Aici începe Georgipedia...

From Iosefina
(Redirected from Main Page)
Jump to: navigation, search

0303.JPEG


Curgerea apei arată Isvorul ei ;

iar felul cuvântului arată inima celui ce l-a grăit...“


Chrismon.png


Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca.

MODL (QUOT-0001 : Sfântul Vasile cel Mare)

Legenda (apud Jacques Paul Migne)


Chrismon.png


De unde am văzut-o prima oară...

traducerea citatului a fost luată

de pe masa părintelui Paisie.


Chrismon.png


Contents

In hoc signo vinces

Cu acest semn vei învinge

ἐν τούτῳ νίκα


Chrismon.png


Ichthus.png

VLASGICA

STUDII VLASGICE


O Istorie Cardinală a Neamului Românesc


Doamne ajută ! Aici începem totul. Ajută, Doamne, setei mele ! Incipit hic totum, Domine, da mihi potum. Fie Numele Domnului în locul acesta în veci binecuvântat !


  • Predoslovie. O Istorie Cardinală a Neamului Românesc. Circumstanțele Istoriei Cardinale : Cardinalitatea (Vlasgica 1 ) ;
  • Neamul. Originile. Cardinalitatea Neamului Românesc : Genografia europeană a fost mai tare ca istoria asiatică (Vlasgica 2 ) ;


Proiectul de Studii Vlasgice

PREDOSLOVIE LA VLASGICA

CIRCUMSTANȚELE ISTORIEI CARDINALE

Iată-le :

Chrismon.png

Ce istorie scriem și de ce ?

Nu cred să fie vreo disciplină de studiu mai iubită la români decât istoria. Dar sunt prea multe istorii.


Merg cu toatele mai peste tot, sau chiar îndărăt ca racul, fiind anume retrogradate prin planuri "globaliste" nu tocmai ascunse, deși tare rele, dar apoi și mult prea simplu de respins, atunci când vrem doar Adevărul, și nu doar note bune.


În Apus am fost în multe biblioteci, La Mazarine, cele ale Muzeului Britanic, British Library, Bibliotèque Nationale de France, Berliner Stadtbibliothek, mă rog. Dar nicăieri nu m-am simțit ca acasă, la BCU, în sala profesorilor, la etajul întâi, (la colecția azi arsă - din Decembrie 1989) unde am buchisit volumele lui Arnold Joseph Toynbee (din ediția rarisimă, Oxford University Press, aceea completă, azi cenzurată).


Fără aplecarea, acasă, peste tomurile saturate de duhul mereu viu al locurilor noastre înființate și sfințite de înaintași, eroi și strămoși, fără acei fiori de bucurie, cu sentimentele limpezi că oriunde aș mai ajunge, tot departe de isvor sunt, fără gândul că numai acasă nu, dar oriunde altundeva "voi muri de sete pe malul apei ", eu nu simt că trăiesc.


Apoi cum văd, merg istoriile şi înainte, dar prea se duc în mai toate direcțiile. Când oprești ca prostul un isvor să curgă, apa lui limpede tot trece, oricare ar fi obstacolul, la vale, ori țâșnește oriunde, aiurea. Care ar fi atunci direcția cea bună ? Sigur nu aiurea, ciocoiește, ca să murim de sete pe malul apei.

Chrismon.png


Cine știe ?

Domnul știe.


Eu cred că noi putem doar contempla istoria și, privind senin, așa ca în drumul firesc al apei, la fel de firesc, de pildă, cum se făcea de se lumina inima sfântului Vasile cel Mare, noi tot facem câte ceva, fără să desfacem.


Încet, pătrunzător, durabil, hrănitor, lumină creștea în inima sfântului, apoi în tot ceea ce făcea el din adâncul pieptului, ab imo pectore. În adâncul lui nu era decât loc curat, din inimă pentru lumină. Iar lumina aceea, intrând și în lucrurile privite de sfânt, rămânea acolo. Apoi lumina creștea, trecea mai departe, și apoi tot mai departe.


Astfel e făcut de pildă, apoi spre pildă și spitalul, instituție fundamental ortodoxă, în care eu am petrecut o bună parte din viață și pe care sfântul a creat-o pentru prima oară. Sfântul Vasile a creat Basiliada cu ajutorul uneia dintre surorile lui, cea mai mare, Sfânta Macrina.


Chiar azi, într-o zi de iulie, ziua 19, când trec să corectez aceste rânduri scrise prea dintr-o singură suflare ca să mai priceapă cineva, la prima vedere, de unde vine acea suflare, de ziua ei, măicuța îmi face un semn, iar eu o simt, văzând-o, parcă zâmbind...


Sfânta Macrina a fost o măicuță nevoitoare în feciorie, care a trăit frumos, supraviețuind fratelui mai mic, sfântului Vasile, chiar bolnavă așa cum era, de cancer. Cum am fost la rându-mi bolnav, am ajuns ca supraviețuitor până la ora când scriu azi, și cu ajutorul rugăciunilor sfintei.


Făcut de sfânt, prin felul firii lui, spitalul nu poate exista fără Adevăr. Mai trebuie însă ceva, pentru ca această paradigmă să crească. Mai trebuie o cale către măcar un pic de sfințenie, calea dreaptă. Iar calea dreaptă, fiind la fel cum ne e lupta, dar mai ales cum ne e credința, se cheamă dreapta slavă în tot ceea ce facem.


Care ar fi această vestită cale și în ce direcție ne-ar duce ea ?


În tot ceea ce facem, slăvim pe Domnul care ne îngăduie să ne alegem liber calea, calea cea dreaptă, chiar aceea pe care ne îngăduie să o și vedem bine. Este această viziune particulară ? Poate, dar nu în sens sau în cerc vicios, ci într-un fel unic, în sensul unic al viziunii drepte (și totodată a celei virtuoase, pentru că ea nu vrea să înșele), dar mai ales smerite, deoarece ea nu dă, ci ia lecții.


Domnul face timpul, oamenii fac doar istorii. E ceva de înțeles aici.


Chrismon.png

Calea aleasă

Recunoașterea de la început a posturii noastre epistemologice în cunoaștere este mai mult decât necesară. Poziția noastră este aceea de primitori activi. Este vorba de o atitudine în care subiectul poate recunoaște Adevărul, și într-adevăr î-L și primește, apoi poate tinde, primindu-L, chiar la desăvârșire, și chiar la una dumnezeiască.


Dar subiectul cunoscător nu-L poate crea, orice ar face, deoarece ontologic, Adevărul nu este un obiect, nici măcar un raport dintre subiect și obiect, ci El însuși. Acest fapt atât de evident încât pare absurd să-l mai enunțăm, este de remarcat totuși.


Iată de ce : Deoarece într-un mediu intelectual de prigoană totală, apoi permanentă, și într-un climat prevalent de fundamentalism ateu tot mai agresiv, în ciuda falsei libertăți "compensatoare" a lui "anything goes " recunoașterea Adevărului într-un mod mai mult decât logic, este cu totul fundamentală. Aceasta ne distinge de o seamă de "predecesori".


Noi nu credem de pildă, ca tânărul Albert Einstein, că tramvaiul din Berna încetează să existe când întoarcem capul, doar ca să nu-l mai privim, sau ca episcopul anglican George Berkeley, pentru care a fi este a percepe esse is percipi.


Deci dacă în idealismul meu subiectiv, apoi în nominalismul meu cel mai abject, noțiunile (inclusiv cea de Adevăr) sunt doar simple nume (universalia sunt nomina ), păi atunci "nimic nu mai cade", rien ne va plus.


Introducând doar nume, cum s-ar părea că facem, mereu altele, dar care nu ar corespunde realității, am putea ceda ușor puterilor diabolizate (nomina odiosa ) deoarece ispitele intră prin direcții acaparate de ele ale gândurilor, chiar prin noțiuni, ca un suport abil de păcăleală.


Introducând nume de noțiuni noi, avem grijă mereu ca să nu le dăm prin aceasta drept de cetate în mintea noastră dacă ele, noțiunile, nu se arată autonome și vii și deci nu sunt, vom vedea imediat cum, "cardinale" trecând testul criteriului nostru. Avem acest criteriu necesar în calea aleasă a cercetării noastre doar dacă nu căutăm altceva decât Adevărul.


Chrismon.png

Straja lui Harap Alb din calea Spânului

Demonii nu au ei înșiși energie proprie, trăind doar pe seama noastră în măsura în care îi îngăduim mai întâi în gânduri. Parazitându-ne desigur, în mod satanic dirijat, doar pentru a ne acapara energetic, ei au o mare abilitate, ceea ce este un fel de erezie informațională, de a ne prinde în vâltoarea cu care sfredelim ce aflăm doar prin curiozitate.


Dar atât. În măsura în care ei pululează și se insinuează peste tot ca în patologia invaziunii canceroase, dacă putem constata că sunt demoni, și noi nu le dăm drept de cetate, pentru ca ei să poată lansa de acolo gânduri scormonitoare, prin care să ne paraziteze și mai tare, și să câștige lupta, ei nici nu există. Așa ar trebui să fie și în fapt, la cercetarea iscoadelor străine, la Straja de Ţară de la Hotară.


În mod limpede, Dostoievsky (Фёдор Михайлович Достоевский) a scris pagini nemuritoare despre întemeierea în Adevăr a luptelor din inimile noastre : "Te poţi înşela în ce priveşte o idee, dar nu te poţi înşela în ce priveşte inima ". În lupta cosmică dintre construcții și ispite, pe terenul de bătălii fără opreliști al locurilor cele mai curate ale inimii noastre, se joacă istoria. Desigur, istoria cardinală.


Dacă direcția gândurilor nu este cercetată de inimă ar însemna că așa cum tentează relativismul, tot la fel de abject ca întotdeauna, el poate să revină azi în câmpul teoriei cunoașterii, şi atunci există doar ce vreau eu să existe. Asta pare, dar într-adevăr chiar şi este odios, deoarece aceasta este chiar definiția fariseismului, a "face să pară" pentru a avea, în locul de a fi.


Acum desigur, fiul meu mă face mereu pe mine să fiu tatăl lui, în mai mare măsură decât îl fac eu să fie fiul meu cu scăderile mele. Dacă mie mi s-a îngăduit din mila Domnului, să fiu tatăl lui, este pentru că numele fiului meu era cunoscut de Domnul înainte ca fiul meu să fie. Faptul că prin bunătatea lui din fire fiul meu mi-a îngăduit să gândesc asta, pentru că există, nu poate însemna că el determină în mine paternitatea sau eu vreo oarecare filiație.


Am priceput, deci, cum condiția, statutul de existență, apoi direcția cercetării noastre, sunt toate determinate într-un fel cardinal de Cel ce este, Cel ce dă, și anume mereu, în orice clipă și în orice loc, ca Acela ce ne îmbie să fim în Chipul și Asemănarea Lui vie.


Sigur a urma această gândire dreaptă nu e deloc o cale "ca lumea", și aceasta în nici un sens. Dar nici nu putem merge pe o cale mereu schimbătoare decât dacă unim vorba cu fapta, rem tene, verba sequentur, deci numai decât dacă avem și harta și busola. Totuși, calea în care suntem deja ceea ce suntem ne-ar ajunge, fiind ea din fire.


Firea aceasta, desigur, ne-ar ajunge cu îndestulare dacă am căuta-o mereu, chiar și cu lacrimi când nu se poate altfel, dar numai pe aceea. Numai însă și dacă, din încercările crude ale timpurilor, saeva necessitas, o și vrem mai presus de orice. În fine, apoi, și numai apoi, oricând, oriunde, chiar o și păstrăm pe aceea mereu dreaptă.


Chrismon.png

De ce nu putem alege orice cale ?

Dar de ce nu vorbesc aici de orice cale care pare dreaptă, și chiar atunci când n-ar fi, ar fi doar "corectată" ? Păi cine ar fi corectorul ? Cine păzește paznicii ? Quis custodiet ipsos custodes  ? Deci am priceput, calea noastră nu urmează decât duhovnicia, iar nu făcături anume, ispititoare, lustruite dar înșelătoare, ale unor "Magiștri ai discursului".


Absolut toată, dar toată lumea a încercat în istoria noastră să ne schimbe firea. Împăratul, "pentru că era împărat", boierul, "pentru că putea", vătaful pentru că "trebuia", arendașul și birtașul pentru că "ne păcălea", angajatorul, ca să "câștige" pe seama angajatului, angajatul, pentru ca să se pună bine cu angajatorul, etc.


