serioasă a altor ipoteze.


Faptul că forţele de protecţie ale cuplului dictatorial intrau în hoteluri, interceptau convorbiri, aveau camere destinate etc., etc. sunt considerate de Raport ca fiind absolut suficiente astfel: „Toate acestea nu mai trebuie demonstrate fiindcă sunt cunoscute, iar de unii chiar trăite”. (p.1005) (sublinierea Gh.R.). Şi, ca să vedem încă odată că Raportul n-are nevoie de probe vom mai reda un citat întrucât se aduc în discuţie elemente noi, cu adevărat false, dar care mi se par deosebit de relevante pentru optica şi maniera în care este realizat Raportul.


„Este oare de crezut că organele specializate aveau numai armament la vedere, înscris într-o anumită evidenţă? câte arme şi de ce tipuri deţineau acestea fără a fi trecute în scripte şi înregistrate?” (p.1005) Şi, citatul continuă, dar noi preferăm să-l fragmentăm pentru a fixa mai bine metoda ce caracterizează Raportul. „Alibiul potrivit căruia armele notificate în evidenţă nu au fost folosite nu este edificator, este posibil şi nimeni nu contestă că trupele de securitate au trecut poate în totalitate de partea revoluţiei, dar acelaşi lucru se poate spune că l-au făcut toţi activiştii de partid, toţi membrii securităţii şi agenţii securităţii?


Cine avea în stăpânire acoperişurile, mai ales traseele şi în zonele pe unde circula „Şeful””? (p.1005) (sublinierea Gh.R.). Iată aşadar cum Raportul face din alb negru şi din negru alb, cum o probă indubitabilă (armele securităţii şi muniţia nu au fost folosite) se transformă în lipsa de probă, printr-o presupunere tendenţioasă că securitatea ar mai fi avut „şi arme neînregistrate”!?). În această manieră în care se substituie proba cu presupunerea tendenţioasă este construit întregul Raport şi mai ales această sinteză care este capitolul X.


„Precizia” cu care operează Raportul nostru în ce priveşte teroriştii autohtoni se observă uşor dacă avem în vedere şi un alt citat: „Dar la fel de bine aceste misiuni puteau fi îndeplinite de cetăţeni străini existenţi în ţară sub diferite acoperiri şi care acţionau potrivit ordinelor primite la plecarea în misiune. Nu este exclus că acestea pregăteau terenul pentru sosirea unor eventuale întăriri”. (p.1008) (subliniere Gh.R.). Încercând să dăm crezare tezei după care alături de teroriştii români au fost şi terorişti străini (sovietici, unguri etc.) vom vedea în ce dificultate intră Raportul de îndată cei vom corela câteva din ideile sale de bază. Astfel, dacă teroriştii au vizat o contrarevoluţie, respectiv protecţia lui Nicolae şi Elena Ceauşescu şi a regimului comunist, atunci nu se va mai înţelege de loc acelaşi lucru din partea teroriştilor străini (sovietici, unguri, iugoslavi etc.) care au venit în România, ca şi ale serviciilor de spionaj apusene pentru al doborî pe Ceauşescu şi regimul comunist (sic!).


Mergând pe această linie, a escamotării adevărului, a încercării de a implica spionajul străin chiar mai mult decât a fost adevărat – fapt evident nu numai din declaraţia generalului Pleşiţă, dar mat ales din aceea că în capitolul X, privind sinteza terorismului, din cinci paragrafe, nu mai puţin de două paragrafe sunt destinate spionajului străin (unul sovietic şi unul ungar) – se alimentează şi mai mult o altă idee, de asemenea, nedorită de Raport, aceea că revoluţia română a fost, de fapt, o veritabilă lovitură de stat a spionajului străin cu concursul unor forţe interne.


Aici reamintim şi faptul că mulţi români, îndeosebi ţigani fugiţi până în 1989 în Ungaria au fost special pregătiţi (la 30 km de Budapesta) în acte de vandalism şi de terorism care ulterior au fost reintroduşi în ţară sub diferite forme în preajma şi în timpul evenimentelor de la Timişoara. Nu vrem să insistăm asupra terorismului străin aici; am vrut doar să atragem atenţia asupra „gravelor” consecinţe pe care le are încercarea Raportului de a frauda adevărul, încercând să diminueze importanţa şi răspunderea terorismului intern. Deci să ne concentrăm atenţia asupra terorismului autohton. Sunt terorişti interni, foşti securişti, activişti de partid şi simpatizanţi ai acestora? Întrebarea are o importanţă capitală pentru restabilirea adevărului şi refacerea formei actuale a Raportului.


În Raport se arată, de pildă că: „Numărul cel mai mare de decese şi răniri prin arme de foc s-au produs în special în oraşele unde după 22 decembrie 1989 s-a distribuit populaţiei armament… Acolo unde nu s-a distribuit armament populaţiei civile numărul morţilor şi al răniţilor a fost foarte redus”. (p. 1041). În această privinţă, a distribuirii de arme civililor şi tinerilor, nu este nici un dubiu pentru că ulterior condamnării şi execuţiei cuplului Ceauşescu s-a dat un decret de restituire a armamentului şi muniţiei rămase nefolosite. Pentru a obţine răspunsul complet la problema care ne preocupă trebuie să vedem şi cine au fost beneficiarii de arme respectiv ce categorii de populaţie au primit arme şi muniţie şi, mai ales, să vedem cine a organizat distribuirea de arme şi în folosul cui, al cărei puteri, al vechii puteri sau al noii puteri ?


În Raport se arată că primitorii de arme au fost unii membrii ai gărzilor patriotice: „Începând din noaptea de 22/23. 12.1989 şi până pe 29.12.1989 la evenimentele din zona Televiziunii au participat şi efective din 14 unităţi economice[5] constituite în formaţiuni de G.P.” (gărzi patriotice-nota şi sublinierea Gh.R.). În continuare în Raport se spune că „participarea luptătorilor din gărzile patriotice la aceste acţiuni a fost voluntară, cu excepţia celor de la întreprinderea de Motoare Diesel şi Aversa” (p.445). Se înţelege că partea covârşitoare a fost voluntară, însă în legătură cu cele două întreprinderi care constituie excepţia nu rămâne decât să înţelegem că au fost organizatori, vârful de lance în G.P., întrucât noi excludem alternativa că participarea acestora a fost obligatorie. „Recunoaşterea unora ca muncitori sau lucrători în diferite întreprinderi nu are darul de a ne mira.


Teroriştii pot fi recrutaţi, şi este indicat să se facă din orice medii, şi care urmează să acţioneze numai atunci când situaţia o impune” (p.996). Prin urmare, aici, Raportul nu se sfiieşte să spună clar, tranşant ca muncitorii şi alţi salariaţi din întreprinderi recrutaţi pentru acţiuni ca cele din decembrie 1989 nu sunt altceva decât terorişti. Cât priveşte sursa armelor şi muniţiei ce le-au fost distribuite, Raportul menţionează clar că: „Asigurarea cu armament şi muniţie s-a făcut de la unităţile militare la care întreprinderile erau arondate. ( p.445 subliniere Gh.R.). În al doilea rând, au primit arme tineri revoluţionari în sediul fostului C.C. al P.C.R. Despre această problemă audierea d-lui Ion Caramitru este edificatoare, însă din păcate şi sigur poate nu întâmplător, relatările domniei sale n-au fost reţinute în Raport.


Astfel, el a declarat că în fostul sediu al C.C. al P.C.R. în ziua dr 22 decembrie s-au distribuit arme, menţionând între altele, atât persoana foarte cunoscută care a efectuat această operaţiune, cât şi faptul că aceeaşi persoană era îmbrăcată cu vestitul Costum de terorist, compus din bluzon cu pantalon de culoare neagră, cu multe fermoare, multe capse şi cu numeroase buzunare (!). Un Raport care vrea să spună adevărul nu poate omite declaraţiile d-lui Ion Caramitru care, se ştie, la acea dată era o personalitate a revoluţiei române, care avea acces peste tot şi ştia foarte bine tot ceea ce se întâmplă. În al treilea rând, celebrii terorişti arabi, atât de mult descrişi prin calităţile lor fizice, excepţionale (rupeau paturi, desprindeau cătuşele, puneau la pământ zece persoane etc.) nu erau alţii decât ţiganii noştri autohtoni antrenaţi în Ungaria în acţiuni de vandalism şi destabilizare şi aflaţi sub influenţa drogurilor şi a băuturilor alcoolice.


Toţi cei care au primit arme şi muniţie au acţionat în baza unui plan-scenariu cunoscut numai de un număr restrâns de inspiratori şi organizatori. Acest plan a avut în componenţă elemente ca:


- trageri din punctele unde securitatea avea locuri de pază observaţie şi protecţie (pe blocuri, din hoteluri, podul caselor, balcoane, din parcuri, din păduri, etc.);


- trageri la adăpostul întunericului;


- împuşcarea a tot ceea ce mişcă în câmpul vizual, dar cu selectivitate, astfel încât să semene a acţiune profesionistă;


- fabricarea şi transmiterea de zvonuri prin radio şi TVR, remarcat în această privinţă în Raport fiind Theodor Brateş;


- provocarea instituţiilor şi unităţilor militare care în mod evident trebuiau să răspundă prin foc


- organizarea unor măceluri cum sunt cele de la Sibiu, Otopeni, M.Ap.N. ş.a. prin introducerea ulterioară în sistemul de informaţii, de contacte, a unor elemente paralizante, parole, itinerarii, împuşcarea transmisionistului etc.;


- corelarea acţiunilor cu spionajul străin. Raportul subliniază ideea că forţele civile înarmate au acţionat individual sau în grupe mici neorganizate.


Referindu-se la sosirea efectivelor de gărzi patriotice în zona TVR, Raportul relevă că: „de menţionat că în nici un caz nu s-a luat legătura cu comandamentul militar unic ce organiza paza instituţiei TV, nici de la comandamentul G.P. de la sector sau capitală” (p.445) şi noi credem că n-a fost nimeni anunţat şi mai ales comandamentul unic de la TVR pentru că altfel nu mai ieşea scenariul (planul) de confruntare prin foc armat. În Raport se mai fac încă două precizări în acelaşi sens, însă fiecare având tâlcul ei.


Astfel „Ocuparea dispozitivului s-a făcut fără o recunoaştere anterioară şi fără o concepţie unică, fiecare formaţiune acţionând mai mult pe cont propriu” (p.446) (sublinerea Gh.R.). În acest pasagiu se vrea să se spună că n-a fost o concepţie unică, n-a fost un plan, au venit singuri, nu i-a chemat nimeni etc. ceea ce este absolut fals. În schimb cu totul de crezut ni se pare un alt pasagiu: „De remarcat că luptătorii din subunităţile de G.P. au efectuat acţiuni de scotocire fără a informa în toate cazurile subunităţile ce asigurau paza şi apărarea Televiziunii” (p.446) (sublinierea Gh.R.). Dacă ar fi existat informare prealabilă şi perfectă nu murea nimeni, n-ar fi fost nici un mort sau rănit. Lipsa de informare sau informarea incorectă aveau rolul lor în scenariu.


Însă, în scenariu, au fost şi informări şi corelări perfecte, tot la TVR, ca de pildă prin evacuarea rezidenţilor din zona TVR, inclusiv a imobilului aparţinând ambasadei Uniunii Sovietice din Piaţa Aviatorilor. Aşa se explică faptul că dintre locatarii acestor imobile, lumea n-a murit sau n-a fost rănit nimeni inclusiv, desigur din personalul sovietic. Existenţa unui asemenea plan terorist este confirmată şi de unele sublinieri din Raport. Aşa de pildă, în Raport sunt idei de justificare a nevoii unui asemenea plan. „În bucuria victoriei se înscăuna treptat teama de ripostă din partea celor detronaţi şi rămaşi fideli dictatorilor fugiţi” (p.993).