Nu mai scriu de partide care vroiau "omul nou", sau de guverne, inclusiv cele mondiale, care voiesc "o nouă ordine". Vai de biet român, săracul ! Va fi fost mereu așa ?


Voi dovedi mai departe prin partea dură a studiilor de aici, unde e vorba de primele șase din studiile mele vlasgice, care urmează toate acestei predoslovii, că în mod cardinal, "la noi", de la început a fost dreptate.


Cu toate acestea singurul care ne-a schimbat vreodată este Iisus Hristos. Nimeni nu poate face mai bine. Istoria este destul de lungă ca oricine să poată pricepe.


Chiar cei ce vor, în mod fariseic, după Nașterea Domnului care e singurul eveniment real din istorie, și încă vor tot mai agresiv, "noul", au nevoie să se repereze de la "vechiul", care este cel natural, fiind chiar "firea lucrurilor". A lucrurilor, dar și firea noastră, aceea care ne îngăduie să mai trăim, ca să fim sau ca să devenim mereu exact ceea ce suntem deja.


Fățărnicia este plata permanentă a unui tribut cu care fariseul, plătindu-l, crede că face față realității, prefăcându-se că ar fi preocupat de Adevăr, pentru că știe că fără Adevăr nu se poate.


Cine încearcă fără nici un sens, sau respect pentru ceea ce este, ca să ne schimbe firea, păcălindu-ne, este doar viclean, și nu înnoit, ci doar prefăcut, pentru că nu vrea decât să ne înrobească.


Chrismon.png

Calea cardinală

Azi avem "progresul" cunoștiințelor. Viziunea asupra istoriei a ajuns a fi bâlciul, reconstituirea, și invazia punctelor de vedere cât mai fistichii. O istorie e "acceptabilă" dacă e scrisă (când mai e scrisă și nu e direct filmată sau doar recitată de un actor cu o voce profesional pregătită să presteze orice rol) numai atunci când trezește în cititor interese de babe bârfitoare din partidul babelor conservatoare.


Pe de altă parte, simplul volum al studiilor, ca și specializarea lor excepțională, face o viziune de ansamblu tot mai greu de conceput și practic, imposibil de realizat. Duhul cercetării este gonit de Mamona care dictează ce se va cerceta, în ce direcție, și din păcate, cu care anume concluzii se va încheia, încă înainte de a începe.


Ideologia de birou hotărește regia de platou. Avem azi burse pentru "dovedirea" homosexualității în diverse contexte, dar nu pentru arheomitologie, genografie, sau istoria bisericii ortodoxe din Ardeal în secolul al X-lea după Hristos.


Când în săpăturile de la Alba se găsește, în mod miraculos, biserica voievodală a lui Iuliu cel Bătrân, a cărui vizită împreună cu mitropolitul Ardealului la Țarigrad, în vremea Porfirogenetului este consemnată, această dovadă cardinală a statalității noastre în Mileniul Întunecat este iute îngropată din ordine de origine deocamdată necercetate.


Aldous Huxley începuse deja într-un roman, Counterpoint, dinainte de Brave New World și de uhroniile sale bazate pe mescalină, să ne învețe că istoria ar fi fost doar un epifenomen al comportamentului sexual "al femelei umane".


Dar povestea e mult mai veche, pentru că ea trece prin istoriile de budoar și prin nasul Cleopatrei până la teze de doctorat contimporane despre tipurile de diletto în paleolitic-ul maltez (aici nu mai e doar un argument retoric, din păcate chiar nu exagerez).


Această mișcare "progresistă" care ajunge la curentul "anything goes" din direcția bine numitelor "canale" de excreție tele-vizuală a început cu "iluminismul" sau chiar cu John Dee și Francis Bacon.


Ea a fost perfecționată în sensul cel mai distructiv imaginabil, dar remarcabil de precis formulată în "Protocoalele Înțelepților Sionului", un fel de "proces verbal" al unei întruniri secrete dintr-o casă conspirativă din Frankfurt am Main, chiar înainte, dar nu cu mult înainte, de înființarea acelui trist faimosului Illuminatenorden.


Firea creată este deci dreaptă prin natura ei. Ei, și chiar când e cotită, sau sucită, dar intoarsă "din fire", ca aceea a lui Pralea "firea cea întoarsă", doar din unicitatea ei, mereu creatoare (taina persoanei), iar nu din viclenie sau din păcatele noastre, dacă e credincioasă, ea rămâne tot armonioasă.


Natura firii este creată, deci ea urmează un plan. Planul e un sistem de repere ontologice, nu neapărat axiologice sau etice. Deci avem un model în felul în care suntem deja.


Într-adevăr, acest model care este, în mod strict, invariant, deoarece este creat, fiind "la fel așezat", în chipul și asemănarea Domnului, "homotetic", ba, aparent, chiar și izotrop, ne ghidează mereu, cum ar fi de pildă aici, pe mai departe.


Nu este lucru firesc care să nu fie drept sau doar crescut drept, în libertatea lui firească. Dreapta fire este cultura noastră, în slava dreaptă, și de loc deșartă. Voi încerca să arăt că în ciuda tuturor piedicilor, ispitelor, și mai ales înșelărilor, istoria noastră nu poate fi decât dreaptă.


Voi numi imediat aceasta, nici mai mult nici mai puțin, decât cardinalitate.


Chrismon.png

Definiția cardinalității

Operațional, această cardinalitate înseamnă, în Adevărul pe care îl caut, ca și în valorile pe care le descopăr, absolut orice dimensiune în tot ceea ce urmez ca direcție.


Dar cardinalitatea este și un anume tip de direcție care e unică, fiind mereu aceeași, ea însăși, adică un invariant, în raport cu orice dimensiune creată - o proprietate remarcabilă, care va rămâne mereu multidimensională, ca și realitatea creată (nu imaginată, "virtualizată" sau pur și simplu doar decăzută).


Cardinalitatea este o proprietate a oricărui ceva dintr-un întreg, ce există în fiecare parte astfel încât aceasta devine o "parte întreagă" (pars pro toto in omnibus).


Pare complicat, dar nu este, mai ales când contemplăm un pic lucrurile. Pentru asta fac un pic din câte pot și eu, prin informații vechi și noi, impecabile, și urmărite oricât de sus se lasă cercetate, apoi prin concepte care ating matematicile în sensul de "bucurii simple", invitând mereu la contemplare.


Pentru cei care înțeleg rigorile contemplației matematice putem preciza definiția noastră cu noțiunea de număr cardinal :


Cardinalitatea este o proprietate a oricărui număr dintr-o anume infinitate (de tip "alef zero"), ce există în fiecare mulțime cu același număr de elemente, încât numărul aceasta devine " cardinalul acelei mulțimi " (de numere naturale, adică întregi și pozitive ).


Cardinalitatea există, credea Georg Kantor, și pentru diferite feluri de infinități, cum ar fi "alef unu", care e un tip de infinitate de "puterea continuului", cu numere nenaturale, cele transcendente neimaginare, dar "aritmetica" aceasta a infiniturilor l-a lăsat nebun pe autor.


Probabil că matematicianul acela, de altfel prea genial, luase literal, ad litteram legenda talmudică despre un rabin care s-a pus să argumenteze cu Dumnezeu și rabinul ar fi câștigat. Se sparie gândul !


Obțin, desigur, ceea ce văd, prin insistență, prin consubstanțialitate și prin inspirație, dar nu prin vreo manie, sau vreo "teorie a întregului". Ne îngăduie să vedem, cu mult mai multă generozitate decât ne putem imagina, astfel fiind, chiar Domnul, dar numai El știe.


Chrismon.png

Un exemplu imediat : simbolul cardinal

Pentru a fi mai ușor de priceput cardinalitatea, să vorbim despre un exemplu curent. Ceea ce am definit drept cardinalitate, se aplică de minune în domeniul energetic cu desăvârșire evident al simbolisticii.


Dacă acest ceva anume pe care l-am numit cardinalitate există în orice parte a unui întreg astfel ca partea să fie întreagă (să poată "parti-cipa" la întregire), atunci simbolul poate fi cardinalul ideal, prin natura sa densă, puternic sintetică și energia inerentă condensării atâtor valori.


Ca un drapel în mâna fiecărui demonstrant, și ca salutul vlasgic simultan, de la inimă la cer, producând rezonanța mulțimilor ce simt Adevărul într-același gând, simbolul sperie doar pe lași, pe trădători și pe uneltitori.


Iar simbolul care e cardinal permite cardinalității să se exprime într-un mod foarte ușor perceptibil cu o tinerețe fără bătrânețe și cu viață fără de moarte și să se transmită singur, fără agitatori, într-un fel cu totul firesc, armonic, rezonant, astfel încât el devine autentic și peren.


Într-adevăr, ce permite unui semn să semnifice orice dar mai ales un sens privilegiat dacă nu cardinalitatea acelui semn ? Și iată cum :


Simbolul este un invariant al formei sau al ideii percepute. Într-adevăr, în prezența unui simbol cardinal, perceput de către minți antrenate și neobosite, care trăiesc un fel consacrat de comuniune, semnul său va semnifica lucruri constante în raport atât cu dimensiunile, cât și cu instanțierile sale.


Aceasta conferă un avantaj limbajului de mare densitate comunicativă bazat pe simboluri, dacă semnul lor este interpretat în același fel.


Cum nu există coduri universale (bulgarii de pildă "dau din cap că nu", când vor să zică "da") este limpede că dintre numeroasele sisteme de simboluri, cel care are mai mult succes este cel care se răspândește cu tot cu un tip de civilizație în care există o comunitate intensă, ritualistică, de credințe, de idei, de simțiri sau chiar liturgică.


Adagiul cuius regio ejus religio se aplică la istorie și la înrobiri. La origini, firesc, în preistorie, și la creșterea civilizației fără înrobire, așa cum făceau misionarii și eroii culturali al vlasgilor peste tot unde răspândeau felul firesc de a fi al lucrurilor și al relațiilor dintre oameni, cu legitimarea prin valoare și nu prin forță, cuius religio ejus regio.


Cu acest adagiu de asemenea devine inteligibil într-un mod coerent și explicit caracterul imanent meritocratic al neamului care creează acel sistem de semne cardinale care semnifică esența raporturilor energetice dintre oameni.


Acest sistem ancestral cuprinzând svastika și taighitu semnifică mereu, într-un mod extrem de util și de funcțional, naturile periodicităților cardinale și polarităților constructive. Acestea, celebre, care fără a fi universale, sunt un sistem de semne care grăiește încă tuturor, au o circulație maximă.


Chrismon.png

Simbolul cardinal manipulat politropic

Simbolul cardinal poate fi interpretat și ne-natural, în mod voit fals, deci fariseic, de către cei care nu cunosc realitatea, sau o cunosc dar vor numai s-o manipuleze sperând că ar putea să o domine, exact ca în magia neagră pentru a deturna, parazita și fura energiile într-un sens diabolic. Înainte de a funcționa într-un sens excesiv și intens deturnat de ideologia sionistă și chiar diabolizată, svastika era un străvechi semn cucutenian, originar.


De fapt simbolul precede civilizația strămoșilor noștri, care e prima din Europa. Încă dinaintea topirii ghețarilor, aceia care vor deveni primii agricultori și primii creatori de cultură, apoi prima civilizație europeană, și singura fără înrobire, bazată doar pe noblețea de suflet, grupuri sporadice de vânători de mamut ca acelea care au lăsat tabere la Coșăuți, Brânzeni și chiar mai departe, în Mezin pe Nipru, le sculptau în colți de fildeș și dansau folosindu-le.


Odată devenind locuitori ai unor mari "megastructuri" de câmpie drept pre-cucutenieni în Moldova, Basarabia și Ucraina, și orășeni în complexe urbane ca în Ardeal, pe valea Mureșului, vlasgii care erau strămoșii noștri, etnogenetic aceiași ca noi, românii de pretutindeni și singurii europeni aflați încă în aceleași locuri azi, cu douăsprezece mii de ani mai târziu, l-au răspândit în lume.


Căile de răspândire au fost ele însele "în svastikă" : NV spre Scandinavia, insulele britanice și Bretania, SV spre peninsulele italică și iberică, SE spre Anatolia, peste Bosforul încă nestrăpuns de ape, peste marea Konya și de acolo prin Semiluna Roditoare, pe brațul ei apusean, levantin și libanez până în Țara Sfântă, dar mai întâi pe brațul răsăritean al Tigrului și Eufratului până în Sumer. Poate au fost, peste marea de la poalele Araratului, azi lacurile izolate Van, Sevan și Urmia, contacte cu civilizația veche a Iranului.