Despre ce „înscăunare treptată de teamă” putea fi vorba doar între ora plecării dictatorului 1206 şi ora declanşării tirurilor din Piaţa Palatului 1830 ! Această teamă, firească, îşi avea temei şi timp să se instaureze evident cu mult înainte de plecarea cuplului dictatorial. Numai pe o asemenea alternativă se explica siguranţa cu care generalul Nicolae Milea a ieşit pe post la TVR cu un apel către cadrele M.Ap.N. şi M.I. „Opriţi măcelul!”, deşi la acea oră, în după amiaza zilei de 22.12.1989 în ţară şi în capitală nu se trăgea nici un foc. Dojana care i se administrează generalului în Raport că apelul era un act necugetat a fost mai mult o teamă că se va deconspira planul-scenariu de terorism care urma să fie pus în aplicare începând de la orele 1830 până după judecarea şi execuţia cuplului dictatorial. În cazul unui asemenea plan-scenariu acţionau mai multe persoane de comandă, de dirijare a desfăşurării tirurilor între care la TVR, cpt. de rangul I Cico Dumitrescu.


În legătură cu acesta generalul Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei, la orele 1600 declara: “… marinarul ăla să nu mai dea ordine prin TVR la unităţile noastre militare că destabilizăm toată ţara” (p. 993). Existenţa unui asemenea plan este confirmată şi de unele studii de caz (Craiova). În retragere de la Timişoara, unii terorişti sovietici, înainte de 22 decembrie 1989, au fost prinşi în filtre şi reţinuţi sau internaţi în spitale.


Faptul că după nici măcar un ceas de la incident teroriştii sovietici sănătoşi sau răniţi au dispărut cu desăvârşire, împreună cu toate documentele personale si cu ştergerea oricăror urme de documente de internare în spital, arată fără putinţă de tăgadă, nu numai că a existat un plan-scenariu de destabilizare, dar si o perfectă organizare a recuperării teroriştilor, adică o dispariţie „misterioasă” a probelor cele mai evidente.


Dispariţia probelor în cazul arătat, departe de a fi un fenomen izolat, este o caracteristică definitorie a evenimentelor din Decembrie 1989. Astfel, aşa cum se scrie în Raport, generalul Nicolae Tudor de la TVR a avut la dispoziţia sa tabele cu terorişti autentici, dar i-a eliberat şi tabelele au dispărut. Iată ce spune Raportul în acest sens: „tabelele cu persoanele reţinute de armată şi predate la arestul poliţiei sau la Procuratură au fost neglijate sau tratate cu superficialitate. Nici măcar cei găsiţi cu mai multe identităţi, cu armament de diferite categorii asupra lor, nu au fost verificaţi şi prezentaţi opiniei publice ca posibili terorişti” (p. 997).


Şi, în aceste condiţii, se pun o serie de întrebări: Cine a şters asemenea probe de pretutindeni astfel că în prezent au dispărut, aproape toate? Cine avea interes să şteargă probele? Răspunsurile nu pot fi legate decât de organizatorii planului de acţiuni teroriste. Numai aşa se explică de ce organele abilitate n-au acţionat în nici un fel în descoperirea teroriştilor, „totuşi organele abilitate nu au prezentat nici un exemplar de individ terorist” (p.995). Mai departe în raport se arată: „Organele judiciare nu au cercetat cu răspundere şi perseverenţă acest subiect, poate şi pentru că în acţiuni erau implicate prea multe personalităţi… şi care ar fi determinat, impropriu zis, căderea unor capete” (p.996) (sublinierea Gh.R.).


Ştergerea probelor şi inactivitatea organelor abilitate, chiar şi tărăgănarea cercetărilor Comisiei noastre reprezintă probe că teroriştii n-au fost nici securişti, nici activişti de partid şi nici simpatizanţi ai acestora. Dacă ar fi fost aceştia teroriştii, cu siguranţă se strângeau şi se conservau absolut toate probele posibile. Întrucât acţiunile teroriste s-au efectuat, aşa cum se recunoaşte şi în Raport, de către „primitorii de arme” (tineri şi membrii ai gărzilor patriotice), atunci ştim şi cine au fost teroriştii, cine i-a organizat şi condus, inclusiv în sprijinul cui au acţionat. Însă noi trebuie să vedem ce se spune în Raport referitor la această întrebare: „La această întrebare pot fi date mai multe răspunsuri: în sprijinul lui Nicolae Ceauşescu şi al dictaturii comuniste…


Ca să acţioneze în sprijinul noii puteri este un nonsens întrucât noua putere beneficia de sprijinul evident al armatei şi declarat al celorlalte instituţii şi pe urmă constituirea Frontului Salvării Naţionale şi a noilor structuri nu era contestată şi beneficia de adeziunea întregii populaţii. Este logic că noile puteri nu aveau nevoie să apeleze la asemenea forte” (p. 1040) (sublinierea Gh. R.). Realitatea este însă cu totul alta, diametral opusă. Noua putere avea nevoie şi a organizat acţiunile teroriste care au durat până la execuţia cuplului dictatorial, când ca prin farmec, activitatea teroriştilor practic a încetat. Întrucât dispăruse pericolul lui N. Ceauşescu, securitatea se dovedise loială poporului, iar activiştii de partid şi simpatizanţii acestora n-au ridicat nici măcar un deget nici în apărarea familiei dictatoriale şi nici pentru conservarea sistemului comunist, aşa cum a procedat întreaga populaţie a ţării. În faţa acestui mare adevăr şi a altora la care ne-am referit pălesc toate speculaţiile penibile, regretabile şi compromiţătoare existente în Raport de denaturare gravă a faptelor, aşa cum s-au petrecut ele în Decembrie 1989.


Să susţii că securişti şi activişti de partid au fost terorişti câtă vreme oameni tineri, muncitori, salariaţi, studenţi şi elevi au fost recrutaţi şi mânaţi către acte teroriste, la moarte sau invaliditate pe viată; să-i prezinţi pe bieţii ţigani drept terorişti arabi, adevăraţi superoameni după ce le-ai dat droguri şi băutură; să lansezi zvonuri revoltătoare care au adus tensiune şi insomnie întregii populaţii a ţării; să spui că teroriştii erau neidentificabili pentru a reduce insistenţa firească a nevoii probelor şi să afirmi că identificarea teroriştilor este cea mai grea problemă, evident pentru eschivarea făţişă de a răspunde corect la problema gestiunii probelor şi multe altele, mi se par nu numai ridicole dar şi criminale.


Mai multe aici: Ziariști online


Ca să nu se observe vinovaţii, pentru denaturarea gravă a faptelor Raportul administrează o dojană penibilă organelor judiciare şi se preface că-l ceartă pe fostul colonel Pârcălăbescu (azi general în rezervă pentru „merite” în revoluţie) deoarece n-a răspuns de ce a trimis gărzile patriotice în civil la mitingul din ziua de 21 decembrie (sic).


Să ajungi să implici militari în asemenea scenarii periculoase şi păguboase pentru patrimoniul şi liniştea armatei, să produci paralizii în sistemele de legătură dintre instituţii şi unităţi militare şi alte subunităţi militare şi grupuri de persoane civile care au atras numeroşi morţi şi răniţi, pentru ca apoi să batjocoreşti armata că n-a ştiut să realizeze acţiuni de cooperare, sunt nu numai inadmisibile dar şi condamnabile. Iată un citat elocvent: „Cele mai mult pierderi de vieţi omeneşti au apărut pe fondul lipsei de cooperare între diferite categorii de forţe care, în anumite situaţii s-au suspectat reciproc, considerându-se adversari” (p.1040).


În încheiere, fără a recurge la întreaga argumentare rezultată din audieri şi din studierea unor documente, apreciem indispensabilă o dezbatere de fond a Raportului în cadrul Comisiei ’89, după care să se refacă în mod substanţial. Din perspectiva unei asemenea nevoi stringente noi am insistat asupra aspectelor cu totul nefericite, însă aceasta nu înseamnă că noi am nega, într-un fel sau altul meritele reale ale revoluţiei între care aş menţiona numai câteva şi anume: securitatea nu s-a confruntat cu armata, a fost evitat un război civil şi, în fine, s-a împiedicat „sprijinul” unor armate vecine.


Asemenea părţi bune, de departe esenţiale, nu au fost suficient abordate; mai mult ele sunt umbrite grav atât de tragedia de tip terorist suportată de poporul român, cât mai ales de încercarea de a falsifica adevărul.


Maniera ironică, caricaturală de caracterizare a unor personalităţi ale revoluţiei române (Mircea Dinescu, Mihai Lupoi şi mulţi alţii (lulian Vlad, Goran…) care, din motive diferite, sunt persoane proscrise pentru unii din noi, trebuie eliminată cu desăvârşire. Punctele de vedere ale personalităţilor revoluţiei române trebuie să fie valorificate în Raport în interesul aflării adevărului.


Totodată atragem atenţia tuturor membrilor Comisiei Decembrie ’89 şi în primul rând Preşedintelui acesteia că Raportul nu a folosit o serie de materiale rezultate din audieri, de regulă selectându-se acelea care susţin ideea principală a Raportului. În plus în numeroase părţi ale Raportului acesta este scris la persoana întâi singular, ceea ce înseamnă că în forma actuală s-au introdus elaboratele fostei comisii, redactate şi ele în nume personal. Ori, dacă este aşa de ce ar mai fi trebuit semnăturile noastre?!


Senator dr.Gheorghe Răboacă

OPINIE SEPARATĂ PRIVIND FENOMENUL TERORIST

ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989

- Senator Adrian D.Popescu Necşeşti -


Cea mai controversată problemă a Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a fost şi rămâne problema teroriştilor.


Principalele versiuni emise în legătură cu această chestiune sunt:


- Nu au existat terorişti;


- Teroriştii au fost elemente ale unor ţări străine;


- Teroriştii au făcut parte din efectivele oficiale şi din cele acoperite ale fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul de Interne, inclusiv D.I.A. (Direcţia Informaţii a Armatei).


Nu este greu de intuit ale cui interese se ascund în spatele fiecăreia dintre aceste versiuni.


Fără a avea pretenţia că am elucidat această problemă – pe datele pe care le am la dispoziţie nici nu este posibil acest lucru – am analizat elementele pe care le deţinem la Comisie în legătură cu versiunile menţionate şi evident mi-am expus punctul de vedere. În această opinie separată am încercat – examinând date şi fapte, nu vorbe – să apreciez care din aceste 3 (trei) versiuni se apropie cu cea mai mare probabilitate de adevăr.


Cea mai neverosimilă versiune, susţinută împotriva tuturor evidenţelor de unele persoane, este fără îndoială prima, potrivit căreia nu ar fi existat terorişti. Tot ce s-a întâmplat după fuga cuplului dictatorial, nu ar fi fost decât o degringoladă generală în care un rol important ar fi avut lipsa de discernământ şi de coordonare din armată în acţiunile de apărare a revoluţiei. De asemenea, s-ar fi datorat unei „psihoze a teroriştilor”, cum se exprima Secţia Parchetelor Militare în raportul său, a celor care au relatat împrejurări concludente cu privire la terorişti şi la acţiunile lor. Martorilor li s-a reproşat că deturnează adevărul şi că relatările lor nu ar constitui altceva decât „confabulaţii”, cum se exprimă din păcate aceeaşi instituţie, tocmai instituţia căreia i-a revenit în principal misiunea elucidării acestei probleme.