În fine, NE pe calea cimmeriană de la miazănoapte de lacul pre-pontic spre marea câmpie rusă, iar de acolo spre China prin marea care umplea bazinul astăzi deșertic al depresiunii intramontane a Tarimului, dar mai ales prin Ținutul celor Cinci Ape (Panci Apa) azi Pundjab.


India va fi atinsă de Alexandru Macedon, restauratorul imperiului vlasgic asiatic la peste opt milenii de la acțiunea lui civilizatoare pe calea de sub Ararat. Tradiția atribuie acestui tânăr împărat neînrobitor, un caracter nobil ca al regilor persani despre care cântau încă Sāadi și Ḥakīm Abu'l-Qāsim Firdowsī Țusī.


Excursiunile lui Alexandru în Transoxania n-ar fi putut fi consacrate și nici consemnate, fără stațiile locale tokhariene ale imperiului massaget de trei ori centenare, și nici posibile în absența experienței ariene în valuri multiple pulsând spre India, în perioade discrete peste timpuri de opt ori milenare. Tradiția românească a Lixăndriei denotă o oarecare familiaritate ancestrală cu acele locuri.


Acolo, în locul de contact al arienilor cu dravidienii pe malul drept al fluviului azi secat Sarasvati au avut loc evenimentele fondatoare ale hinduismului și ale sistemului de caste (varna) cântate imnic în Vede și Upanișade, epic în Rāmāyaṇa și Mahābhāratam și juridic în Mānava-Dharmașāstra - legile lui Manu.


Numele sanskrit (SANS DEVA IAST स्वस्तिक) este suas ti cu diminutiv -ika, în sensul aproximativ de "să-ți fie (să ți se-nvârtă) cum vrei tu". Interpretări diverse trec prin roza vânturilor și salutul soarelui până la Ursa Mare, și Polul Hiperborean. Țăranul român îl punea pe stâlpii porții ocolului său, țăranca româncă îl cosea, ilustratele militarilor americani îl imprimau într-un sens propițiatoriu, până și bolșevicii îl foloseau în actele oficiale și pe bilete de bancă.


Heinrich Schliemann, un hangiu abil și încăpățânat este primul care în 1871 a apropiat descoperirile lui de amator în straturile cele trei cele mai vechi de la Troia, care sunt săpate vraiște dar s-au dovedit cu toatele cucuteniene, mii de instanțieri ale semnului, de numele care apărea des în Vede pe care începuse în Anglia să le traducă "nemțește" Max Müller.


Folosind lucrările lui Gabriel Gheorghe, un admirabil lingvist, despre primordialitatea limbii române sătești, dar și ale mele în privința celor trei nume fundamentale ale luminii la strămoșii noștri direcți, eu propun o interpretare simplă bazată pe caracterul cardinal al firii neamului românesc : este vorba de un salut. Fonetic ar fi putut să fie "să iaste ca", iar semantic "să iaste ca acasă" (în centru) pornind periodic în cele patru vânturi.


Teoretic, din deducții bazate pe macrohidronimia originară europeană, cum am explicat mai pe larg în multe locuri, la noi erau trei rădăcini străvechi pentru tot atâtea lumini : increată, - *Khā, reflectată, - *Bhā, și translucidă, cu o conotație de transparență glacială și limpede, -*Dān.


Ultima rădăcină se află în toate numele marilor fluvii europene, fără excepție, de la Rhi-*Dān (Rin) la *Dān (Don) trecând prin Rhō-*Dān (Ron), prin cumpăna apelor din lacul Bo-*Dān (Boden), *Dān-Eri (Dunăre), Eri-*Dān (Pad), *Dān-Astes (Nistru), *Dān-Aper (Nipru) sau Ku-*Dān (Kubanul).


Aceasta este o nesperată dovadă a întinderii cel puțin paneuropene a limbii celor ce au dat aceste nume de la originile lor postglaciare, dar și a culturii și mai ales civilizației pașnice și neînrobitoare a strămoșilor noștri direcți cu care macrohidronimia este coerentă.


A doua se află în numele banilor, apoi în interjecția "" sau chiar în naiba (n-ai bhā). Rădăcina aceasta a fost extrem de persistentă în forma nazalizată în numele Banatului și Băniei, de exemplu a Severinului iar în forma "lichidă" (sonanta alveolară laterală) cu l în numele Bălaurului, balelor, bălților, dăcibalelor (atestate în Tăblițele de la Sinaia), sau în numele Bellu.


Din indicațiile faraonului monoteist în scrisorile de la Amarna, scrise în lingua franca a Orientului Mijlociu, aramaica, aflăm că toți regii erau "bani" (folosind inversiunea fonetică PHRE Ban | naB) : Nab-Mu-Aria (Akenaton, A - khā - en - Aton), Nab-U-Kad-Nețar (Nabucodonosor). Aceasta este încă un alt tip de indicație în linia ideilor emeș ale lui Constantin Olariu Arimin (eu văd PHRE emeș | șeme).


Iar prima este "energia din vârful muntelui sau piramidei". Fiind subtil, radicalul *Khā este mai greu de găsit de-a dreptul în adâncuri. Dar în alfabetul pelasgic el este sunetul din vârf. "Căldură", "cărămidă" și "cal" sunt buni candidați la statul de cuvinte formate cu rădăcina energiei increate. Cel mai grăitor exemplu este însă cuvântul arhi-străvechi și cu adevărat esențial, "acasă". Acasă, Să iastă că Acasă.


Acesta, "acasă", cuvânt pe care foarte tardiv dardanii l-au dus la Roma drept Akka Sua a avut o soartă din care putem reconstitui încă una din luminile din depărtări. Akka erau nici mai mult nici mai puțin decât Larii și Penații (cei de la temelie, zeii casei din pimniță). Akka este deci A-Khā sau mai degrabă PHRE Āhk | Khā.


Când merg acasă, de oriunde aș mai veni și eu, și din ce depărtări de peste nouă mări și nouă țări, eu mă întorc la întâia lumină, acolo unde este ea, de unde pleacă ea și de unde am văzut-o pentru prima oară.


Mai la suprafață, "împrumuturile" grecești, egiptene și semitice devin evidente : Keops (Hufu) din *Khā și ops, "privire luminoasă (ca a unui vițel)" (Jean Faucounau), Hafra din *Khā și Phre, "frenezie (ca a unui vițel)", Mykerinos (Menkaure) din Muc, *Khā și Rhinos SYRE ri - no | no - ri (nări), o parafrază cam așa : "nări strălucind de muci", ca botul umed al unui vițel. Apoi combinații doveditoare ca "bacca" din *Bhā și *Khā, sau "kaaba" din *Khā și *Bhā, ca să nu vorbim de cabală.


Doctorul Napoleon Săvescu ar fi fericit să vadă că noi menționăm și kamikaze printre mugurii luminii celei dintâi, pe lângă numele Geru al singurului deputat ainu (neam al cărui animal totemic este ursul) din dieta japoneză. Este ursul care nu trebuie plimbat ci acela care ca la ruși nu trebuie referit prin interdicție magică a numelui strămoșului decât prin parafraze - med-vedev, cel ce vede "miedul".


Ideologii partidului național-socialist din Germania învinsă în 1918 și obligată să facă imposibilul prin tratatul de "pace" de la Versailles, politruci care erau la fel de confuzi și de infiltrați cu idioți utili ca orice partid "revoluționar" din lume, au preluat din Tibet tot soiul de idei pe care însă nu le-au prelucrat firesc, natural ci într-un duh înrobitor.


S-ar putea, desigur, să aibă un sâmbure de adevăr povestea tibetană. S-ar putea măcar conceptual, dacă nu și mitologic sau măcar din informațiile bizare ale științelor oculte, care cer toate o întindere a elasticului inteligenței până la complianța maximă.


S-ar putea, dacă jidovii sau urieșii ar fi ieșit din interiorul, presupus gol, al țărânii din care suntem făcuți și în care toți ajungem, prin buricul pământului cel de la Polul Nord, numit Ultima Thule și dacă aceștia ar fi albi, și dacă ziceam că ei ar fi strămoșii germanilor, ca să legitimăm puterea Reichului de o mie de ani. Cam mulți de "dacă".


Eu unul sunt mai atras de năpârstoci, și de cignomanuși, pentru că aceia se hrănesc ca și mine cu nestemate dar nu discut și nu judec decât ceea ce am aflat bine de tot, cu slabele mele puteri și cu sărăcia lucie și cruntă a surselor de informație autentică, între care și până la mine, cititorul, se întinde ca o pânză de țesut canceros, internetul, cu ascunzișurile sale prevăzute încă de la sursă, by design.


Pot însă face multe legături logice cu tot ceea ce știu deja. Întâi, nu totul e scris, iar ce e scris trebuie citit în legătură cu multe, foarte multe lucruri. Adevărul este Singurul Judecător iar dreptate istorică se va face când istoria se va încheia.


Svastica există de cel puțin zece mii de ani, dar eu pot face închisoare în multe jurisdicții europene dacă o desenez.


De ce ? Ei bine, pentru că în ultimii nouăzeci de ani (sub 1% din viața acestui simbol cardinal) niște răi și șturlubatici au pus peste cot o banderolă cu care să-i sperie, sau și mai rău, să-i jignească pe cei buni și cuminți.


Și nu trebuie să-i speriem pe cei buni și cuminți că atunci ei vor fi mai puțin buni și mai deloc cuminți și ne vor prigoni rău de tot cu o variantă a lui Quod licet Iovis non licet bovis, adică "aceea ce e permis lui Iupiter, nu-i permis boului". Mesajul subliminal în forma scurtă mi se pare a fi acesta, de recentă și tristă notorietate : "măi animalelor".


Mi se pare astfel mult mai explicit prin exemplul simbolului cardinal să afirm ce istorie facem și să precizez care sunt metodele de studiu anti-politrope și anti-izotrope.


Întâi, spre deosebire de Mișcarea Legionară, care era de la origini un fel firesc de a ne opune înrobirii sufletești printr-o altă revoluție, tot sufletească, politrucii din Deutsche Arbeiterpartei aveau un tip de obsesie rasială bazată pe neînțelegeri ale neamurilor și raselor și clișee ideologice care pot racola facil voluntarii oricărui tip de cășunare căreia i se oferă chibrite pentru aprindere în pulberărie.


Efectiv, pentru a învinge definitiv o mare putere trebuia doar ca aceasta să fie victimizată, apoi culpabilizată. S-a glosat enorm în ultima sută de ani, prin minciuni, manipulare și demonizare pe tema urii împotriva iudaicilor, care este ca orice ură, de natură satanică, dovadă că ea hrănește ura împotriva neiudaicilor, demonii cooperând între ei în parazitismul lor energetic comensal.


Dar nici un fel de ură nu poate schimba istoria cardinală, ale cărei Cale și Viață sunt Adevărul. Planificatori atenți au prevăzut mai multe războaie globale prin care să fie impusă globalizarea lor atât de jalnic concepută în novo ordo seclorum.


Să i se interzică unei mari puteri învinse ca Germania să se înarmeze, să i se implanteze cancerul inflației și jungherul numit "republica de la Weimar" și să i se propună un tratat secret prin care bolșevicii să permită uzinelor germane să prepare o mașină de război în URSS din care doar tancurile erau numărate cu zecile de mii, era să vrei să câștigi dinainte dar altceva decât războiul.


Mai trebuia însă o ideologie, dacă se poate o jumătate de adevăr cât un țânțar făcut armăsar, și multă sforărie. Și mai trebuiau, ca mai întotdeauna, idioți utili masați în pulberăria cu chibrituri suedeze din dotare.


Chrismon.png

Simbolul nu poate fi ucigător dacă rămâne cardinal

Pe noi ne preocupă deci, în modul cel mai limpede, nu manipularea, nici vreo ideologie, nici vreun alt scop, mascat sau nu, decât ceea ce e declarat în această Predoslovie la Studiile Vlasgice. Ceea ce într-adevăr este cardinal, oricât de dificil ar fi grupurilor de interese care au mereu doar o putere temporară, să asculte, darămite să accepte, trebuie însă foarte limpede spus.


Când intervine cenzura, mereu excesiv de tâmpă, monopolul Ministerului Adevărului este asigurat. Poliția gândirii a lucrat. Dar tot ce este ascuns până la urmă se va arăta. Între timp libertatea, care ne determină a fi noi înșine, și nu niște robi nevolnici, nu ne poate fi luată. Adevărul trebuie asiduu căutat, poate fi cercetat și gândit autonom, simțit, afirmat și cercetat fără ură și fără părtinire.


În toate acestea nu avem nevoie de falși păstori, trebuie să ne ferim de Spânul, și trebuie să putem folosi Apa Vie și Iarba Fiarelor. Iar ceea ce nu avem nevoie, de sfatul experților "ca să ne explice ei" vom afla, la vremea cuvenită. Consultându-i doar când îi recunoaștem liberi, cinstiți, drepți și curajoși. Chiar și atunci îi cercetăm și îi întrebăm tot noi în mod exclusiv liber, apoi și exhaustiv. Evident nu avem nevoie de legiferare în afirmarea Adevărului în istorie.


Ei bine, cum văd eu că s-au tras sforile :


Politrucii din Deutsche Arbeiterpartei (DAP), care nu era nici remarcabil, nici numeros, nici încă Nationalsozialistische (NSDAP) la începutul lui 1919 erau doar un pumn de "idioți utili". DAP nici n-a fost timp de un an, apoi încă timp de trei ani până la puciul berii - bine numitul (Hitler-Ludendorff-Putsch) din 8-9 noiembrie 1923) vreun mare viespar rasist în ciuda "numelui odios". Și nici Hitler nu era încă "Hitler".


Văd în DAP o reacțiune oarecare la îngenunchierea de la Versailles, una simplă dar care a fost recuperată de prea multe forțe oculte, buni infiltratori și buni programatori, pentru capitalizarea sentimentelor de mândrie și de ură într-un vast plan diabolic.


Politrucii și idioții utili din DAP nu prea comunicau cu ocultiștii din Studiengruppe für germanisches Altertum ei înșiși ocupați cu blazoane mai degrabă decât cu democide. Ei erau un fel de fațadă a doar aparent defunctului Illuminatenorden prin (Thule-Gesellschaft) care doar îi "sponsorizau".


Printre ideologii din perioada DAP în spatele multor perdele de fum se află un savant, Karl Haushofer, căsătorit cu o iudaică pe nume Martha, care nu era o nouă Esteră ci o femeie iubită (la fel ca în cazurile lui Radu Gyr, Paul Goma, Lucrețiu Pătrășcanu, sau părintele Virgil Gheorghiu), și un elev, discipol și prieten, pe nume Rudolf Hess.


Louis Pauwels și Jacques Bergier, în Le Matin des Magiciens, susțin că primul, Karl Haushofer, a adus tibetanii la Berlin și că doar cei doi au introdus svastica în sensul cel nou, falsificat dar aceștia nu sunt decât jurnaliști simbriași prea puțin credibilii ca adevărați istorici. Rudolf Hess a fost asasinat când avea 93 ani, ca singurul deținut dintr-o închisoare din Berlin, azi distrusă. Mormântul lui Rudolf Hess a fost distrus. Ce ne pot spune acestea ?


Într-adevăr, printre multe alte elemente ale cioburilor oglinzii istorice sparte anume se află un alt personaj cu multe identități, Rudolf Glauer recrutat în Egipt pentru o mare misiune masonică "sincretică", și aparent înzestrat cu bogății terestre de un adevărat baron care i-ar fi dat numele, sau măcar unul dintre ele, cel mai sonor) care cumpără partidul (DAP) și "organul" să de presă, Observatorul Popular (Völkischer Beobachter).


Societatea devenită astfel ușor de caracterizat drept ad hoc (Thule-Gesellschaft) este prima care folosește sensul falsificat al svasticii în emblema ei organizațională, pe un fond satanic de soare negru și deși stilizat apărând aproape circulară, deja levogiră, în sensul distrugător, al lui Kālī. Dar "sincretismul" masonic și Cei 72 hotărâseră deja să ucidă soarele adevărat "în efigie".


Adolf Hitler care nu avea cum să-și câștige existența la lăsarea sa la vatră la Armistițiul din 1918, s-a angajat ca Verbindungsmann, un soi de politruc într-un Aufklärungskommando (o unitate de CI-ști) a Reichswehr-ului, care era armata Împărăției, ca să infiltreze, la ordinele căpitanului său, noul partid, DAP-ul acesta. Ce a urmat este de notorietate istorică oficială.


Lucrătura a continuat vreo patru ani cu multă publicitate : puci, pușcărie, publicații (Mein Kampf). Și ceva care "să prindă" prin vechime și forță magică deturnată satanic, cum ar fi svastica. Ce a urmat știm, din dureroasa, nemaipomenita orgie genocidară și democidară care a lăsat sute de milioane de morți.


Atâta înverșunare contra unui simbol pre-cucutenian atestat cu cel puțin zece mii de ani î. Hr. în fildeșul colților de mamut sculptate la Mezin pe Nipru trebuie să ascundă ceva. Să procedăm logic. Întâi, situl de la Mezin nu este pre-cucutenian ci chiar la sfârșitul sau la tranziția unei societăți de vânători izolați în plină glaciație, locuind în permafrost care trece de la reprezentarea șamanului rupestru paleolitic la reprezentarea delicată a Zeiței Mamă. E vorba deci de vânători de mamuți izolați, poate inițiați la soare apune, poate de undeva din nord.


De aici conjecturile curg șuvoi. René Guénon avea poate dreptate cu prima lui Tradiție primordială venită întotdeauna din Nord. Dar care Nord ? Nu unul geografic, în sens fizic, nici cardinal în sensul acestei Predoslovii, doar tradițional. Dar Guénon, care a sfârșit ca un convertit la Islam, nu jura decât pe ultimii vedantini, deci nu avea acces decât la o mediere oarecare.


În fond, noi putem, dintr-o poziție posterioară privilegiată, urca un pic mai sus. Într-adevăr, printre semnele alfabetului pelasgic "romanello-azilian" de la Glozel se află deja un semn solar, ca un cerc tăiat de o cruce. Piramidele din Bosnia urcă și ele prin datările recente, cu aceea a Soarelui spre 10000 î. Hr. Se pare că acesta e semnul care a dat în Liniarul B semnul pentru Khā.


Dar alte date sunt încă mult mai semnificative în cercetarea noastră a civilizației strămoșilor vlasgi prin interpretarea simbolului svasticei care s-a numit foarte târziu (tetraskelion) ceea ce se poate traduce și "patru ceruri". Prima indicație după mine este chiar denumirea sistemului de patru caste (PHRE anraV ). Inversiunea fonetică și un pic de metateză inițială mă duc la o noțiune congruentă. Într-adevăr, repartiția după năravuri, iar nu rase, sau înrobiri, a societății pre-vedice în jurul unui ax cardinal fix este realitatea, aceea care a durat mii de ani.


A doua idee este Dharma Chakra (cercul de dărâmare) care ar putea și ea fi reprezentată de svastică, la fel ca răspândirile inițiale civilizatoare,


În fine într-a treia idee s-ar putea ca acest Soare ( Khā ) să apară în urare ca suas ti Khā (să iasti Khā), în sensul "Domnul (Sol invictus) cu tine !". Această indicație de cod intern al cuvintelor PHRE Aryos | soyrA (soare) semnifică poate la strămoșii vlasgi pre-arieni și proto-arieni (PIEU, proto-indoeuropeni) atribuirea nobleței de suflet doar caracterelor solare, generoase și sacrificiale. Poate asta supără pe cei care propuneau un Război al Civilizațiilor ca să domine laș, prin vicleșug, furt și înrobire.


Înclin să cred că aceasta este cauza reală a dușmăniei |Magiștrilor discursului și a atacului lor concertat, slujit de o falsă justiție în solda puterilor temporare împotriva simbolului cardinal.


A trebuit într-adevăr o campanie de spălare a creierelor mascată drept "educație" întinsă pe trei generații, ca prevalența interpretărilor corecte ale svasticei să scadă la mai puțin de jumătate în oricare din populațiile supuse ingineriei sociale a diabolizării pentru delegitimizarea socială ab initio a căutării Adevărului.


Înțelegem în concluzie rolul indispensabil al cardinalității simbolului.


Nu este singurul exemplu. Chiar și taighitu a trecut de la simbolizarea esenței agregărilor energetice constructive, prin coroborări metonimice dirijiste la sensuri sexuale, propițiatorii, exotice sau cine mai știe ce, jocuri video de exemplu.


Hexagrama pelasgică, un dublu trimurthi, care este intens folosită în reprezentările din această predoslovie, și în arhitectura studiilor vlasgice, ca o proiecție a Sfintei Treimi în toate noțiunile de cardinal trei, este furată de sionism sub un nume de împrumut, lipsit de sens real, și anume cuvântul IDIȘ magendavid.


Este simplu de demonstrat cum a funcționat furtul conceptului de hexagramă. Sioniștii au nevoie de o minciună ca să legitimeze o politică. Pentru că politica este criminală, minciuna trebuie să fie mare. În nici un inventar arheologic al Țării Sfinte nu apare vreo Hexagrama pelasgică drept simbol iudaic și nici nu poate apărea acolo dacă nu e falsificat, pentru că el nu e un simbol cardinal turcic. Într-adevăr, cei ce-și zic jidani nu sunt Judean (iudei) ci turcici (khazari). Dar el nu este nici măcar un simbol semitic sau proto-ionian (PION) acestea fiind doar al șaptelea sau al optulea strat de la origini în Țara Sfântă.


Faptul că pentagrama stelată, un simbol satanic notoriu, de loc cardinal, a fost multiplicată până la greață ( ad nauseam ) nu îl face cardinal. Dimpotrivă, orice societate cucerită o "arborează" ca pe un semn de robie acceptată într-un "lagăr" "socialist". Semnul acesta care e orice în afară de un simbol cardinal, este voit "unic" prin participare la un sistem de furt ascuns, instituționalizat și "globalizat". El este cunoscut ca "steaua roșie" sau "Rothen Schield ". El e bazat pe uzură și pe crearea banilor din nimic prin "rezervă fracțională". Și desigur el nu face decât o sugestie subliminală de magendavid, care este "stomahul" lui David.


Cardinalitatea este, cum vedem, proprietatea oricărei noțiuni care este prin origine legată doar de Adevăr.


Ea nu poate fi inventată, nici mimată prin false simboluri care încearcă, prostește, cu perseverare diabolică, să ne păcălească, așa ca Spânul pe Harap Alb.


Cardinalitatea simbolului este cea mai sigură cale de până acum de ieșire din Labirint, care e și el, din păcate, falsificat, pentru că ne trece, voit și fals dirijist printr-un fals Centru.


Simbolul cardinal este întotdeauna de sine stătător ( auth-entes ) și se "impune" singur, dacă ar avea nevoie, răspândindu-se natural, firesc, prin originea sa doar în Adevăr, întocmai ca și civilizația bazată pe origini reale.


Chrismon.png

Ce a fost ascuns în simbolul cardinal

Într-adevăr, de la Cucuteni la Șang An, trecând prin Yang Șao, și tardivul Long Șan din Șang Dong pe drumul ceramicii atât de șocant similare la extreme, aceste semne nu ar fi putut fi explicate fără a accepta inevitabilul, civilizarea Chinei în nucleul mijlociu al Fluviului Galben de câtre vlasgii cucutenieni prin expansiune lentă, ritualizată prin vetre arse și mereu noi "mega-așezări" circulare cu șanțuri de apărare mai mult magice.


Se întâmplă într-adevăr că "alfabetul" - de fapt limbajul geometric al Europei Vechi (LGEV) din care o mulțime de semne au trecut într-o mulțime de diferite sisteme de scriere, notând sunete și limbi diferite, este acela dintre toate care are o densitate și o persistență informațională maximă pe o arie cât Eurasia.


Sunt lingviști care propun ipoteza că acesta ar fi supersetul semnelor majorității silabarelor și alfabetelor recente, și chiar unul, genial, deci foarte controversat, (Kurt Schieldmann), care susține că el nota fonetic lingua prisca (la el "protosanskrita"), limba dinainte de dărâmarea Turnului Babel. Aceste semne cuprind meandra pelasgică (iar nu "valul grec" cum pe nedrept s-a numit din superficialitate și propagandă), soarele, luna, curgerea.


Semnul pentru curgere de exemplu, în acea limbă, cu două sau trei valuri geometric simbolic suprapuse, se pare că se citea chiar [râu], și se găsește și pe piramide, ca aceea a lui Keops de la Giza, dar peste hieroglifele din interior, anume la vârf și în exterior. Într-adevăr, în Franța, un pârâiaș se zice, inexplicabil, .


Deci prin această definiție de invariant, un simbol este o proprietate cardinală a tuturor mulțimilor obiectelor particulare sau ideilor similare subîntinse de acel simbol (care pot fi sugerate, evocate sau reprezentate de acel simbol). Ceva care evocă "din fire" aceeași idee creată, inspirată de forma aceea a simbolului trebuie într-adevăr preformat cu legătura ce permite simbolizarea cu tot.