În această ordine de idei trebuie să constat, cu regret, că organele Parchetului Militar, în cercetarea cauzelor revoluţiei, s-au limitat la a constata că o anumită persoană a fost împuşcată din eroare, ori că altă persoană a fost împuşcată din culpă de către unii militari ai armatei care au fost trimişi în judecată. Cu toate acestea, din numeroase dosare ale Parchetelor Militare rezultă suficiente date care ne permit să tragem anumite concluzii. Contrariază însă faptul că Parchetele Militare nu au dus până la capăt cercetările, iar date importante nu au fost evidenţiate nici în raportul prezentat comisiei noastre. Voi încerca deci să analizez aceste date, atâtea câte am reuşit să obţinem în cadrul Comisiei Senatoriale.


Din numeroasele persoane şi personalităţi audiate de Comisia Senatorială, marea majoritate s-au limitat la generalităţi şi la expunerea unor versiuni personale, fără concretizări şi fără să facă trimiteri la probe.


Una din excepţiile de la această regulă a constituit-o generalul magistrat loan Dan, fostul şef adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din Parchetul General care a susţinut în faţa comisiei că, din datele pe care le cunoaşte, rezultă faptul că teroriştii, care fără îndoială au existat, au făcut parte din cadrele oficiale şi din cele acoperite ale fostei securităţi, precum şi din elementele de sprijin ale acesteia. Generalul loan Dan şi-a întemeiat această ipoteză pe datele rezultate dintr-o serie de dosare cercetate şi soluţionate de organele Parchetului Militar, indicându-ne, pe parcursul activităţii comisiei noastre, mai multe dosare de acest gen. Aceste dosare constituie, de altfel, principala sursă de date care a stat la baza întocmirii acestui raport. Mai mult, aceste date ne duc la concluzia că raportul oficial al Secţiei Parchetelor Militare abundă în teoretizări şi că în conţinutul său nu regăsim date foarte importante rezultate din dosare, ceea ce demonstrează că problema teroriştilor a fost tratată, premeditat sau nu, ca o problemă secundară şi că aceasta nu a constituit obiect de preocupare a procurorilor militari. în continuare, mă voi referi pe scurt la fiecare din versiunile expuse la început.


Prima versiune, potrivit căreia nu ar fi existat terorişti, sfidează pur şi simplu un adevăr trăit şi recepţionat de mii de oameni de toate categoriile. Este imposibil să-i considerăm pe toţi nebuni, cu vedenii sau să considerăm că o mulţime de oameni „confabulează”. Nu voi insista asupra acestei versiuni absurde, fapt ce va rezulta din cazurile pe care le voi expune la timpul potrivit.


În legătură cu cea de-a doua versiune, potrivit căreia teroriştii ar fi fost cetăţeni străini, nimeni nu a putut prezenta o probă concludentă. Se face mult caz pe faptul că, în Decembrie 1989, ţara noastră ar fi fost invadată de un mare număr de turişti străini, în special din fosta Uniune Sovietică. Fără îndoială că, în perioada respectivă, ţara noastră, ca ultim bastion european al comunismului, a fost în atenţia multor servicii de informaţii străine. Dar a-i considera pe agenţii străini vinovaţi de intensa diversiune şi de actele de violenţă armată este lipsit de orice temei. Nu a fost prins nici unul şi este greu de imaginat că ar fi fost posibil să se introducă în ţară armamentele şi logistica necesare actelor de diversiune şi terorism. În analiza oricărui eveniment se pune şi următoarea problemă cine a beneficiat de pe urma unor fapte.


În legătură cu problema în discuţie se pune de asemenea întrebarea: cine avea interesul ca procesul revoluţionar să fie limitat la căderea lui Ceauşescu ? Nu este greu să se răspundă la această întrebare.


A produs multă vâlvă o afirmaţie pe care generalul loan Dan a făcut-o pe postul naţional TVR la 22 decembrie 1993. La întrebarea „cine a tras în noi după 22” acesta a răspuns că acest lucru este lămurit, în sensul că cei care au tras până în 22 au tras şi după această dată. Această afirmaţie a iritat, se pare cercurile puterii, iritare care poate explica retrogadarea generalului la data de 1 martie 1994, retrogadare în legătură cu care nimeni nu a dat nici o explicaţie, nici măcar celui în cauză. Se pare că generalul a atins un punct foarte sensibil şi neplăcut pentru actuala Putere. Prin retrogadarea respectivă, generalul a fost înlăturat de la orice activitate în legătură cu cercetarea şi soluţionarea dosarelor revoluţiei. Am ajuns la ultima variantă cunoscută, pe care o vom dezvolta, nu pentru că am fi dominaţi de o idee preconcepută, ci pentru faptul că numai această variantă poate fi susţinută cu probe şi exemple concrete.


Voi începe cu partea teoretică, organizatorică a acestei versiuni.


Este vorba, în primul rând, de ordinul secret nr.2600/1988 al ministrului de interne care reglementa modul de acţiune în cazul unor tulburări sociale. Este evidentă legătura dintre revolta împotriva dictaturii ce a avut loc la 15 noiembrie 1987 la Braşov şi emiterea acestui ordin care a avut menirea să nu mai surprindă nepregătite organele Ministerului de Interne în cazul unor evenimente similare. Pe baza acestui ordin cu caracter general, s-au întocmit planuri de acţiune semnate de inspectorul şef al M.I. şi de primul secretar P.C.R. al judeţului, în care sarcinile stabilite erau concretizate pe diferitele formaţiuni şi persoane care trebuiau să acţioneze în executarea ordinului menţionat.


Aceste documente cu caracter organizatoric, menite să întărească apărarea regimului dictatorial, premeditat sau din alte motive, nu au constituit baza organizării şi desfăşurării cercetărilor penale efectuate după revoluţie. Aşa după cum am mai arătat, totul s-a rezumat la cercetarea cazurilor concrete de morţi şi răniri violente. (Excepţie au făcut cazurile C.P.Ex., lotul Timişoara şi aşa numitul caz Jilava în care au fost cercetaţi şi judecaţi o parte din organizatorii şi coordonatorii represiunii violente a manifestanţilor).


În afara acestor documente de care s-a mai vorbit, am căutat să aflăm şi alte acte emanate de fostul Minister de Interne, care eventual reglementa acţiuni de genul celor desfăşurate în perioada de după 22 decembrie1989. Am obţinut date privind două ordine mai vechi care se referă la unităţi speciale de intervenţie. Astfel:


- Ordinul ministrului de interne nr.001084/01 iulie 1977, din care cităm:


Pct.1- „Începând cu data de 1 iulie 1977 intră în vigoare instrucţiunile privind întrebuinţarea detaşamentului special de intervenţie antiteroristă (în cooperare cu alte forţe)”;


Pct.2 –„Inspectoratul General al Miliţiei, Comandamentul Trupelor de Securitate şi Pompieri, unităţile centrale de securitate, inspectoratele judeţene şi ale municipiului Bucureşti ale M.I., vor lua toate măsurile ce se impun pe linia lor de activitate pentru sprijinirea forţelor de intervenţie în executarea misiunilor”.


Rezultă deci că au existat „forţe de intervenţie” care trebuiau să fie sprijinite de toate unităţile cunoscute oficial ce aparţineau de Ministerul de Interne, mai puţin penitenciarele, dar desigur, la nevoie şi de către armată.


În cap.1, art.2 se menţionează că Detaşamentul Special de Intervenţie Antitero, la ordin, participa la „restabilirea ordinii şi liniştii publice, la executarea măsurilor de prevenire şi a altor misiuni”.


„În cooperare cu compartimentele informative ale U.M. 0625/R.P., Direcţiile a-III-a şi a-IV-a, Inspectoratul Municipiului Bucureşti şi alte unităţi centrale şi teritoriale ale M.I., Detaşamentul Special de Intervenţie Antitero participă la executarea măsurilor de înşelare şi derutare a elementelor teroriste, în câmpul acţiunii pentru câştigarea de timp şi crearea condiţiilor necesare trecerii la neutralizare.”


„Art.6 – Detaşamentul Special de Intervenţie Antitero este dotat cu echipament adecvat şi mijloace tehnice moderne de luptă: pistoale, pistoale mitralieră, puşti cu lunetă, puşti cu amortizor zgomot şi ascunzător de flăcări, puşti mitralieră, aruncătoare de grenade A.T, aruncătoare de flăcări, grenade şi obiecte de împungere şi lovire, materiale explozive, substanţe toxice şi medicamentoase, complete de căţărare şi escaladare, staţii de radio emisie-recepţie, mijloace de protecţie antiglonţ şi antichimică, maşini speciale de luptă, transportoare blindate şi, după caz, cu elicoptere.”


În art.10 se vorbeşte de „dispunerea lunetiştilor şi a celorlalte elemente de dispozitiv pentru sprijinirea echipelor de asalt în executarea lichidării”. Nu putem să nu ne referim la asemănarea până la identificare a acestor dispoziţii organizatorice cu modul de acţiune împotriva demonstranţilor la Timişoara, în zilele de 17 şi 18.12.1989, şi la Bucureşti, în seara de 21.12.1989, precum şi în alte localităţi.


În art.13 se arată că „Grupul de luptă” poate fi întărit cu: „două trei echipe tehnice pentru interceptarea convorbirilor radio şi telefonice, transmiterea de mesaje false, întreruperea circuitelor telefonice şi electrice, provocarea de deranjamente la sistemele de alimentare cu apă, gaze, bruiaj radio, etc.”.


La aceste echipe tehnice de întărire ne gândim atunci când încercăm să lămurim intensa diversiune la care a fost supusă armata (mesaje false, bruiaj radio, etc.) şi care, în unele cazuri, a dus la incidente grave, dintre care cel mai tragic s-a produs în dimineaţa zilei de 23.12.1989, la aeroportul Otopeni. În alte cazuri tragediile au fost evitate în ultimul moment.


Ne vom mai referi foarte pe scurt la Ordinul M.I. nr.001370 din 10.05.1978 şi vom cita numai Cap.II „Rolul şi sarcinile Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă”.


Art.11 – „Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă i se subordonează operativ Batalionul Special de Securitate-Intervenţie, din organica trupelor de securitate, destinat îndeplinirii următoarelor misiuni de luptă antiteroristă: participă la menţinerea şi restabilirea ordinii în cazul unor acţiuni turbulente precum şi la executarea altor misiuni ordonate de conducerea Ministerului de Interne. În funcţie de natura misiunilor efectivele batalionului vor fi echipate în uniforma trupelor de securitate, de miliţie sau ţinută civilă.”


Nu este greu de observat că, în viziunea fostului Minister de Interne orice acţiune îndreptată contra ordinii (a se citi contra regimului comunist) era considerată acţiune teroristă, iar reprimarea însemna acţiune antiteroristă.


A mai existat un document concludent, dar la fel de neluat în seamă, şi anume, un articol publicaţia în 18 decembrie1989 în ziarul „Scânteia Tineretului”. Articolul se intitula: „Câteva sfaturi pentru cei aflaţi în aceste zile la mare”. De reţinut că la 18 decembrie 1989 începuse de două zile revolta populară anticeauşistă la Timişoara. De asemenea, în acel moment nici nu se putea vorbi de cură marină. Vom reda conţinutul integral al acestui articol:


„- Evitaţi expunerea intempestivă şi prelungită la soare. E de preferat să începeţi mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – când pe-o parte, când pe alta. Astfel, vă veţi asigura un bronzaj plăcut şi uniform pe tot corpul.


- Nu vă avântaţi prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol nu strigaţi. Este inutil. Şansele ca prin apropiere să se afle vreo persoana dispusă a vă asculta sunt minime.


- Profitaţi de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se ştie, ele sunt mai active între orele 530 şi 730. Se recomandă cu precădere persoanelor mai debile.


- Dacă sunteţi o fire sentimentală şi agreaţi apusurile de soare, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect.