Simbolul fiind liber ca orice creație autentică, poate fi și evocator al unei mulțimi discrete de câteva astfel de idei la fel de sugestive și de privilegiate încât să poată fi sugerate împreună. Este limpede astfel că transmiterea unui înțeles constant în ciuda acestei polisemii evocă o împreună creație, cu un scop constant constructiv.


Aceasta este totuna cu a spune că lucrurile și ființele create poartă cu toatele aceeași idee a Creatorului, fiind împreună create de acea idee a Lui. Cardinalitatea ca proprietate a simbolului permite înțelegerea raportului dintre creație și Creator. Simbolul cardinal este astfel ilustrarea legăturii genetice dintre orice aspect al creației și Creator.


Pare stranie dar este într-adevăr extrem de familiară constatarea invariantelor ideatice evocate în raport cu foarte multe variabile. De la aceleași forme percepute în ciuda variabilității lor, la aceleași situații sau configurații perceptive care trezesc o aceeași emoție, un același gând, o comuniune sau o împreună viețuire, la fenomenele de déjà vu, putem contempla și lăuda cum suntem făcuți fără prea mult Gestalt.


Pentru noi oamenii "toată creația să laude pe Domnul" merge "în Chip și Asemănare" până la "Fiți dară desăvârșiți cum desăvârșit este Tatăl vostru Cel ceresc". Etimologia noțiunii de syn ballo (simbol) indică limpede generozitatea imanentă a Stăpânului chiar prin această interpretare.


Dar cum suntem legați practic ? Este evident. Nu putem exista nici în cea mai mică dintre măsurile timpului fără Pronie a cărei generozități dă măsura posibilităților noastre, și nu în ultimă instanță acelea ale istoriei.


Pescărușii în zbor planat reprezintă un invariant care poate fi abstractizat ca un semn, astăzi interpretat de noi drept un "m" majuscul, tăiat prin mijloc, așa ca un M. Dar strămoșii ar fi putut reprezenta prin acest semn ideea de zbor planat către privitor sau, poate, țipătul pescărușului, sau, poate, vaietul.


Sau strămoșii puteau imagina și evoca prin semnul reprezentat invers (cu o inversiune de 180 grade în plan, de tip "pd" sau simetrie de rotație) (azi am zice un "dublu v" majuscul, W) ceea ce putea evoca îndepărtarea pescărușilor, sau ideea de zbor planat, lin îndepărtat.


Pentru aceia dintre noi alfabetizați în alfabete europeene, "pq" sau "pp" pot reprezenta, simbolic, ideile de inversiune în afara planului (chiralitate sau simetrie de oglindire) și respectiv simetria de translație.


Mai sunt invariante mai mult sau mai puțin cardinale, care apar a fi de natura simbolului, cum sunt fractalitatea (self-similaritatea), metonimia și litota, posibilitatea însăși a comparației sau analiza de varianță.


Faptul că există o varietate a simbolurilor, dar una discret variabilă, într-o multitudine continuă de obiecte de interes indică o posibilitate privilegiată de existență a unei proprietăți cardinale. Acesta este filonul pe care îl căutăm în istoria pe care o studiem.


Chrismon.png

Relativism sau anizotropie ?

Relativismul e prea comod. E mult prea comod, intelectualicește vorbind, pentru a nu fi grozav de suspect. Totul e relativ, în afară de ce zic eu acum când afirm asta. Astfel, ei bine, nu chiar totul e relativ :


Că dacă ar fi adevărat ce spun când spun că totul e relativ în afară de ce-am zis eu aici, atunci ce-am spus eu aici nefiind relativ, iată că nu poate fi adevărat ce am presupus că-i adevărat. Și deci și ce-am spus aici e relativ. Nu e un sofism ci un paradox (al lui Russell), creat de limitele relativismului.


Căci dacă n-ar fi adevărat ce spun când spun că totul e relativ în afară ce-am zis eu aici, atunci ce-am spus eu aici ar fi relativ deci afirmația că totul e relativ ar fi fi adevărată. Comoditatea mult prea suspectă a relativismului e că orice poate fi propus ca direcție.


Dar merg, într-adevăr, toate direcțiile la fel, sau avem un punct cardinal anume, apoi chiar și busola care se cuvine ?


Să încerc deci să fac din ce văd, sau doar pricep, o copie vie, bine orientată, de cale dreaptă, chiar nebătută încă, dintr-o "hartă a istoriei noastre", cale după care mergem liber, ceea ce rămâne mereu fundamental, dar care nu e dirijistă, ci doar adevărată.


Dintre toate dimensiunile istoriei noastre coapte, care e deci o disciplină de studiu de mult matură, aceea inerentă, cea mai implicită, dar și cea mai puțin descrisă, este cea pe care am putea-o numi dimensiunea ei invariantă (aceea ce nu se poate schimba).


Invariantele unui grup de transformări definesc nici mai mult nici mai puțin decât - măcar după Felix Klein în programul de la Erlangen - geometria.


Totuși nu o geometrie sacră în istorie, sau în structura evenimentelor istorice, ale neamului românesc, în chipul masonic, caut eu. Dacă accept analizele geodezice actuale, eu trebuie să recunosc deja, ca fiind evident, și felul tainic, extrem de armonios în care se arată a fi, chiar și numai fizic, doar tridimensional, țara mea iubită.


Într-adevăr, țara mea de glorii și țara mea de dor, în maiestatea ei, este perfectă, și aceasta se arată oricui vrea s-o recunoască !


Țara mea crește în cercuri concentrice în jurul cetății muntoase a Ardealului, cu metereze de proporții armonioase, umane, între care se poate retrage și trăi un neam întreg, cetate care ne-a ferit și de potopuri și de năpasta cuceririlor dinspre Asia, cu mănunchiurile ei de cetăți umane împletite printre metereze.


La potopuri ca potopul euxin am avut brazde trase de urieși, ca brazda lui Novac, continuând cu Valul lui Traian și cu Termini Liberi Patris prin Cheile Bâcului. La zile alese din an avem umbre perfect piramidale, ca aceea din Ceahlău din care se poate vedea și Dunărea și Marea.


Vom vedea mai jos ce perfect se suprapun Orizontul Dacic (ORDA), Aria Lingvistică Românească (ALRO) și "Danubian Civilization" (DACI) sau Aria Originilor (ARIO), dovedită azi prin "Old European Civilization" (OECI). Iar în centrul tuturor, bine păzit, din începuturi potrivit, este Orașul subteran de sub Sarmizegetusa Regia (OSSR).


Totul devine mult prea limpede pentru a nu fi țintit drept în inimă, cu un cuvânt ce vine din rădăcina cea mei veche pentru inimă. Aici nu e nici o mistică, aici sunt doar fapte istorice cardinale, iar cei sensibili, cum a fost Anton Dumitriu pot fi impresionați până la a "asculta" aceste Lumini din Depărtări, care însoțeau "megaliți ai gândirii" "pre-socratice".


Chrismon.png

Aurul nu-i firul cel roșu ci caerul

Dar eu n-am putut fi convins nici măcar more geometrico de matematicianul Matila Costiescu Ghyka, ale cărui idei istorice sunt însă cu totul remarcabile și desigur la fel de inspirate. Păcat că marele aventurier al gândurilor, atât de bine dăruit, s-a oprit în orizontul autodefinit, înșelător și voit mărginit al masoneriei.


Eu vreau deci doar să aflu acel fir, cel mai adânc, dar și cel mai simplu - acela invariant, și acela peste tot continuu, al istoriei noastre. Poate firul se va dovedi un filon, o vână groasă, și deși aurul nu mișcă busola, ci atrage doar fulgerele, pe vâna aceasta sigur se poate săpa, înainte.


Istoria aceasta "cardinală" este deci intuită prin fulgere, apoi dedusă prin exemple bine săpate, iar mai apoi, și cel mai ades, demonstrată clar, dar fără ipoteze de studiu inventate, chiar prin caracterul unic al neamului nostru. Dacă vom fi acuzați la rându-ne că am scris un roman istoric, ei bine și al nostru e un roman cu cheie, iar cheia e de aur, la fel cum e inima în poarta sufletului.


Acest caracter de noblețe a neamului care trece în limbă, apoi această nobilă trăsătură de limbă care se petrece în neam, cu tot neamul nostru, oricât de păcătos, este un "atractor " energetic fundamental.


Vorbim aici pentru cititorul care înțelege limbajul matematicienilor sau fizicienilor despre "cauza filonului", potențialul unui câmp de "forțe istorice" formator - singura mărime nevectorială (scalară) unde acea derivată a doua a curgerii presupus laminare a timpului istoric îngroașă vâna cardinală. Totul se petrece ca formarea filonului de aur masiv în "orogeneza" privilegiată a leagănului nostru etnogenetic.


Se poate observa chiar aici, de exemplu, că oriunde folosesc în textul meu cuvintele "cultural" semnificative, în apoziție, eu, nevrednicul și păcătosul rob Dan, nu mai am nevoie să le "traduc" cotit, deoarece ele cresc singure, drept.


Universul lor semantic reiese nu prin aplatizare, căci dimensionalitatea noastră originară este arhi-multiplă, ca orice loc creat. Ci coroana de sens a acestui univers crește singură prin înmugurire, deoarece e atrasă spre o explozie florală, apoi sporită mereu prin aromă, de cuvântul românesc, întocmai ca acea corolă de minuni a luminii lui Lucian Blaga.


Pe acesta, pe cuvântul nostru minunat, nu mă pot împiedica să-l prefer, atunci, el fiind rezonant până departe, în sămânța dumnezeiască din acea față a adâncurilor în care s-a născut, și în care a înflorit cu mult mai bogat și mai fecund decât mai putem noi pricepe azi.


Dan Botta gândea desigur aproape la fel, tot preumblându-se prin preajma acestui filon, când închipuia aproape în mod fizic noosfera poetică, apoi când scria tare inspirata lui fată verde Una sau Dacia Threicia.


Chrismon.png

Direcțiile sensului schimbător al cuvintelor

Uneori putem extrage din sensul schimbat al cuvintelor transmise în locuri diferite față de cele ale originilor, cu timpul, apoi cu felul de a fi al vorbitorilor, chiar direcția răspândirii acelor cuvinte. Raportul dintre schimbările de sens al lor în timp, unde succesiunea nu este prin acest fapt în sine, ipso facto, cauzalitate ( post hoc nu este propter hoc ) este întotdeauna semnificativ deoarece atinge cardinalitatea.


Numim aceasta, aici, operațional, apoi simplu, fără să fi re-inventat roata, anizotropia universului semantic.


Uneori, de pildă, faimoasele expresii, pline de must, ale "miracolului grec" - care a fost creat doar în cancelarii, au la noi sensuri mult mai tari și mai vaste. Apoi sensurile sunt mai vechi la noi, posibil chiar originare, ca pelasgicul de la noi horă - iar la ei doar "postpelasgicul" khoré. Putem chiar presupune care a fost sensul civilizator.


Este exemplar efortul naționalist turc de a lega istoria Anatoliei microasiatice de cea a turcilor asiatici, dar e și tragic. Cele două culturi nu pot fi legate istoric, decât prin invariantul teritorial al "geniului locului".


Denumirile "moderne" turcice ale movilelor, tumulilor, chiar muncelurilor, sunt "Dagh", Capadocia este doar o altă baba Dochia de peste bosforul încă nestrăpuns de apele dardane, bessi sunt de-a dreptul daci, iar lidieni post-chattici apoi post-hitiți sau nu, etruscii n-au desigur nimic turcesc sau albanez în fire, obiceiuri, limbă, sau êthos, ci poate doar proto-lemnian.


Altfel stau lucrurile la Dunărea de Jos, în bazinul carpatic, apoi în regiunile de apus și de miazănoapte ale mării euxine (Marea Neagră). S-a trecut, în formarea cuvintelor limbii elene, de la ceea ce denumea jocul ancestral autohton vlasgic în horă, prin mai recentul, probabil exonim protoionianul (PION) khor- vv -é (cu digamma în mijlocul cuvântului).


Cum asiaticilor le lipseau consoanele foarte sonore, ei introduceau "digamma " la aflarea unui cuvânt nou, chiar și în interiorul cuvântului, ca să poată articula, atât de multe vocale avea limba lor. Vladimir Georgiev are o întreagă teorie aici.


Episcopul Herbert Marsh, în Horae Pelasgicae, Part 1 : Containing an Inquiry into the Origin and Language of The Pelasgi, or Ancient Inhabitants of Greece (1815) este încă foarte liber, ca și contimporanul său, bancherul Georg Barthold Niebuhr, în investigațiile despre primii europeni dinaintea venirii grecilor din Asia.


Chrismon.png

Primii europeni

Toate se petreceau de necrezut de bine cu primii europeni, acei autohtoni din arii etnogenetice clare, bine definite, bine explicate climatologic, glaciologic, cultural, antropologic, apoi desigur genografic, ceea ce e acum grozav de limpede.


Cum s-a ajuns anume la ceea ce observăm și putem constata până azi, am putea vedea mai limpede contemplând originile, dar cu mult mai răsfirat, ceea ce am putea face doar de-telescopând viziunile, iar nu privind înapoi astfel ca ultimele valuri să influențeze total cum le vedem pe primele.


Ordonând marile valuri în trecerea timpului prin marile stepe, observăm cum trecerea mareei civilizatoare se face dinspre vetrele deja dovedite, "pre-cucuteniene" spre mai departe, mereu mai departe. Valurile duc cu ele pe acei "navigatori ai uscatului ", cum atât de limpede i-a intuit părintele profesor Dumitru Stăniloae, mereu spre soare răsare.


În albia acelorași drumuri, invariante milenare pentru cei ce cunosc tainele, s-or fi putut și întoarce acasă, urmând "Calea robilor" strămoși de-ai noștri scăpați de la tătari (mongoli), cu mult mai târziu, după începuturile istoriei, și chiar după apariția mongolilor.


Originile valurilor împing priceperea noastră până la aceia care vorbeau deja o limbă a strămoșilor pe care o mai putem încă pricepe azi, și noi. Cum e această minune posibilă ?


Ei bine, este simplu și firesc, dacă nu suntem ciocoi, și dacă nu ajungem a fi, din păcatele noastre, exact cum vor unii disprețuitori grosolani ai felului nostru de a fi.


Acești disprețuitori ne împing să ne fim singuri gropari ai exact acelor fapte ce ne determină să fim ceea ce suntem. Circulus mensor omnium. Iar unde există un centru sunt și cercuri concentrice.


Dar să depănăm povestea lor, care nu e încă istorie, și fiind prea vastă, dar fondatoare, este aproape perfect deductibilă în liniile ei mari.


Această poveste e deja cunoscută, în ciuda lipsei dezvăluirilor fondului secret al Bibliotecii Vaticanului, lipsei culegerii legendelor tibetane despre topirea banchizei, lipsei "istoriei lui Berossos", dar da, și mai ales în ciuda "cenzurii imanente", care e pacostea zilelor noastre, cum vom vedea imediat mai jos.


Ba chiar mai mult, azi povestea e mai mult decât deductibilă, datorită muncii unor mari eroi culturali, mai ales români, ceea ce numesc mai jos "jertfa serabică" din motive ce vor ieși aproape singure la iveală în studiile vlasgice.


Faptul că era pace, dreptate, și faptul că timpul trecea zeiește, eroic, fără "istorii", justifică perfect denumirea de " Dacia Preistorică ". Sau poate se justifică și denumirea aceea de "vremuri imemoriale pre-zalmoxiene", dar eu prefer încă pe prima.


Vom face o incursiune scurtă, poate de-a dreptul amețitoare, nefiind strict cronologică, în lumea posibilului istoric.


Este o incursiune logică, de care am fost programați timp de generații să ne îndepărtăm nu pentru că nu ar putea fi reală, ci pentru că este evidentă. Incursiunea de aici este ideatică, dar reală, și realmente inevitabilă, pentru studiile noastre vlasgice.


Chrismon.png

Precauții inspirate de istoria ideilor

Pricep, chiar dacă nu aprob, reflexul cititorului de a lăsa imediat textul acesta în favoarea mult mai antrenantului mediu numit "feisbuc", unde criteriile critice sunt departe de a fi invariante, ori unice.


Criteriile perceptive contemporane sunt legiune, ceea ce ne poartă imediat unde ne și putem duce direct, în locul unde ne simțim protejați de asalturile adevărului pe care nu suntem gata să le primim.


Trăim în vremuri de pogorăminte, și anume de petitio principii în care ne prefacem că demonstrăm ipoteze inventate, iar nu pe acelea care se impun singure, ca "de la sine".


Deoarece generalizarea criticii bazate pe nimic altceva decât toane feisbuciste este azi o realitate, să mai lămurim un avertisment, ceea ce pe vremuri se numea doar caveat :


Ideile sunt altceva decât etichete ale ideilor. Etichetele sunt azi singurul fond de comerț "intelectual", ceea ce reduce demnitatea înfruntărilor la simplificări grotești.


În jocul respingerilor sofistice, propunerea unei singure interpretări "promovate" împreună cu ridiculizarea grăbită a tuturor celorlalte, seamănă mai mult cu "marketing", astfel ca înfruntarea să nu mai fie meritocratică dar să fie plutocratică.


În ceea ce privește expedierea noastră de-a dreptul ad patres, sau alte astfel de tactici care nu ne duc departe, decât față de drumul nostru pe care căutăm numai adevărul, la ce bun să mai auzim vox clamantis in deserto, deoarece într-adevăr, cui prodest ?


Respingerea, ridiculizarea, diabolizarea, apoi în fine acceptarea ca evidente a ipotezelor studiilor noastre vlasgice sunt desigur, la urma urmei, și chiar înainte de toate, doar stagii de dezvoltare personală individuală, și socială.


Într-adevăr acestea sunt treptele bine cunoscute, repertoriate, bine studiate, ale evoluției ideilor în "acceptabilitatea" lor academică și socială. Înainte, deci, voinicii mei, tot înainte !


Chrismon.png

Nici năpastă, nici încă năvălire ?

Nu erau încă născute, și deci nici, înțelegem, prea bine crescute, mulțimi mari de oameni în marile întinderi asiatice, sau chiar ale Europei de miazănoapte, până la Urali.


Pe acolo sunt stepe cum sunt marea câmpie, azi "rusă", regiuni încă sub îngheț permanent (permafrost). Era imposibil fizic ca să se reverse de acolo, puhoi, mult spre miazăzi, aceste mulțimi mari de oameni în marile întinderi asiatice.


Desigur, atât ar fi vrut ei, să coboare peste regiunile originar civilizate, pentru că acolo domnea bunăstarea în pace, acolo erau holde mari de grâu, mei, sau secară, înalte cât caii, poate chiar cât caii călare pe calul călare în vremea "urieșilor". Ar fi vrut, dar n-ar fi putut, nefiind destui, sau nefiind destoinici, adică suficient de întreprinzători.


Arnold Joseph Toynbee numește acest criteriu de civilizație "increasing command ", distingând două tipuri de "environment", over physical environment și over human environment. Să observăm că nu e vorba despre înrobire în valul civilizator.


În locurile acelea ale originilor era mereu aprinsă vatra. Iar de la acea vatră se pășea mereu, ritual, spre o nouă vatră, atent aprinsă într-un mod arhicanonic. S-au scris pagini nemuritoare despre ritualul de fondare al strămoșilor indoeuropeni, păstrând nordul - kardo - în stânga - *kerdo. Iar între aceste pagini cele care mi se par a fi cele mai dense sunt cele ale unui înțelept arhitect mexican, neîntrecutul încă Jean Robert, prieten cu Țvetan Todorov.


Acestea vor fi studiate însă într-un volum întreg de studii vlasgice, acela despre casa serabilor și primele Männerbunde europeene. Să convenim deocamdată că din Ardeal, și Banat, din mari centre urbane, în cercuri concentrice, sau poate "doar" o spirală aurită Ardeal - Banat - China, de cinci mii de ani deja, pe vremea când începea istoria, plecaseră, impăciuitori, lent, cu valuri însă tot mai mari, trecând prin stații tot mai bine populate, tot mai departe, întinși treptat, "în pânză", peste nouă mări și nouă țări, strămoșii civilizatori.


Drumul valului civilizator spre răsărit le-a fost presărat cu piramide, semn că migrația se făcea temeinic, iar nu în "val ca valul trece", cele mai mari fiind cele de la plecare, din dreapta Dunării de Jos, din ceea ce avea să fie Bosnia, și apoi cele de la sosire, în ceea ce avea să fie, cu cel puțin cinci mii de ani mai târziu, China. Un consens tacit al guvernelor (poliția economică) și al forurilor de control academic (poliția gândirii) din toată lumea ține aceste sute de piramide ascunse sub pământ plantat cu arbori.


Cine altcineva decât "marele romancier istoric", neîntrecutul încă Nicolae Densușianu ar fi putut avea curajul să descrie amănunțit, într-un continuu, Brazda lui Novac, Valul lui Traian, apoi Termini Liberi Patris, și încă într-un context în care geniul și erudiția nu erau încă verificate de fotografiile din satelit ? Piramidele din Bosnia nici nu fuseseră încă recunoscute, și cu atât mai puțin Piramidele din China.


Dar aceste valuri civilizatoare erau numai valuri de gândire sau de megaliți ai gândirii, cum scria Anton Dimitriu despre pelasgi în Philosophia Mirabilis, nu erau niște unde pustiitoare, de năpăstuire și de ucidere, semne de neșters ale unei alt tip de cuceriri, una crudă și disperată, "care pe care", într-un cuvânt, întru totul "asiatică".


Valurile de pustiire nu există decât prin mareea ucigătoare care caracterizează în mod exclusiv istoria. Pe drumul de întoarcere, în refluxul care s-a numit istorie, începând cu cel puțin cinci mii de ani mai târziu, nu mai vedem valuri de piramide ci valuri de gorgane. Interiorul care era extrem de precis ordonat la piramide, și orientat, ceea ce ar fi putut data exact construcția la dezgropare, nu mai servea unor scopuri de concentrare energetică celeste.


Valul de "kurgane" atât de important în gândirea Marijei Gimbutas, răspândea doar distrugere doarece movila aceea de peste cadavrul vreunui barbar servea doar ideii de tezaurizare tâmpă "de-a faț-ascunselea" ale unor bogății terestre. Înțelegem logica unei cenzuri care vrea să ne facă să plecăm de la Sumer ca Stanley Kramer, și nu înspre locurile acelea, pornind dintr-un centru cu mult mai generos, apoi desigur, cu mult, chiar incomensurabil mai înalt.


De acolo, din vatră, întâi cutezătorii erau întâi mergătorii pe Dunăre înspre isvor, prin Pannonia, înspre munții și pădurile Europei Centrale, până în Scandinavia, până la Gurile Rinului, apoi prin Reims și Rennes înspre Bretania, iar peste Valea Loarei spre peninsula iberică unde nu era încă Spania, și desigur și până în Ţara Galilor, în Insulele britanice.


Spre răsărit, unde erau deja mari delte fertile, undele civilizatoare s-au oprit pe fluvii importante. Acestea erau ori foarte limpezi ca în India, ori cărând lut foarte fin, ca în China. Spre Asia, lucrurile avansând prin civilizare începând de la noi, și propagându-se prin stații intermediare separate de mari întinderi apar mult mai clare.


Există, printre multe întrebări, ideea că acei primii oameni din stepă au la rându-le un început. Desigur, dar acela nu este civilizator, auto-întreținut, iar începutul poate fi în alți eoni, apoi în alte ținuturi. Ex nihilo nihil, din nimic nimic nu răsare, nu sunt generații spontanee, exact ca nicăieri altundeva în biologie. De asemenea, ideea cam ciocoiască, apare, ca o ispită, cum că uite, Domnule, cine ne credem noi, Tanda cu Manda care au plecat pe uscat de-au civilizat Asia.


Nil admirari ! Nu admirăm, dar nici nu neglijăm pe nimeni dacă urmărim doar drumul Adevărului. Cine ar mai crede azi, de fapt, că America, Lumea Nouă numită mincinos de la început cu numele unui florentin, Amerigo Vespucci, continent care are azi mii de baze militare peste tot în lume, bani cu nemiluita, ce ies pe o bandă rulantă, apoi statut de singura superputere, "indispensabili", "jandarmi ai planetei" ș. a. m. d. a pornit dintr-un grup de puritani, de pe un mic vas cu poate o sută de călători, plus vreo treizeci de marinari, care abia abia treceau iernile în New Plymouth.


Mai mult, sunt sigur că Pilgrim Fathers nu citiseră pe Francis Bacon, cu misteriosul său plan, Novum Organum care se publicase chiar în 1620. Atlantis Nova, The New Atlantis a apărut ca prin minune doar doi ani mai târziu decât plecarea primilor "pelerini" din Plymouth. America s-a "civilizat" după un plan prestabilit, dar, în practică, doar prin genocid, ca Asia în vremea primilor mongoli. Dar aceasta este altă, foarte tristă istorie.