- Şi încă ceva – dacă aceste „sfaturi” v-au pus pe gânduri şi aveţi deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunţaţi în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiţi în suficientă măsură marea”.(S.P.)


Cei interesaţi în ascunderea adevărului au dat o explicaţie puerilă apariţiei acestui articol; şi anume, că el ar fi fost scris pentru publicare în vara anului 1989, dar, fiind rătăcit, a fost publicat în decembrie 1989. O explicaţie mai absurdă nu se poate. Pentru orice om de bună credinţă este clar că acest articol constituie în realitate un mesaj adresat persoanelor care aveau misiunea de a acţiona cu arme de foc, din locuri ascunse, împotriva demonstranţilor.


Până în momentul fugii cuplului dictatorial, elementele care au acţionat potrivit îndrumărilor din articol au beneficiat de acoperirea efectivelor militare aflate în stradă, care în marea majoritate a cazurilor, au executat foc în plan vertical. Din examinarea persoanelor ucise sau rănite până la 22 decembrie1989 rezultă că majoritate au fost împuşcate cu un singur glonţ în zone vitale ale corpului – cap şi torace, fapt ce demonstrează că autorii acestor împuşcări erau specializaţi în trageri la punct ochit-punct lovit, dotaţi fiind şi cu un „bogat sortiment cu vederi” aflate în librăriile de pe litoral.


Cum se explică, faptul că aceleaşi elemente care au tras în manifestanţi până în ziua de 22 decembrie 1989 au tras şi după această dată, în situaţia în care se susţine că fosta Securitate nu l-a mai apărat pe Ceauşescu ?


Explicaţia nu este greu de găsit. În ziua de 22.12.1989 era clar pentru toată lumea că soarta lui Ceauşescu era pecetluită şi că acesta nu mai putea fi salvat. Probabil cei mai mulţi comunişti nici nu mai doreau acest lucru. Atunci ce rost mai avea ca Securitatea să acţioneze prin acte de teroare şi diversiune? După opinia noastră rostul este clar, şi anume, stoparea fenomenului revoluţionar şi limitarea efectelor acestuia la răsturnarea de la putere a lui Ceauşescu, conservarea regimului comunist, chiar cu unele resturi şi cosmetizări. Departamentul Securităţii Statului şi numeroasa armată a activiştilor de partid erau conştienţi de faptul că, în cazul unei răsturnări radicale, vor urma zile grele pentru ei.


În noile condiţii însă, acţiunea elementelor fostei Securităţi a fost mult mai dificilă. Deşi s-a desfăşurat, în linii mari, din aceleaşi locuri şi prin aceleaşi metode, a fost necesară diversificarea acestora prin răspândirea de zvonuri alarmiste, prin diversiunea radio-electronică şi prin hărţuirea unităţilor militare pentru blocarea lor, pe cât posibil în cazărmi, pentru evitarea pericolului real ca, din fraternizarea armatei cu populaţia, să se nască o conducere de tranziţie militară. Ca dovadă, în toate marile oraş ale ţării, primii conducători ai noilor organe ale puterii au fost comandanţii garnizoanelor militare. Acest lucru a fost sesizat la timp, astfel că aceşti comandanţi, inclusiv generalul Ştefan Guşă, care a salvat ţara de la o invazie străină, au fost înlocuiţi cu generali pensionari, reactivaţi rapid generali mai ataşaţi cauzei socialismului.


Preşedintele României a motivat în faţa comisiei înlăturarea generalului Ştefan Guşă prin aceea că el şi-ar fi pierdut controlul şi că ar fi încercat adoptarea unor măsuri total necorespunzătoare în acele condiţii. Domnul Preşedinte a exemplificat acest lucru prin aceea că generalul Ştefan Guşă ar fi cerut să se facă apel la populaţie să se retragă din stradă pentru a nu încurca acţiunile armatei. Acest exemplu dovedeşte tocmai contrariul, şi anume că generalul Ştefan Guşă a dat dovadă şi în acele momente de luciditate şi bună credinţă. Numai că retragerea populaţiei din stradă ar fi lăsat descoperiţi teroriştii care nu se mai puteau mişca în voie, aşa cum o făceau cu mulţimea de oameni pe străzi.


Am încercat să demonstrez că fostul Minister de Interne avea organizarea necesară, personal de specialitate şi logistica necesară desfăşurării tuturor tipurilor de acţiuni diversionist-teroriste, de felul celor petrecute în decembrie 1989. Cel puţin teoretic, trebuie să accept că Ministerul de Interne avea aceste posibilităţi. Nu ştim dacă alt minister al regimului comunist a avut asemenea organizare, dotare şi instruire, menite să apere şi să restabilească ordinea publică. Dacă exemplele pe care le voi expune vor convinge că aceste posibilităţi au şi fost puse în practică în decembrie 1989, nu mai depinde de mine.


Iată câteva din exemplele pe care te avem la dispoziţie :


În noaptea de 22/23.12.1989 şi în municipiul Braşov, în zona centrală, a început să se tragă cu arme de foc din diverse locuri şi clădiri, rezultând morţi şi răniţi în rândul militarilor armatei şi a manifestanţilor.


În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 a fost prins drept terorist Molan Tudor – de profesie factor poştal, la ieşirea din cimitirul evanghelic având asupra s-a găsit o puşcă semiautomată cu lunetă şi muniţia aferentă. În momentul în care a fost observat şi somat de militarii aflaţi în apropiere în loc să se supună, a îndreptat arma asupra acestora.


Sold. Musteţiu a tras o rafală de pistol mitralieră spre picioare, fără însă a-l atinge. A fost apoi imobilizat de cetăţeni care au început să-l lovească fără a-l doborî la pământ, deoarece au intervenit imediat lt. Negulescu S. şi sold. Musteţiu M. care l-au preluat şi predat autorităţilor. A fost sesizată Procuratura Militară Braşov care a început urmărirea penală şi a emis mandat de arestare.


În primele declaraţii, inclusiv în faţa procurorului militar, Molan Tudor a relatat că atât el cât şi alte persoane au fost înarmaţi de ofiţerul de securitate Morariu care răspundea de Poştă şi care i-a plasat în diferite locuri, cu dispoziţia de a trage în manifestanţi. Recunoaşte că aflându-se în cimitirul aflat în zona centrală a oraşului împreună cu alte două persoane, a tras asupra demonstranţilor, dar nu ştie dacă a lovit sau nu pe cineva.


La 28 decembrie 1989, Molan Tudor a fost examinat de o comisie medico-legală, care a constatat că are discernământul păstrat şi că prezintă unele leziuni traumatice pentru vindecarea cărora nu sunt necesare îngrijiri medicale (escoriaţii şi echimoze).


La 03.01.1990 medicul legist şef comunică Miliţiei, în arestul căreia se afla Molan Tudor, că acesta mai prezintă fracturile a trei coaste pentru care necesită 14-15 zile de îngrijiri medicale, leziuni constatate la examenul radiologie. Nu există nici o confirmare că examenul radiologic s-ar fi efectuat.


Începând cu 31 decembrie1989, M.T. şi-a schimbat declaraţiile scoţându-l din cauză pe ofiţerul de securitate şi afirmând că, în dimineaţa zilei de 23 decembrie1989, mergând la serviciu, a fost acostat de doi indivizi înarmaţi care l-au înarmat şi pe el şi l-au obligat să tragă în mulţime din cimitir, după care cei doi au fugit, iar el a fost prins. În noaptea de 8/9.12.1990 M.T. a decedat în arestul Miliţiei Judeţene, iar la autopsie s-a constatat fractura coastelor de la II la XII, atât pe dreapta cât şi pe stânga şi fractură transversală a corpului sternal. Concluzia a fost: moarte naturală.


Nu s-au efectuat cercetări cu privire la condiţiile în care a decedat M.T., dar ulterior un fost deţinut care a stat în aceeaşi cameră de arest cu M.T. a declarat că acesta a fost grav bătut şi călcat în picioare în arest tocmai de ofiţerul de securitate Morariu şi de un alt individ pe care nu îl cunoaşte. Faptul că lt.maj. de securitate Morariu Lazăr a fost introdus în aceeaşi cameră de arest cu M.T. este confirmat, dar cercetările nu au mai fost continuate.


În anul 1993, cauza a fost preluată de general loan Dan. Acesta a dispus efectuarea unei expertize medico-legale ce a concluzionat că moartea lui M.T. a fost violentă şi a propus, la 10.05.1994, continuarea cercetărilor. Între timp, la 01.03.1994, Generalul Dan I. a fost retrogradat din funcţie şi nu mai avea atribuţii pe linia urmăririi penale.


Cercetarea penală în cauză prezintă foarte multe lacune, deşi existau posibilităţi reale pentru stabilirea adevărului. Cu trecerea timpului aceste posibilităţi se diminuează treptat. (Dosar nr.301 /P/89 al Parchetului Militar Braşov)


- În ziua de 24 decembrie 1989, în incinta Consiliului Judeţean Braşov a fost reţinut Tibescu Gheorghe, după ce acesta i-a împuşcat mortal pe Hristache Iancu şi pe Fontana Victor şi l-a rănit pe soldatul Golumbeanu Cristian, fără ca aceste acţiuni să fi fost provocate cu ceva de aceştia.


Fiind întrebat ce terorişti mai sunt în clădire, Tibescu V. l-a indicat pe Frigător Leonard care a fost, la rândul lui, reţinut. Cei doi au fost lăsaţi în paza unor militari care i-au împuşcat mortal în momentul în care au încercat să fugă.


Despre Frigător L. se ştie că la 15.11.1987, zi de duminică şi data revoltei de la Braşov, a fost angajat ca şi controlor de bilete la Teatrul Naţional Braşov şi că a fost colaborator al securităţii, fapt confirmat în parte şi de ofiţerul de securitate Morariu Lazăr (l-a avut “în lucru” pe linie de antiterorism până în 1987 când a fost scos din “lucru’, după care l-a întâlnit “sporadic”).


Despre Tibescu Gh. (38 ani) nu se ştie decât că era încadrat la Uzina 2 Braşov – producţie specială de apărare – în funcţia de controlor (?), că era divorţat, că trăia în concubinaj cu o altă femeie.


Ambii au posedat legitimaţii de intrare în sediul Consiliului Judeţean, fără poze, neştampilate, cu aceeaşi semnătură şi aceeaşi inscripţie de mână „Comitetul Judeţean de Salvare Naţională”. Nu a existat preocupare pentru a se stabili cine le-a emis.


Ar trebui menţionat faptul că, în momentul reţinerii, asupra lui Tibescu Gh. s-a găsit un bileţel cu diverse nume şi numere de telefon, între care şi numele unui activist P.C.R. Radu Păunescu şi al lui Ivaşcu.


Despre Ivaşcu Emil ştim următoarele:


În seara de 22 decembrie 1989, echipat în scurtă de piele şi vestă anitglonţ, înarmat cu puşcă cu lunetă, s-a alăturat armatei aflată în zona centrală, în cursul nopţii, în timp ce patrula alături de un ofiţer de armată, a tras focuri de armă în mod nejustificat asupra a doi tineri, fără a-i lovi. Un ofiţer l-a împiedicat să mai tragă.


Dacă până în acel moment în Braşov a fost linişte şi nu s-a tras nici un foc de armă (23.12.1989 ora 2,00), din acel moment au început schimburile de focuri între armată şi terorişti, rezultatul fiind peste 60 de morţi şi numeroşi răniţi.


În ziua următoare, Ivaşcu Emil a împuşcat mortal 2 persoane, fără nici o justificare, iar ulterior a făcut parte din noile organe de conducere judeţene şi din organizaţia revoluţionarilor.


în legătură cu omorul celor două persoane Parchetul Millitar Braşov şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Civil. Nu cunoaştem soluţia. (Dosar nr.141/P/1990 al Parchetului Militar Braşov).