Zeci de milioane de aborigeni au fost tratați ca inamici, omorâți cu frică, apoi cu ură, fără milă, pe toate căile imaginabile, de către noii invadatori. Aceasta se întâmpla în plin secol al "luminilor". Omorurile se făceau de către purtătorii "de lumini", de parcă ar putea exista vreodată vreo legitimitate a civilizării prin ucidere. Planul de ucidere în masă a unor triburi, apoi popoare, apoi a unor neamuri întregi este democid.


Iată cum văd lucrurile : Chiar și atunci când primele valuri, cu cinci mii de ani înainte ca protogrecii să existe, măcar în germeni, plecaseră de la noi, din binecuvântata vatră carpatică ardelenească spre soare răsare, "peste nouă mări și nouă țări", aceste valuri civilizatoare doar au trecut până departe, în alte regiuni fertile, unde este posibilă cultura durabilă, apoi cultura pur și simplu, dar nu s-au și oprit în regiunile de stepă.


Chrismon.png

Doar creștere și descreștere

Aceste stepe erau mult prea vaste, iar în ele nu puteau trăi civilizat, cum strămoșii noștri cei mai viteji și mai întreprinzători știau deja s-o facă de la centru, de la ei acasă, în marile orașe din Ardeal. Dintre acestea, cele de pe valea Mureșului, și cele din Banat, apoi dincolo de Dunăre, pe malul ei drept, erau și cele mai mari. Apoi doar cel subteran de sub Sarmizegetusa Regia de mai târziu (OSSR), ocupa sute de kilometri pătrați pe mai multe etaje, în chipul celor de mult mai târziu din Capadocia.


Nu departe, spre sud-vest, peste Dunăre, se găseau deja cele mai mari piramide care au existat vreodată, cele pelasgice, desigur. De acolo plecaseră, ca să ajungă printre localnicii stepei deja ajunși prin saivane intermediare, sau cei aborigeni, mult prea răzleți din stepă, sau ca să-i ajute pe vajnicii eroi ai noștri civilizatori să le construiască la rândul lor, noile orașe, mult mai departe de cele pre-cucuteniene. Drumul spre inima Chinei este presărat cu piramide. Alexandru Macedon, plecat ca un fulger din aceste centre cu peste cinci mii de ani mai apoi, a urmat la dus o variantă dinspre Persia a acestui drum, Termini Liberi Patris, marcat megalitic, reconstituind, măcar spre soare răsare, "imperiul" vlasgilor, Pelasgia Magna, oprindu-se la Alexandria Eskhate.


În stepă aceste cetăți circulare, tardive, cele ale celui de-al doilea mare val, specifice, iriforme, pre-cucuteniene, dar de data aceasta circumvalate, cu ziduri de apărare, au apărut însă, cum ies ciupercile după ploaie, mult mai târziu, în vremea Imperiului Persan. Aunci când capacitatea de susținere a stepei a depășit pragul numărului de aur care definește creșterea organică, ele s-au dezvoltat, dar tot după modelul originar, pre-cucutenian, doar cu cinci mii de ani mai târziu.


Aceasta este, iată, adevărata continuitate civilizatoare, apoi dovada unui êthos civilizator, care conservă printre valorile fondatoare vitejia, caracterul intrepid, apoi limba ! Mai târziu vom vedea că încă primul val civilizator al Asiei este purtător, genografic, al semnăturii haplotipurilor europene, acelea originare pelasgice I2a, J2, apoi cele mai concentrate la daci și geți, R1a și R1b.


Desigur, aceste cetăți circulare mai existau și cinci mii de ani după primul val civilizator al Asiei, exact pentru motivul primar, pentru că au trecut pe acolo în al doilea mare val tot "oamenii pământului" (geții), "primii oameni", cei născuți "direct din pământul negru" apoi desigur cei mai puternici dintre ei, (masageții).


Aceștia din urmă, conduși de o regină, Tomiris, au fost învingătorii lui Cirus cel Mare. Erau viteji de se întindeau de la lacul caspic la "marea" de Aral, iar în sud, între Oxus și Jaxartes, apoi și în Khorasan și mai peste tot în Iran, spre India, la ce-i ce-și zic și până azi "arieni", poate chiar de la "arimi". Doar astfel pricepem enigmatica mărturisire a lui Herodot, de altfel credibil nu ca erudit ci ca un colportor cinstit, un călător tardiv, cu caracter de slujnică bârfitoare, cum că "tracii" erau cei mai numeroși "după indieni".


Primele valuri civilizatoare sunt pornite de la noi, de la munte. Ale călătorilor frumoase, înalte, mumii ariene, învelite în sarică de lână de oaie, apoi îmbrăcate, iar peste nădragi având trase cămeșoaie frumos țesute cu simboluri cucuteniene, se găsesc azi tot mai multe. Tot "descoperindu-se" pe calea presărată cu piramide "pelasgice", prin bazinul Tarimului chiar până spre isvoarele Fluviului Galben, ele dovedesc, în ciuda rasismului han că în elanul lor fondator, pelasgii nu s-au oprit prostește în stepă. Deci strămoșii ni s-au deplasat în felul cel mai întreprinzător până hăt departe, oprindu-se abia acolo, doar peste tot unde au fost ascultați, apoi respectați drept constructori, olari, vraci, prezicători, în vastele regiuni azi cunoscute drept China.


Pelasgii au trecut prin teritoriul legendar formator chinezesc cu mult încă înainte de istorie, în timpurile dinaintea dinastiei legendare Xia, dinaintea celei vechi Şang. Ei sosesc în China în timpurile fondatoare, care se telescopează în luminile din depărtări, regăsindu-se în mitologia fondatoare a Chinei străvechi, încă neunificate. Faptul că drumul marcat de Termini Liberi Patris, de piramide apoi de mumii ariene în bazinul Tarimului, trece prin (pe atunci) lacul dintre munții mitici Kun Lun și Tian Şan (azi doar pustiul Takla Makan), este foarte semnificativ. De acolo, de la Poarta Cerului din nordul lacului pre-tarimic coboară eroii civilizatori ai Chinei. Vlasgii (pelasgii) au mai trecut apoi și mult după poarta Dzungariei, în inima celei mai formatoare regiuni a Chinei de azi.


Chrismon.png

Out of India ba, vorbind deja ca noi, da

Cum se face că vorbim încă în satul "meu" din Ardeal, cel care, dreptu-i, e nemuritor, și e locul unde știm deja, s-a născut chiar veșnicia, tot un fel de protosanskrită ? Nici protodacă, nici dacoromână, nici chiar latină, nici măcar protoromână, este vorba doar de o limbă "vlasgică". Ea este cu mult mai asemănătoare cu limba sanskrită, apoi cu limba iraniană în etapa sa avestică, decât cu latina sau cu greaca, limbi relativ foarte târzii, aproape recente ?


Valurile întemeietoare vlasgice se găsesc azi și prin Ţinutul celor Cinci Ape (Panci Apa, azi Pundjab). Aceasta se poate întâmpla doar pentru că trecând mai apoi, mult peste albia marelui fluviu Sarasvati, care era larg de șapte kilometri la vărsarea în golful Khambat, dar probabil deja secat, vlasgii sunt arienii din epopeile fondatoare indiene. Peste Sarasvati ei au ajuns acolo mai la vale în tot subcontinentul indian determinându-i natura magică, sacrificială, sistemul de caste, denumirile principale ale realităților spirituale.


Față de fondul local, dravidian, (pre-tamil), mistic, pululând de zeități locale, care fac de asemenea adâncul chipului unic al Indiei, cum atât de frumos a scris, profetic, apoi tare limpede Mircea Eliade într-un articol de tinerețe, Elemente Pre-ariene în hinduism, civilizatorii arieni au creat acea tensiune creatoare care face din India subcontinentul cel mai spiritualizat în întregimea lui.


El este de asemenea cel mai puțin unitar, cel mai contrastat, apoi cel mai sintetic, împăciuind toate tradițile pre-neolitice care nu sunt de loc neglijabile. De la cea himalayan, trecând prin Civlizația Indusului, prin platoul plin de jungle dintre munții Ghați până la pământul azi scufundat care leagă Ceylon-ul, prin nord-vestul tamil al insulei, de subcontinent, India smintește încă și azi pe oricine încearcă să o înțeleagă.


Domnul a dat desigur doar strămoșilor noștri vlasgi, veniți anume de la centrul civilizator carpatic de la Dunărea de Jos darul, apoi smerenia de a putea organiza, rațional, pentru mii de ani acest imens bâlci din centrul maelström]]-ului civilizator. Acel sistem sacrificial, care poate părea crud dar în care Alain Daniélou se simțea "acasă", teleportat în timp în Egiptul faraonic, a funcționat peste cinci mii de ani.


Prin contrast, colonizarea (British Raj) n-a fost suportată nici trei sute de ani, datorită ponderii empiricului invadator, disprețuitor de ce nu poate pricepe, în echilibrul milenar al atâtor tradiții spirituale. În schimb un englez mândru, judecător de fel, tânăr dăruit cu talentul priceperii multor limbi, William James pe nume, gura păcătosului adevăr grăind, a priceput cum stau lucrurile cu limbile indo-europene. Mai mult, n-a publicat ce a observat, nefiind iezuit ca acei care pricepuseră înaintea lui. Tânărul James era mândru dar onest apoi jucăuș, semnând adesea în limba persană cu un nom de plume inventat, Uksfardi (de la Oxford).


Scrierea veche, dar deja matură, a Indiei, cea a Civilizației Indus-ului, este în ciuda tuturor încercărilor, descifrată doar de un singur lingvist, dar cel mai genial, cel de care va fi vorba pe larg mai jos. Aceea pleacă de la o limbă unică, scrisă unic, comună Europei, Asiei și Americilor. Vast subiect, pe care îl vom ataca în legătură cu vlasgii la momentul potrivit, în studiile noastre; după analiza confuziilor apoi intereselor care au creat aceste confuzii despre arieni.


Desigur nu mai trebuie să cităm corpus-ul atât de conservator, de canonic, apoi de-a dreptul fondator al Vedelor, pentru a evoca acea castă brahmană (*vv-rahmană ?), atât de limpede exprimată într-o limbă perfectă, care este desigur sanskrita. Alain Daniélou o considera până mai ieri, când trăia, limba sa maternă cu personalitatea sa în mod atât de scandalos genială...


Cei care cred în ideea opusă plecării, încă de la originea postglaciară europeană, a valurilor civilizatoare de la noi, din Ardeal, până în India, anume teoreticienii civilizației "out of India", vorbesc deci de o protosanskrită primordială, limba unică, de dinainte de dărâmarea turnului Babel. SANS Dharma înseamnă însă DARO dărâmă sau "lege ineluctabilă" iar SANS Chakra, (citit ciacră), poate presupus turcicul modern TURC ciacâr ?) înseamnă cerc diferit, ca în ochiul omonim, cu heterocromia completă.


Aceasta dharma chakra, ca o roată care dărâmă, este o pereche de cuvinte foarte potrivită unor eroi civilizatori care au inventat roata, venind în cicluri, dinspre locuri civilizate, prin stepă. Migrând doar ca să se așeze periodic, dar durabil, ca aparente reîncarnări ale acelorași mari blonzi, ei sunt hieratici, sacrificatori, ritualistici, albi, bine îmbrăcați, de loc goi. Ei vin cu un êthos imnic și în care de transport, nu de luptă, ce vin de departe, schimbând des roata dărmatoare de cară. Poate sunt deja într-un continuu lingvistic din Anglia până în Pundjab...


Se știe azi că la Mohenjo Daro și Harappa unde casele aveau balcon, apoi piscină, dar nu porți cu chei la zăvoare, aceasta din urmă ca la noi, se practica yoga, probabil de către autohtonii dravidieni, prototamili, dacă ne raportăm la reprezentările cele mai vechi ale posturilor, apoi la tipul rasial al celor ce-l practică. La tamili TAMI pingala este DARO roșu iar vatica este un deal. Poate văd ceea ce vreau să văd, dar sper că nu-s singur în apropierea viziunii unui sacrificiu de sânge, impur, la poalele unui deal, ca Vaticanul, în pangar, ca pe o pângărire.