– În ziua de 22 decembrie1989, după fuga lui Ceauşescu N., lt.maj. Sime Marius de la o unitate militară din Sibiu l-a împuşcat mortal pe Vinersar Florin, în condiţiile unei erori de fapt, pe fondul unor aprecieri eronate privind existenţa teroriştilor. Opinia oficială a Secţiei Parchetelor Militare (referat 23.08.1996) este că în realitate numai în imaginaţia unora ar fi existat o confruntare reală între armată şi terorişti.


Ce nu spune referatul respectiv şi rezultă din dosar 13/P/1990 al Parchetului Militar Braşov :


Rezultă că în ziua de 22 decembrie1989, după ora prânzului, lt.maj. Sime Marius, aflat în piaţa Republicii din Sibiu cu o subunitate de militari, a sesizat că din podul hotelului „Împăratul Romanilor” se trag focuri de armă. S-a deplasat cu doi militari la hotelul respectiv unde i s-a spus că toate intrările spre pod sunt încuiate, mai puţin intrarea din curtea interioară, lăsată descuiată conform dispoziţiei ofiţerului de securitate ce răspundea de hotel.


Lt.maj. Simu M. însoţit de cei doi soldaţi şi de un angajat al hotelului a urcat cu liftul până la nivelul podului. De acolo a văzut printr-un geam că la luminatoarele podului se aflau unele persoane, din care unele cu arme de foc. A întrebat pe angajatul hotelului dacă cunoaşte persoanele respective. I s-a răspuns că nu le cunoaşte şi că acestea nu fac parte din personalul hotelului. În aceste condiţii, lt.maj. Simu M. a tras cu pistolul mitralieră în persoana aflată în cel mai apropiat luminator. Ulterior s-a constatat că persoana respectivă a fost ucisă şi că se numea Vinersar Florin.


După executarea focului, ofiţerul cu însoţitorii săi au pătruns în podul cufundat în beznă. A somat. Nu i s-a răspuns, dar s-au auzit paşi care se îndepărtau. De la distanţă au urmărit persoanele care se îndepărtau, au coborât pe scara de serviciu şi au ieşit în curtea interioară care avea ieşire şi în stradă. În momentul în care lt.maj. Simu M. a ieşit şi el pe uşa respectivă, doi indivizi în uniforme de soldaţi l-au ameninţat cu armele obligându-l să se întoarcă în clădire.


Despre Vinersar Florin nu se ştie decât că a fost şef de cadre la o întreprindere din Sibiu şi că avea o legitimaţie care îi dădea drept de control, cu sprijinul organelor de miliţie, pe raza judeţului Sibiu.


Cercetările nu au fost duse până la capăt nici în acest dosar. Nu a fost audiat personalul hotelului pentru a relata tot ce cunosc despre acest caz, nu s-au efectuat verificări cu privire la persoana lui Vinersar Florin pentru a se stabili cine era de fapt şi ce căuta în acele momente în podul hotelului, pe unde a putut pătrunde acolo şi cine controla eventual intrarea pe scara de serviciu.


- În noaptea de 23/24 decembrie1989 în zona unităţilor militare 01267, 01763 şi altele, situate în cartierul Viziru din Brăila s-au tras focuri de arme din blocurile din apropiere.


În dimineaţa de 24 decembrie1989, din ordinul comandantului U.M. 01267 a început scotocirea blocurilor de locuinţe din jur, în mod deosebit a acelor blocuri în care s-au semnalat focuri de arme. Unul din acele blocuri a fost cel cu nr.A10. La sosirea militarilor conduşi de mr. Franţ George, locatarii adunaţi pe hol au confirmat că din bloc s-au tras focuri de armă. Bănuielile se îndreptau asupra locatarului Bute Petre de la etajul 7, ap.32, care, împreună cu un individ necunoscut, a coborât de pe terasa blocului în apartament. Ofiţerul împreună cu sold, Popa C. s-au postat în locuri ascunse de unde au supravegheat ap 32. Pe holuri şi scări era linişte deoarece locatarii panicaţi au coborât la parter şi în stradă. La puţin timp uşa ap.32 s-a deschis şi o femeie s-a uitat în jur (soţia lui Bute P.), după care a făcut semn că se poate ieşi. Au ieşit din apartament Bute P. împreună cu Iarcic Iulian care, foarte atenţi să nu facă zgomote, au început să coboare scările. Mr. Franţ G. i-a somat să se oprească şi să ridice mâinile sus, cu avertismentul că, în caz contrar, va trage. La auzul somaţiei, cei doi au încercat să fugă, moment în care sold. Popa a deschis foc împuşcându-l mortal pe Iarcic Iulian. Bute P. a scăpat sărind peste balustradă la etajul inferior, de unde a continuat coborârea şi a părăsit blocul.


Fără ca cercetările să fie aprofundate, Parchetul Militar Bucureşti a dispus la 12.11.1993 neînceperea urmăririi penale faţă de sold. Popa C, care beneficia de scuza erorii de fapt (Dos.71/5/1990).


Familia victimei Iarcic I. a făcut repetate memorii prin care solicita continuarea cercetărilor, susţinând că acesta a fost atras într-o cursă de către Bute P. care a creat o diversiune menită să faciliteze evacuarea adevăraţilor terorişti. S-au indicat mai mulţi martori ;care pot confirma prezenţa teroriştilor în blocul respectiv, care pot confirma de asemenea că două apartamente erau ocupate de persoane necunoscute de ceilalţi locatari şi că Bute P. ar fi fost informator al securităţii.


Nu s-a verificat nimic din numeroasele probleme indicate de familia victimei care era nemulţumită şi de faptul că cercetările în bloc au fost făcute, de un maior de miliţie. La începutul anului 1994, după examinarea dosarului. Generalul loan Dan a propus reluarea şi completarea cercetărilor indicând în concret ce anume acte de cercetare mai trebuie efectuate.


Nu ştim dacă s-a acceptat propunerea şi dacă iau fost completate cercetările.


- La 26 decembrie 1989 a fost reţinut la Televiziune, ca suspect terorist, Stoica Mihai. Nu se cunosc detaliile reţinerii. După trei zile de reţinere într-o încăpere cu alţi suspecţi, acesta a încercat să dezarmeze prin violenţă un militar aflat de pază. A fost imobilizat şi predat secţiei 5 Miliţie. La Miliţie, S.M. a scris o declaraţie prin care recunoştea că în 22 decembrie 1989, de pe clădirea Ministerului Turismului, a tras focuri cu pistolul spre demonstranţi. Nu ştie dacă a lovit pe cineva. În aceeaşi zi a aruncat pistolul. La televiziune a încercat să pătrundă pentru a-i otrăvi pe doi foşti colegi. Declaraţie dată la 29.12.1989.


A fost lăsat liber, după care, la 16.05.1991, în faţa procurorului militar, a retractat declaraţia anterioară de la Miliţie cu motivarea că a dat-o de frică, recunoscând numai că a încercat să dezarmeze un soldat.


Stoica Mihai a efectuat stagiul militar la o unitate M.I. de la Grădiştea, fiind lăsat la vatră cu gradul de sublocotenent. A mai efectuat un stagiu de reciclare fiind avansat locotenent. Revoluţia l-a găsit economist la Institutul de Economie Industrială. În perioada 15.02.1990-19.03.1990 a fost internat în Spitalul Gh.Marinescu, fiind externat cu diagnosticul „Depresie atipică”.


Dosar nr.2006/1991 al Secţiei Parchetelor Militare în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru lipsa probelor de vinovăţie.


- În ziua de 24 decembrie1989, ora 2335, este internat în Spitalul de Urgenţă, Popa Constantin, 20 ani, născut în comuna Mitocul-Prut, jud. Botoşani, cu ultimul domiciliu flotant în Bucureşti, până la 18.11.1989, în str. Cascadelor nr.17, bl.C, ap.6, sect.6, încadrat ca geamgiu la T.C.A. 2 Casa Republicii. În foaia de observaţie clinică s-a menţionat că a fost adus din Piaţa Palatului, cu „psihoză reactivă” şi a fost externat ameliorat la 28 decembrie1989.


Pe coperta dosarului sunt făcute unele menţiuni: trei rânduri de haine, strigă lozinci. La 29 decembrie1989 cineva a pus rezoluţia: „Este suspect de terorism. Să fie verificat complet pe linie de evidenţa populaţiei şi pe susţinerile din declaraţie, apoi decidem”.


Nu s-a verificat decât declaraţia acestuia că în ultimul timp a locuit la sora sa Popa Rodica, indicând şi adresa ei din Bucureşti şi că mai are un cumnat, Deliu Petre. Nici una din aceste persoane nu figurează în evidenţele Poliţiei. Fără alte verificări, la 03.01.1990, apare rezoluţia dată de procuror: „Va fi pus în libertate”. Popa Constantin nu a fost în măsură să indice nici un martor în legătură cu activitatea sa din ziua de 22 decembrie 1989, când pretinde că ar fi plecat cu mai mulţi colegi de la Antrepriza Vest Militari, de care s-ar fi rătăcit şi până la 24 decembrie 1989 când a fost dus la spital. (Dosar 1390/P/1990 al Secţiei Parchetelor Militare)


- În noaptea de 23 decembrie 1989 o patrulă militară l-a reţinut pe Ţăruş Valentin Augustin (21 ani, cu domiciliul în Buzău). A fost reţinut în Bucureşti, pe str.Schitu Măgureanu, după ce a forţat portiera unui autoturism pe care încerca să-l pornească, deşi nu avea permis de conducere auto. În buzunar i s-au găsit tuburi de cartuşe. Declară că a venit de la Buzău împreună cu Dedu Cornel în seara de 22 decembrie1989 să vadă ce se întâmplă la Bucureşti. A ajuns în zona „Radio” unde se trăgea intens şi, împreună cu alţi cetăţeni, a căutat terorişti prin podurile unor clădiri, dar nu au găsit decât tuburi de cartuşe pe care le-a pus în buzunare, după care a încercat să fure un autoturism cu care să se înapoieze la Buzău.


Dedu Cornel nu-i confirmă declaraţia, iar Ţăruş Valentin nu a fost în măsură să indice alţi martori (era lăcătuş montator la IPIC-CF Buzău, tatăl său era activist la comitetul judeţean al P.C.R. Buzău, iar mama administrator la Spitalul Buzău). În Dos.2078/1991 al Secţiei Parchetelor Militare s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru terorism şi declinarea competenţei la parchetul civil pentru tentativă de furt calificat.


Ţăruş Valentin mai declară că până în anul 1989 a lucrat la Centrul de reparaţii capitale utilaj agricol din comuna .Pogoanele, unde a întrerupt serviciul din motive de boală.


La 26 martie 1991 Spitalul de Psihiatrie Săpoca i-a eliberat acestuia un certificat medical cu nr.25, cu diagnosticul: „Psihoză discordantă formă activă”, cu precizarea bizară: „spre a-i servi la CEC”.


Nici în acest caz declaraţiile suspectului nu au fost verificate până la cele mai mici date


- În ziua de 24 decembrie 1989, tânărul Văcariu Dan, în vârstă de aproape 18 ani, din Râmnicu-Vâlcea, se prezintă la dispozitivul de pază format din luptători ai gărzilor patriotice de la ISPE, la intersecţia Bd-ului Lacul Tei cu Str.Barbu Văcărescu. A solicitat să i se pună la dispoziţie o maşină pentru a ajungă la T.V. unde are o misiune importantă. Nu i s-a acordat prea mare importanţă, dar el a rămas împreună cu persoanele din dispozitiv. În jurul orei 12 este oprit pentru control un autoturism. Ocupanţii autoturismului au coborât, lăsând motorul în funcţiune. În acel moment Văcaru Dan, „cu o mare agilitate”, s-a aruncat pe locul şoferului şi a demarat, strigând „trageţi în terorişti”. O parte din membrii C.P. au tras cu armele după autoturism numai foc cu foc, dar s-a auzit şi o rafală de armă automată, când a fost rănit la picioare Copoiu George care se afla pe trotuar şi nu pe direcţia în care a fugit Văcariu Dan. În condiţii neelucidate, undeva pe străzile capitalei, autoturismul condus de fugar a fost ciuruit de gloanţe, Văcariu Dan fiind rănit. Numai din declaraţia sa rezultă că, după ce a fost rănit, a fost dus de două persoane la Spitalul de Urgenţă unde, fiind agitat, a fost considerat terorist şi a fost legat de pat. Văcariu Dan a declarat că a venit în Bucureşti în ziua de 22 decembrie 1989 fără ştirea părinţilor (medici în Rm,Vâlcea), dar nu a prezentat nici o probă cu privire la activitatea sa în Bucureşti până la 24 decembrie 1989.


La cererea Secţiei 6 Poliţie, la 10 mai 1991, Laboratorul de Medicină Legală Rm.Vâlcea a trimis un raport de expertiză, în care se menţionează că Văcariu Dan, student la Drept, nu prezintă tulburări psihice actuale, dar „în momentul comiterii faptei a prezentat un episod psihotic reactiv de şoc cu stare confuzională când discernământul a fost abolit”, fără nici o argumentare a acestui diagnostic. Expertiză total nefundamentată.


La 05.02.1990 Copoiu Maria, soţia celui rănit, a declarat că organele de poliţie au încercat să determine martorii să-şi retragă primele declaraţii pentru a rezulta că cei din gărzile patriotice s-ar fi împuşcat între ei. Acest lucru nu era posibil deoarece, în mod cert, Copoiu George a fost rănit cu o armă automată, iar gărzile patriotice erau dotate cu pistoale mitralieră fixate numai pentru trageri foc cu foc (Dosar 2332/ll/Sp/91 al P.M.Bucureşti).


Exemple de genul celor expuse până în prezent sunt numeroase.


În continuare voi expune câteva exemple în care autorii au fost cadre active ale securităţii. Astfel:


- În noaptea de 23/24 decembrie 1989 Comandantul U.M. – 01048 Sf.Gheorghe, jud.Covasna a primit un mesaj telefonic anonim, prin care era anunţat că teroriştii încearcă să arunce în aer statuia ostaşului român din oraş. Ca urmare, l-a chemat la el pe cpt. Lazăr şi i-a ordonat ca împreună cu 5 militari în termen înarmaţi să se deplaseze în zona respectivă pentru a-i anihila pe eventualii terorişti. În acelaşi timp, la comandant s-au prezentat şi ofiţerii de contrainformaţii militare, lt.maj. Mohora Mie şi cpt. Bonariu Constantin, care s-au oferit să facă şi ei parte din misiunea respectivă, fapt ce li s-a aprobat cu multă uşurinţă.


Toţi s-au deplasat în zona menţionată unde era linişte. Se auzeau unele împuşcături în alte zone ale oraşului. În această situaţie, cpt. Lazăr împreună cu un soldat au urcat într-un bloc la locuinţa unui ofiţer de rezervă pentru a telefona comandantului pentru a-i raporta că sesizarea nu s-a confirmat. În acel timp, pe trotuar s-a apropiat Suiu Gheorghe, în ţinută de gărzi patriotice, care mergea, de la întreprinderea unde lucra, acasă să se odihnească. Fiind somat de militari, s-a supus fără discuţie ridicând mâinile în sus pentru a fi controlat. În timp ce era încadrat de doi soldaţi fără a face nici un gest suspect, a fost împuşcat de cpt. Bonariu C-tin în piept cu o rafală de 11 cartuşe. Un glonţ la rănit uşor şi pe unul dintre soldaţi.


Deşi era o cauză relativ simplă, cercetările au trenat foarte mult. Abia în anul 1994, după ce s-a transmis Parchetului Militar Braşov un ordin scris redactat personal de gl. loan Dan, cercetările au fost definitivate, iar cpt. Bonariu C-tin a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor. (Dosar 193/P/1991 al P.M.Braşov). La dosar există o serie de declaraţii pe baza cărora se poate concluziona că ofiţerii C.I. care aparţineau de Direcţia IV-a din Departamentul Securităţii Statului şi se aflau într-un birou în U.M, -01048 Sf.Gheorghe nu au fost străini de actele de diversiune ce au avut loc în oraşul respectiv. O serie de aspecte concludente în acest sens nu au fost verificate până la capăt în cursul cercetărilor.


- În seara de 22 decembrie 1989, în jurul orei 2230, a fost reţinut de cetăţeni organizaţi într-un dispozitiv de control pe fostul Bulevard Moghioroş din Cartierul Drumul Taberei din Bucureşti, în timp ce se deplasa cu autoturismul personal, maiorul Brânda Mihai de la Securitatea Municipiului Bucureşti. Asupra lui s-a găsit un încărcător cu 6 cartuşe, o lanternă halogen cu 4 acumulatori, acte de identitate false pe numele de Barbu Mihai – ofiţer de miliţie. Dus la Circa 21 Miliţie, a predat pistolul pe care l-a scos din gheata semicizmă şi al doilea încărcător.


După cercetări superficiale, la 10.04.1992 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în dos.2089/1 991 al Secţiei Parchetelor Militare. Nu s-a verificat nici măcar versiunea ofiţerului potrivit căreia se deplasa spre domiciliul unei cumnate pentru că acasă i-a fost teamă să meargă (de ce cu pistolul şi cartuşe, de ce cu lanterna specială?).


- În dimineaţa zilei de 23.12.1989, orele 830, a fost reţinut pe str. Brezoianu din Bucureşti lt.col. Zăgarin Grigore de la Securitatea Municipiului Bucureşti, cu pistol şi muniţie asupra sa. Faţă de cei care l-au oprit, s-a prezentat drept avocat. A fost introdus în redacţia ziarului Informaţia Bucureştiului, unde, la scurt timp, a venit şi maiorul Dosan Ion de la Securitatea Bucureşti care răspundea de redacţia respectivă şi a insistat ca lt.col. Zăgarin G. să fie lăsat să plece deoarece ar fi nevoie de el la unitatea din care face parte. I s-a spus că nu i se permite să plece fără aprobarea F.S.N. După unele convorbiri telefonice s-a prezentat un reprezentant sau pretins reprezentant al F.S.N. care a aprobat eliberarea ofiţerului de securitate, între timp însă pistolul a dispărut fără a se mai putea stabili dacă s-a tras sau nu cu el. Şi în acest caz cercetările sunt superficiale, în sensul că nu au fost audiate toate persoanele care puteau da relaţii, nu s-a încercat verificarea versiunii neverosimile susţinută de cel în cauză (Dos.21 14/1991 al Secţiei Parchetelor Militare).


- Un locatar al blocului aflat pe b-dul N.Bălcescu nr.24 cu vedere în lungul străzii Oneşti ce duce la fostul sediul C.C.al P.C.R.. a sesizat că din apartamentul locuit de mr. Baciu Paul de la Securitatea Bucureşti s-a tras cu arme de foc în perioada 22-27 decembrie 1989, fapt ce a atras riposta armatei. Este un bloc de locuinţe complex, cu scări principale şi de serviciu, două subsoluri, terase care comunică cu toate scările.


În nota prezentată la cererea noastră de Secţia Parchetelor Militare se concluzionează că nu s-a confirmat sesizarea cetăţeanului respectiv (Dos.1380/P/I99l).


În notă nu se spune că în dosar există suficiente declaraţii care confirmă cu certitudine că din blocul respectiv s-a tras cu arme de foc şi că, în afară de A.Grasu, mai confirmă martorul Tenescu Nicolae faptul că şi din apartamentul mr. Baciu s-a tras, că nu au fost audiate o serie de persoane care au fost nominalizate de cei doi, că nu au fost stabilite dispozitivele de observare ale securităţii, existente în acel bloc cu privire la traseele urmate de cuplul dictatorial. Ni se spune că repetatele controale efectuate de armată nu au avut nici un rezultat concludent, dar se omite să se arate că însuşi mr. Baciu P. recunoaşte că avea pistolul la domiciliu, ascuns într-o gheată.


Pentru procurorul militar nu pare nimic ciudat în faptul că, în timp ce toate efectivele securităţii ca şi ale armatei erau consemnate în unităţi sau în diverse misiuni, mr. Baciu P. se afla la domiciliu său şi primea vizite din partea unor prieteni. De altfel, cercetările s-au axat pe audierea colegilor şi prietenilor mr. Baciu P. care îi confirmau declaraţiile.


Un martor a declarat că a văzut personal foc la gura ţevii din apartamentul mr. Baciu, că a coborât cu alţi locatari şi au constatat că într-adevăr se trăgea din apartamentul respectiv. A indicat doi martori care au văzut împreună cu el acelaşi lucru dar nu au fost audiaţi. (Dos.1380/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare)


- În după amiaza zilei de 23 decembrie 1989 sergentul Duţu Silviu Ştefan de la trupele de securitate (U.M. 0530) a sărit gardul în incinta T.V.R. şi a tras o rafală cu pistolul mitralieră asupra unui tanc aflat în dispozitivul de pază. Lângă tanc se afla comandantul acestuia, mr. Raşca V, şi conducătorul, sg.maj. Dobra Gh., dar nu au fost loviţi de gloanţe. Militarii din dispozitiv au ripostat, Duţu S. a fost rănit si apoi capturat, iar Procuratura Militară l-a arestat. In final, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală deoarece două expertize efectuate în cauză au concluzionat că, deşi sg. Duţu S. nu prezintă nimic obiectiv care să-i afecteze discernământul în condiţiile date, datorită unei reacţii de şoc ar fi acţionat fără discernământ. Nu se ştie ce anume l-a adus în starea acută de şoc, dar dacă experţii au concluzionat în acest mod, nu există soluţie.


Am mai solicitat Secţiei Parchetelor Militare relaţii şi în legătură cu alte cazuri cu probleme, dar răspunsurile sunt incomplete, aşa cum au fost şi cercetările. Concluziile, unele evident nefundamentate, converg spre a demonstra că ar fi fost vorba de simple erori şi de nimic altceva.


Iată câteva exemple:


- Dosarul nr.179/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare, privind împuşcarea mortală a lui Duţă Dan Dorin într-un bloc din Str.Mihai Bravu nr.116 din capitală. Dosarul încă nu a fost soluţionat dar, în nota prezentată, apar nişte concluzii pe care ne este greu să le calificăm, în sensul că ar fi vorba de „un exemplu tipic de confabulaţie şi denaturare a adevărului”, de fantezie şi de lipsă de maturitate în gândire. Se spune că este cert că Duţă D.”ar fi fost împuşcat din greşeală de colegii săi din gărzile patriotice”.


Înainte de a ne mai referi la acest caz ne punem o întrebare pe care o considerăm firească. Cine îi permite unei persoane, şi mai ales unor magistraţi, să considere drept confabulaţii şi denaturări ale adevărului relatările unor persoane martore la un eveniment, atât timp cât nu există probe certe care să le infirme ?


Din câte cunoaştem, din dosar rezultă că Duţă D. a fost împuşcat de un terorist văzut de mai mulţi locatari din bloc, care l-ar putea recunoaşte, terorist care era rănit la un picior – se pare o luxaţie – şi ar fi fost dus cu o maşină, probabil la Spitalul de Urgenţă. Se ştie că de la Spitalul de Urgenţă au fost luaţi mai mulţi suspecţi de către fostul colonel de miliţie Ghircoiaş, după care li s-a pierdut urma. S-a bănuit că între aceştia s-ar fi aflat şi asasinul lui Duţă D., motiv pentru care s-au dat indicaţii să fie lămurit acest aspect, în sensul de a fi identificaţi cei în cauză pentru a putea fi prezentaţi spre recunoaştere unor martori. Nu s-a reuşit decât să se confirme faptul că suspecţii scoşi din spital au fost duşi la Poliţia Capitalei, dar identitatea lor a rămas necunoscută deoarece col. Vârban – fostul şef al cercetărilor a declarat că persoanele respective nu au fost introduse în arest şi că de cercetarea lor s-au ocupat procurorii militari şi civili care se aflau la Poliţia Capitalei cu misiunea de a verifica şi tria persoanele suspecte de terorism. Din acel moment, nimeni nu a mai continuat cercetările, după cât se pare.


- Dosarul nr.72/S/1990 al Parchetului Militar Bucureşti privind un incident produs pe Dunăre, la Brăila, în ziua de 24 decembrie 1989, în care o persoană a fost ucisă şi alte două au fost rănite. Este vorba de incidentul produs între şalupa Căpităniei portului, pe care se aflau victimele, şi o navă militară.


În nota prezentată de Secţia Parchetelor Militare se menţionează că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală, dată fiind eroarea de fapt. Într-adevăr, aşa este, numai că nu putem fi de acord cu abstractizările făcute şi pe marginea acestui caz, menite să aducă aceeaşi concluzie, în sensul că, după fuga lui Ceauşescu, forţele ostile revoluţiei ar fi existat numai în imaginaţia unora, care ar fi dus la transformarea unor amici în plan mental în adversari. Nu suntem de acord nici cu modul succint în care ni s-au prezentat faptele, fără a se menţiona ce a stat la originea lor şi ce date rezultă din dosare în legătură cu activităţile diversionist-teroriste.


În cazul de faţă nu s-a comunicat:


- Că anterior incidentului, tot în ziua de 24 decembrie 1989, la Căpitănia portului Brăila s-a primit un mesa] telefonic, chipurile din partea unor persoane cu atribuţii de răspundere de la Prefectură, persoane neaudiate până la soluţionarea cauzei. Conform aceluiaşi mesaj, o persoană suspectă înarmată se găsea la uzina de apă, aflată în amonte faţă de port. Se solicita deplasarea unei şalupe a portului, deşi aceasta nu era înarmată, iar pe Dunăre se aflau nave militare care puteau executa fără riscuri verificarea mesajului.


Cu toate acestea, persoana aflată de serviciu în port a făcut apel la voluntari pentru această misiune. S-au oferit lt.maj. de miliţie Buzogany Bela, înarmat cu un pistol şi doi luptători din gărzile patriotice, înarmaţi cu pistoale mitralieră, care au plecat cu şalupa portului condusă de David Răducanu. Deplasarea s-a făcut fără incidente deoarece a fost anunţată unitatea militară de nave fluviale. La uzina de apă totul era în ordine, deci, mesajul a fost fals.


La înapoierea spre port, asupra şalupei s-a deschis foc din partea dreaptă, respectiv dinspre Insula Mare a Brăilei (în soluţia procuraturii se susţine, contrar celor declarate de cei aflaţi în şalupă, că focul ar fi fost deschis dinspre Prefectură unde se aflau subunităţi ale armatei). Prisecaru Dumitru, aflat pe şalupă, a ripostat cu foc, în direcţia pădurii de pe insulă, prin geamul şalupei, spart de gloanţele care au venit din acea direcţie. În acel timp şalupa îşi continua deplasarea cu o viteză accelerată, urmând ca la puţin timp să treacă pe lângă o navă militară.


Tot în acel timp, prin staţia radio a Marinei Militare, s-a transmis că de pe şalupa 27 se trag focuri de arme spre navele militare, urmând ca vedeta V.Dg.F-159 să o intercepteze şi să o controleze. Date fiind focurile menţionate, cei de pe vedetă au fost convinşi că mesajul primit este real şi, după somaţii neauzite de cei de pe şalupă, au tras asupra acesteia, omorându-l pe David Băducan, pe lt.maj.Buzogany şi pe Manole Ionel.


Nu cunoaştem cele declarate de lt.maj. Buzogany care şi în noaptea anterioară a fost de pază în port, împreună cu luptători din gărzile patriotice.


Acesta ar fi declarat că în seara de 23 decembrie 1989 a asistat la schimburi de focuri între trăgători necunoscuţi şi militarii aflaţi în Prefectură, care ripostau. Că focurile primilor aveau un zgomot deosebit de focul armamentului din dotarea armatei. Focurile au continuat pe tot timpul nopţii.


În dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989 la el a venit un marinar de pe un şlep ancorat între gara fluvială şi Prefectură care i-a spus că, în seara precedentă, a văzut cum, dintr-un autoturism Dacia, au coborât 3 indivizi care s-au ascuns în boscheţi şi au deschis foc asupra Prefecturii. Că împreună cu acel marinar (neidentificat şi neaudiat), s-a deplasat prin boscheţi în locul unde spunea că iarba era culcată, pământul răvăşit, iar rouă era ştearsă de pe iarbă. La dus pe marinar la Miliţie unde i-a luat o declaraţie.


Nu s-a preocupat nimeni de găsirea acelei declaraţii.


- Dos.285/P/1992 al Secţiei Parchetelor Militare privitor la Florea Sandu Lucian, angajat cu un tanc în unele incidente soldate cu morţi si răniţi. Ni se spune că soluţia de neînceperea urmăririi penale este legală, fapt pe care nu-l punem la îndoială şi apoi ni se repetă teoria “psihozei terorismului” care a generat eroarea de fapt în rândul celor aflaţi în dispozitiv de apărare, pe şoseaua Chitilei.


Nu ni se spun următoarele:


Că în seara de 22 decembrie 1989 Marele Stat Major a ordonat unei unităţi militare de la Târgovişte să trimită la Bucureşti o subunitate de tancuri. La scurt timp o unitate militară din Bucureşti a primit ordin (nu se ştie precis de la cine) să trimită câteva tancuri pe şoseaua Chitilei pe unde sunt semnalări că ar urma să pătrundă blindate ale securităţii (asemenea mesaje false privind blindate ale securităţii s-au mai constatat şi în alte cazuri). Aşa se face că a fost constituit acel dispozitiv de apărare din care făcea parte şi tancul comandat de lt.maj.Florea Sandu Lucian. La sosirea coloanei de tancuri de la Târgovişte nu s-a deschis focul deoarece unul din ofiţerii aflaţi în dispozitiv a sesizat că este vorba de tancuri ale armatei. În continuare, au avut loc unele fapte mai puţin elucidate, din care a rezultat uciderea unui militar şi rănirea altora doi, după care lt.maj. Florea şi-a pierdut controlul plecând cu tancul prin oraş şi provocând alte incidente, până când a fost oprit şi luat prizonier de o formaţiune militară de la Focşani.


Au existat şi alte cazuri în care, datorită unor mesaje false, au avut loc incidente, unele cu urmări deosebit de grave, iar altele fără urmări deosebite.


Un asemenea exemplu îl constituie incidentul produs la Circa 10 Miliţie în noaptea de 22/23 decembrie 1989.


Astfel, în seara de 22 decembrie 1989 Circa 10 Miliţie a fost avertizată de la Miliţia Capitalei că în cursul nopţii s-ar putea să fie atacaţi şi să ia măsuri de înarmare a personalului, să ocupe poziţii de luptă.


În cursul nopţii, în jurul orei 200, un camion cu revoluţionari adunaţi din centrul oraşului, de către indivizi aflaţi într-un ARO alb, se apropie de Circa 10 Miliţie. S-au tras focuri de arme şi de la Miliţie şi din camion. Au rezultat răniţi şi, în final, cei din camion s-au predat. La scurt timp a sosit la faţa locului Col.Bărbulescu, pe atunci şef al Miliţiei Capitalei, care a ordonat să fie eliberaţi cei reţinuţi, să li se restituie armele şi să li se mai dea muniţie.


Persoanele rănite în acele împrejurări au declarat că gloanţele care i-au rănit nu au venit din sediul Miliţiei, ci de la etajele superioare ale clădirilor care formează piaţeta din zona respectivă.


Incidentul, cauzat de diversiune, cu cele mai grave consecinţe; s-a petrecut în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, în faţa aerogării Otopeni unde şi-au pierdut viaţa 30 persoane din cadrul trupelor de securitate (ofiţeri, soldaţi şi un salariat civil, precum şi nouă persoane aflate într-un autobuz).


Cauza este deosebit de complexă şi necesită un studiu mai detaliat pe care ne abţinem să-l facem, cât timp nu a fost soluţionată de Curtea Supremă de Justiţie.

Concluzie

Considerăm că din cele câteva exemple expuse pe scurt rezultă fără echivoc faptul că fenomenul diversiune-terorism s-a manifestat din plin în decembrie 1989. Concludente sunt în acest sens rapoartele unor unităţi militare care au fost hărţuite de terorişti şi declaraţiile numeroşilor militari din unităţile respective, care se referă atât la atacuri reale sau simulate, terestre, cât şi la diversiunea radioelectronică. Nu avem dreptul să-i considerăm pe miile de martori ca fiind persoane psihopate sau care denaturează adevărul.


Mai rezultă că de fenomenul diversiune-terorism nu s-a ocupat nimeni în mod special, iar datele care le avem rezultă în subsidiar din cercetarea unor cazuri cu morţi şi răniţi. Deci organele Parchetului Militar au cercetat numai consecinţele şi eventual cauzele imediate, nu şi cauzele care au generat evenimentele concrete. Nu s-a dorit descoperirea organizatorilor acestor evenimente, a adevăraţilor vinovaţi. Sub acest aspect, multe cercetări nu au fost duse până la capăt. Considerăm că şi raportul Secţiei Parchetelor Militare tratează cu superficialitate numeroasele cazuri, din care noi am exemplificat o parte.


Trecerea timpului face mult mai dificilă reluarea şi completarea cercetărilor. Din analiza cazurilor pe care le-am prezentat, fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul şi că nu pot fi trase şi alte concluzii, noi ne oprim la următoarele, care, după opinia noastră, îşi găsesc în cea mai mare măsură confirmarea în cele expuse, şi anume:


1. Diversiunea şi actele teroriste din perioada de după 22 decembrie 1989 nu pot fi contestate.


2. Datele pe care le deţinem, atâtea câte ni s-au pus la dispoziţie, duc la concluzia că aceste acţiuni nu sunt opera unor forţe străine şi că organizatorii şi executanţii lor trebuie căutaţi în interiorul ţării.


3. Din cele trei versiuni enunţate la începutul raportului, una singură poate fi susţinută cu exemple concrete şi anume, aceea potrivit căreia diversiunea, care a inclus şi acte de teroare propriu- zise, a putut fi organizată şi desfăşurată de elemente care au aparţinut fostului Minister de Interne. Din cele expuse rezultă că acest minister avea, cu mult timp înainte de anul 1989, organizată o forţă de intervenţie, denumită antiteroristă, dar care urma să acţioneze şi pentru restabilirea ordinii publice. În concepţia fostelor organe de securitate, noţiunile de terorism şi tulburarea liniştei publice aveau în vedere, în primul rând, acţiunile îndreptate împotriva regimului dictatorial.


Din cele câteva exemple expuse rezultă, fără dubii, implicarea în actele de diversiune şi terorism, a unor cadre active ale fostului Minister de Interne, în mod deosebit ale fostului Departament al Securităţii Statului, unele dovedite, iar altele foarte suspecte. De asemenea, a rezultat implicarea unor persoane apropiate de instituţiile menţionate (rezervişti M.I. ori persoane de sprijin) şi, în sfârşit, implicarea unor persoane civile, cetăţeni români, pentru care legătura cu fostele organe de securitate nu a fost stabilită, dar nici nu a existat preocupare în acest sens.


4. O concluzie care se desprinde din întreaga activitate a comisiei senatoriale, este aceea că marea majoritate a persoanelor audiate nu au furnizat date concludente, deşi multe din aceste persoane erau în măsură să o facă. I-a împiedicat însă, fie funcţiile pe care le îndeplinesc în aparatul de stat, pe care încearcă să şi le conserve prin ascunderea adevărului, fie apartenenţa la fostele organe represive pe care încearcă să le apere şi să le prezinte ca pe nişte organe care nu şi-ar fi îndeplinit misiunea principală de apărare a regimului comunist.


5. O atenţie specială se impune a fi acordată datelor furnizate de Parchetul General, care, pe de o parte a avut în principal misiunea de a cerceta şi a stabili adevărul în legătură cu Revoluţia, iar pe de altă parte era instituţia care, cel puţin aparent, nu avea nici un interes să ascundă adevărul.


Realitatea însă ne spune că organele Parchetului nu şi-au dus pană la capăt onoranta misiune avută, iar, ceea ce este mai grav, raportul Parchetului General şi referatele ulterioare pentru diferite cazuri concrete demonstrează faptul că nici această instituţie nu ne-a prezentat în totalitate adevărul.


Aceste materiale abundă în teoretizări şi pretinse analize psihologice, fiind vădit efortul de a escamota adevărul cu privire la diversiune şi terorism. Mai mult, Parchetul îşi permite ca relatările numeroşilor martori să fie apreciate „confabufaţii”, „distorsionări ale adevărului”, ori rezultatul unor fenomene psihice anormale. Ne aşteptam, din partea Parchetului, nu la analize psihologice, ci la fapte şi probe. O notă aparte şi diferită de opinia oficială a Parchetului o reprezintă depoziţia Generalului magistrat loan Dan, fost şef adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din Parchetul General. De altfel, prezentul raport se întemeiază, în cea mai mare măsură, pe relatările şi pe probele la care a făcut trimitere depoziţia acestuia, făcută în mai multe etape, şi, ceea ce este important, depoziţii făcute în timp ce mai funcţiona la Parchetul General.


Ce ştim despre Generalul loan Dan ?


Ştim că a fost un procuror militar cu o vastă experienţă profesională, care s-a implicat în cea mai mare măsură în cercetarea şi judecarea celor vinovaţi de reprimarea sângeroasă a demonstranţilor anticeauşescu. Mai ştim că la 1 martie 1994 a fost retrogradat din funcţie, măsură prin care a fost înlăturat de la orice activitate de cercetare penală, implicit de la cercetarea cauzelor revoluţiei. Nu cunoaştem însă motivele acestei retrogradări şi nici cel în cauză nu le cunoaşte. Fiind vorba de un personaj principal al activităţii de cercetare şi judecare a evenimentelor Revoluţiei, suntem tentaţi să credem că retrogradarea sa ar fi fost făcută tocmai în scopul obstrucţionării stabilirii adevărului.


6. În final, considerăm că se impune şi o concluzie a concluziilor. Dacă a existat diversiune şi terorism şi dacă avem date şi cu privire la autorii acestor acţiuni, se pune întrebarea firească: ce scop au avut aceste acţiuni ? La această întrebare pot fi date cel puţin două răspunsuri şi anume:


- Diversiunea şi terorismul au constituit o continuare a rezistenţei forţelor sau unor elemente din forţele rămase fidele lui Ceauşescu, cu scopul de a-l readuce pe acesta la putere.


- Aceste acţiuni au avut drept scop să stopeze fenomenul revoluţionar şi să-l limiteze la răsutrnarea cuplului Ceauşescu de la Putere. În sprijinul acestei variante invocăm şi primele apariţii la T.V. ale preşedintelui Ion Iliescu, referirile domniei sale la un aşa numit comunism cu faţă umană. Am mai invoca diversiunea pusă la cale de T.Mazilu în ianuarie 1990 pe când era mâna dreaptă a lui Ion Iliescu, care în public striga: „moarte securistilor”, în timp ce el însuşi a fost securist. Efectul acestui gen de diversiuni îl ştim, şi anume aducerea în stare de panică a unei importante părţi a electoratului, cifrată la cel puţin 4 milioane de oameni, care se vedeau în mod grav periclitaţi de eventualitatea unei schimbări radicale în România. Ni se pare de necontestat legătura dintre această psihoză provocată şi succesul în alegeri a preşedintelui Ion Iliescu şi a partidului care îl susţine. Ca dovadă o constituie faptul că pe măsură ce această panică s-a redus în intensitate, a scăzut constant şi electoratul care îl mai susţine.


7. Ar mai exista o întrebare şi anume, dacă în prezent s-ar mai putea face ceva pentru descoperirea completă a adevărului.


Considerăm că s-ar impune ca o comisie de jurişti să examineze în mod nemijlocit toate dosarele penale, indiferent ce soluţii s-au dat şi unde se află, care se referă la fapte în legătură cu evenimentele din Decembrie 1989, dosare care conţin multe probe şi date foarte importante care însă au fost ignorate de raportul şi referatele prezentate de Parchetul General.


Pentru fiecare din dosare să se întocmească fişe care să conţină toate datele importante, fişe care să fie anexate la raportul sau rapoartele Comisiei Senatoriale pentru a se oferi posibilitatea de a fi apreciate evenimentele într-o cât mai deplină cunoştinţă de cauză.


În funcţie de cele ce vor rezulta se va putea face o apreciere şi asupra unor noi eventuale cercetări şi verificări, în scopul cunoaşterii cât mai complete a adevărului. Această situaţie nu ne permite să tragem concluzii categorice şi definitive, în legătură cu problema teroriştilor. Pentru adevăr, considerăm deci că mai sunt necesare următoarele măsuri:


1. O comisie de jurişti imparţiali specialişti în cercetări penale, să revadă toate dosarele Parchetelor Militare referitoare la Revoluţia din Decembrie 1989, inclusiv cele declinate la Parchetele Civile şi cele aflate la instanţele de judecată. Pentru fiecare dosar să se întocmească fişe complete cu tot ce rezultă despre terorism şi diversiune cu precizarea dacă s-a făcut tot ce se putea pentru elucidarea acestei probleme.


În cazurile în care este posibil, să fie luate măsuri de completare a cercetărilor.


2. După examinarea şi fişarea dosarelor respective, comisia să întocmească un raport sinteză, la care să se anexeze toate fişele dosarelor.


3. Comisia să fie coordonată de trei senatori, iar membrii comisiei să fie detaşaţi pe toată perioada activităţii pe lângă Parlament.


4. Comisia să fie investită cu dreptul de a cere de la orice instituţie publică orice documente şi relaţii care pot lămuri problemele în discuţie.

Sursa

Ziariști Online


Ichthus.png

Part of the Semantic Web

0042.JPEG

' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' '


Autorul

COPYRIGHT-UL ACESTUI ARTICOL

COPY-NAN.jpg

Toate drepturile rezervate ! Copyright-ul este rezervat ! Toate drepturile acestei publicații aparțin oriunde, întotdeauna, în mod exclusiv D-nei Georgiana Iosefina Halacec-Waniek și urmașilor noștri legali și desemnați în mod specific, AAAT (All Rights Reserved Anywhere, Forever, at All Times) !


Ichthus.png

Copyright-ul este rezervat ! Toate drepturile acestei publicații aparțin oriunde, întotdeauna, în mod exclusiv D-nei Georgiana Iosefina Halacec-Waniek și urmașilor noștri legali și desemnați în mod specific, AAAT (All Rights Reserved Anywhere, Forever, at All Times) !

NOTE

[1] Ceauşescu a făcut un joc dublu. Pe de o parte se opunerea unor măsuri impuse de ruşi în CAER şi Tratatul de la Varşovia, iar pe de altă parte le aducea ruşilor mari servicii prin sprijinul inudustrial şi militar, făcut în Occident, comunicându-le datele obţi­nute. De aceea, după cum a spus Radu Nicolae la audieri (vezi. 2.3.), Brejnev a ezitat multă vreme să ia o hotărâre în privinţa lui Ceauşescu cu toate că mareşalul Graciko, comandantul trupelor Pactului de la Varşovia cerşea cu insistenţă debarcarea lui Ceauşescu.


[2] Este semnificativă în acest sens următoarea întâmplare trăită de mine. La jumătatea lui ianuarie 1990, a luat legătura telefonic cu mine dl. căpitan Rusu, din trupele de securitate, care mi-a aflat numărul de telefon de la soţia sa angajai la INMT, ca si mine. Am stat de vorbă cu el si cu un colonel (au venit la mine acasă în str. Jules Michelet) fiind foarte speriaţi de perspectiva pe care aveau în condiţiile măsurilor care se preconizau în acel moment împotriva „securiştilor-terorişti”. De la ei am aflat organizarea DSS şi o serie de întâmplări trăite de ei după 22 decembrie 1989. Căpitanul Rusu m-a invitat şi la el acasă ca să îmi demonstreze că nu a fost profitor al regimului şi că duce o viaţă modestă. Ca urmare a concluziilor pe care le-am tras am scris în „Dreptatea” un articol în care am susţinut că nu toţi „securiştii” trebuie băgaţi într-o oală, deoarece probabil numai 10 - 15 % dintre ei s-au făcut vinovaţi de crime. Apoi cpt. Rusu nu a mai luat legătura cu mine. Prin 1990 venindu-mi la ureche o serie de zvonuri în legătura cu fosta securitate, m-am gândit că poate aflam ceva de la „cunoştinţa” mea. cpt. Rusu şi am dat telefon şi mi-a răspuns soţia, care mi-a recunoscut imediat vocea şi i-am spus „doresc să vorbesc cu dl. col. Rusu” – Dânsa mi-a replicat: „Nu mai este căpitan, este maior acum, domnule Săndulescu, şi este plecat la Braşov”. Mi-am dat seama că problemele sale se „rezolvaseră” aşa că nu l-am mai căutat, dar nici el nu m-a mai căutat ne mine.


[3] Nicu Ceauşescu a făcut armata la scoală de Pilotaj de la Bobocu, lângă Buzău şi a învăţat să piloteze avionul IAR 823, un mic avion de turism cu 4 locuri, de producţie românească.


[4] Diferenţa nivelului de zgomot între cele două avioane AN24 şi Rombac este de ordin a 10% din nivelul zgomotului făcut la decolare motoarele Spey cu care este echipat Rombacul de ordinul a 72 decibeli, diferenţa nu putea fi sesizată uşor nici de un om cu experienţă în domeniu şi cu atât mai puţin de un novice ca Nicu Ceauşescu.


[5] 20-25 luptători de la I. T. Republica; 22 luptători de la IIRUC; 20-25 de la Danubiana; 20 de la Aversa; 10 de la Electroaparataj; 16 de al Flacăra Roşie; 22 de la Motoare Diesel; 10 de la Uzina 23 August;-50-60 de la IRA Griviţa Roşie; 32 de la Laromet; 81 de la Electronica; 27 de la ISPE; 33 de la APACA; 30 de la IPSCAIA.


Ichthus.png

REFERINȚE (ENDNOTE)

Nici referințe, altele decât cele din paginile Georgipediei la care trimite acest articol, nu sunt aici.


Mai multe aici: Ziariști online



Ichthus.png

DESPRE AUTOR

0041.JPEG

Autorul este mereu același, marele anonim din deal și din vale... Scriem la fel cu el, ca să dăinuie Facerea în Grădina Maicii Domnului, în Veacul Vecilor, de-a pururea și-o zi, ca iubirea noastră, IUBI !

Categoriile Georgipediei