Apoi mai avem încă o dovadă, nesperată. Azi, quasi-identitatea fondului principal de cuvinte, mai ales cel animalier, apoi agrar, din limba pendjabi, (SANS ਪੰਜਾਬੀ) dar aceasta e scrisă altfel decât în IAST Devanāgarī , în (پنجابی pañjābī) care este, în ordinea numerelor, azi, a zecea limbă în lume, vorbită fiind de peste o sută de milioane numai ca limbă maternă, cu daco-româna, a fost deja demonstrată, chiar în ciuda multor critici "experte", de nici mai mult nici mai puțin decât un medic român.


Este vorba de doctorul Lucian Iosif Cueşdean prin cartea sa cu titlu deopotrivă senzaționalist şi minimalist ("Senzațional : Suntem români de peste 2500 ani"). Eu, sincer, nu pot explica, dacă doctorul Cueşdean are dreptate, cum s-ar fi putut coloniza Ardealul cu indieni pendjabi, deoarece demonstrez tocmai contrariul, începutul valului civilizator din Ardeal spre Pundjab, urmărindu-l pe Termini Liberi Patris până dincolo de Pundjab.


Deci e limpede, tot așa cum este scris în imnurile Vedelor, ce s-a petrecut întâi este "out of Ardeal". Se poate ca totodată, pe la 8000 î. Hr. sau chiar de pe la 9000 î. Hr., într-un curent "out of India", primii plecați din golful Khambat spre miticul [[Dilmun să fi fost dravidieni. Cum am văzut, statuetele foarte frumos perfecționate ilustrând [[posturi yoga din Civilizația Indusului, reprezintă mai degrabă tipul rasial tamil sau pre-tamil.


Dar atunci valul dravidian de civilizație a atins simultan Arabia Felix, Cornul Africii, Valea Nilului de unde a urcat spre Egiptul pre-faraonic. Sarasvati nu era încă secată, deoarece apare, transparentă, în imnurile din Vede, care au fost scrise de arieni, apoi conservate în casta brahmana altfel decât ca o amintire. Arienii au avut înțelepciunea de a cuceri încet, fără lupte, prin ritualul de sacrificiu al calului regal, sintetizând astfel una din cele mai durabile forme de conviețuire anistorică, aceea bazată pe caste, nu pe conflicte "unificatoare" interminabile apoi imposibil de dus mereu "mai departe".


Imnurile vedice au fost transmise timp de mii de ani strict identic, cu o rigoare perfectă până la sfert de ton, pe calea orală. Limba lor este desigur complet tonală. Azi limba pendjabi mai are încă doar trei tonuri. Cu mult înainte ca să fie "fixate" în modul cel mai variabil, prin scris, imnurile au transmis mii de ani o limbă în modul cel mai conservator cu putință, respectuos, oral, apoi mai ales în mod ritual, aproape liturgic. Avem azi în cea mai mare parte a Indiei o limbă imnică liturgică semânând până la chiu, dor, jale și vaiet cu a noastră din doine și balade.


Desigur chiar în epopeile despre luptele din ținutul Arya, Mahābhārata și mai apoi Ramayana, eroii civilizatori indieni au venit din miazănoapte, pe cai. În mod foarte precis, având sacrificiul calului (Açvamedha, citit azi "asvameda") drept unul din riturile fondatoare, definitorii, în legitimarea teritorialității definite mai întâi prin pace, ideile despre răspândirea limbii și culturii europene prin stepă până la subcontinentul indian au multă valoare.


Mi-aduc aminte de nuvela magică a doctorului Vasile Voiculescu, în care totul se petrece în Ardeal, fiind calcată pe un topos indian. Este proprie geniului imaginarea adâncului, dar poate mai ales medicului. Mi-aduc aminte, la polul opus, de doctorul Sergiu Al George insistând, cu zâmbetul său mare, "fără europocentrism". În fine, îl aud pe doctorul endocrinolog Constantin Daniel încheind satisfăcut cursul lui scurt de Devanāgarī glosând intens despre interdicția magică a fierului la egipteni. Ce copilărie bogată !

Chrismon.png

Nici pe cal nici în căruță

Medicina este infinită, magistrală, magisterială (nici știință nici artă - doar o disciplină intensă, predată de meşteri mici şi mari, calfe şi zidari), multistratificată, dar bine ordonată după un presupus singur mare criteriu - binele. Ea este deci întocmai ca istoria, măcar prin invariantul definitoriu, într-o mare varietate de istorii, deoarece criteriul istoriei este presupus a fi tot unic - şi anume Adevărul.


Astfel se întâmplă deci că o seamă de medici s-au ocupat mereu de tainele istoriei, chiar dacă nu vorbesc aici de cei de mai sus, sau de marele enciclopedist persan Abū ʿAlī, stră-strănepot de a șasea generație, al unui anume Sīnā, Abū ʿAlī al-Ḥusayn ibn ʿAbd Allāh ibn al-Ḥasan ibn ʿAlī ibn Sīnā (Avicenna).


Din imaterialitatea in nuce a artei lor, medicii se ocupă de asemenea într-o măsură straniu de ridicată cu scrisul sau cu muzica. În fine, dacă e să dăm crezare genealogiei oficiale a casei di Medici începând cu sfinții cei fără de arginți sfinții Cosma și Damian, și până la bancherii sau măcar "colecționarii" putred de bogați ca acel Cosimo florentin (Cosma), medicilor le place să claseze materialul de studiu, iar uneori chiar și să "dea clasă" ca niște tocilari ce sunt.


Sunt deci două posibilități logice evidente, ori "out of India", ori "out of Ardeal", simultan spre Anglia și tot "de la noi", spre India. Tertium datur, cum vom vedea imediat. Pentru a vedea ce și cum s-a întâmplat cu adevărat, trebuie doar să ne proiectăm capacitatea de pricepere la două momente diferite, ca mari atractori.


Primul moment unde căutăm rezolvarea tainei originilor este cel fondator.


Desigur, la topirea masei glaciare enorme a Tibetului, care a produs fluviul transparent, civilizator, fondator, numit Sarasvati, cu toate dovezile vieții civilizate în bazinul aceluia, Civilizația Indusului, suntem contimporani cu retragerea banchizei europene spre nordul înțepenit sub o mie de metri de gheață.


Desigur, nu putem evita pe Alain Daniélou, care a demonstrat pertinent ceea ce toți corifeii naționalismului indian actual propuneau dintotdeauna, cu dovezi în regulă, anume plecarea din golful Khambat, la secarea Sarasvati-ului, deci începând de pe la 9000 î. Hr. oriunde mai departe, dar trecând musai prin misteriosul Dilmun, a unor Völkerwanderungen câtre Levantul pre-sumerian, probabil şi apoi, prin Cornul Africii, spre nord, ceea ce avea să devină Egiptul pre-faraonic.


Al doilea moment fondator este însă, cum am văzut, cel masagetic, cu opt mii de ani mai târziu, el fiind urmarea unui al doilea val, pornit cu potopul euxin, la mai mult de trei mii de ani de primul val civilizator.


Între o mie și trei mii de ani de la începuturile lui, dezghețul s-a mai potolit, explozia vegetală şi desigur, imediat, cea agrară şi animalieră fiind temperată de ceea ce glaciologii numesc "era" Younger Dryas, uscat-rece. Atunci ar fi putut, cel mai târziu, pleca primul val civilizator al expansiunii europene, din Ardeal.


În aproape trei mii de ani începând de la plecarea primului val civilizator, nivelurile lacurilor continentale postglaciare ca lacul prepontic (lacul pre-euxin), lacul caspic, "marea" de Aral, marea dintre Kun Lun și Tian Şan, ori, mai departe de noi, lacul Baikal, Sarasvati, iar în Anatolia "marea" Konya din apus, cu "marea" de răsărit de la poalele Araratului (azi lacurile Van, Sevan, și Urmia) au scăzut, cu toatele, drastic, cu câteva sute de metri. Se pare că și Marea Moartă a devenit tot atunci ceea ce e azi, o mare moartă.


Chrismon.png

Istoria de la Facerea Lumii

Determinând o mare diferență de potențial, la bază doar hidrostatic, dar apoi mai ales tectonic, uscăciunea în peretele ud până mai sus, dinspre Marea Dardanilor a ceea ce numim azi Bosforul, împreună cu tectonismul, cu vulcanismul local și cu jocul schimbător al presiunilor hidrostatice din două direcții, au spart o strâmtoare pe o fostă albie fluvială secată, prin care se trecea liber din Pelasgia Magna spre Anatolia, la fel ca prin tunelele "urieșilor" de pe sub lacul prepontic până azi.


Evenimentul spargerii strâmtorii a fost unul fondator, dovadă fiind începerea cronologiei ortodoxe "de la facerea lumiii". Probabil data exactă de 5508 ani înainte de nasterea Mântuitorului, într-o zi de septembrie, la miezul zilei, cum stim din Sfânta Tradiție, a fost cea în care strămoșii noștri au contemplat oprirea curgerii în suprafață a apelor dinspre Dardanele spre ceea ce devenise, ipso facto, Marea Neagră, la Potopul Euxin (POEU).


În mod straniu, pentru amatorii invarianților, cu o periodicitate de 3880 ani, obținem, în anii de la Facerea Lumii (AFAL) catastrofa din Thira de la 1628 î. Hr., (3880 AFAL), apoi 2252 d. Hr. (7760 AFAL).


Probabil tot așa cum spre soare apune, POEU a generat fluxul migrator urmărit de ceramica "vălurită" în motivul valului (evident pregrecesc) LBKE până în bazinul parizian, tot asfel un nou val a plecat spre soare-apune, de data aceasta putând lăsa, pe calea "invers cimmeriană" prin nordul Caucazului germenii civilizatori ai unor pre-greci răzleți. Dar nici de data asta calea megalitică a Termini Liberi Patri începută cu "brazda lui Novac", "valul lui Traian", apoi cheile Bâcului nu a lăsat prea multe saivane până hăt departe, la Oxus (Amu Daria) și Jaxartes (Sâr Daria), în inima bravilor "oameni ai locului" (massagetae).


Presupunând că êthos-ul cuceritor al acestui neam de viteji a transformat Pundjab-ul într-un leagăn de vorbitori ai unei limbi sătești care poate fi pricepută și de noi, azi, contimporanii cu această pendjabi, lucrurile devin limpezi. Doctorul Cueşdean nu urcă îns orizonturile cercetării sale până la origini. Dar urmările descoperirilor sale sunt zguduitoare. Cine a adus masele massagetae, atât de conservatoare lingvistic, pe drumurile megalitice, începând cu cheile Bâcului, pe Termini Liberi Patri, până în regiunile transoxanice unde a domnit regina Tomiris în timpul împăratului Cirus cel Mare, pe care regina l-a învins ? Ar însemna că valul civilizator al potopului euxin, dar de ce nu, însuşi primul val civilizator.


Consecințele logice sunt amețitoare. Conservatorismul limbii noastre este "vindicat".


Există şi o posibilitate de împăcare între doctorii Napoleon Săvescu, promotor foarte vocal al primului val, pe care nu-l documentează dar îl intuiește perfect, şi doctorul Lucian Iosif Cueşdean, care este, poate fără să vrea, exponentul prim al celui de-al doilea val. Tertium datur, datorită avocatului cel mai cunoscut al soluției emeș a enigmei originii vlasge a sumerienilor, Constantin Olariu Arimin.


Chrismon.png

Revenind la începuturile vlasgice

Dar au trebuit primele Völkerwanderung (deplasări în masă, grupate, într-o organizare voit năvălitoare, a întregilor popoare) al autenticilor barbari (de data aceasta barbarul fiind corect definit drept apanaj al proto-grecilor), începând din ținuturile de stepă nord-caucaziene, din care mai târziu vor pleca, tot spre soare apune, neamuri turcice, cum sunt khazarii, pecenegii, cumanii sau maghiarii, pentru ca, în fine, istoria, cu numeroasele sale "istorii" sau probleme istorice, să înceapă.


Această constantă a raporturilor dintre stepă, cu valurile ei fatale de revărsare umană, periodice, dar niciodată comportându-se ca oscilații amortizate, pe de-o parte, și relieful muntos din preajma marilor fluvii, unde este posibilă fizic o cultură animală apoi vegetală susținută, autoîntreținută doar cu un pic de intervenție umană bine ordonată, dacă aceasta este răbdătoare, cuviinciosă, în armonie firească, naturală cu mediul înconjurător sau chiar cu acela continuu imersiv, mai pe scurt cultură propriu-zisă pe de altă parte, a constituit o preocupare durabilă a cercetătorilor.


Constanta raporturilor civilizatoare a fost chiar o preocupare primordială a marilor istoriografi, filosofi ori antropologi, sociologi, lingviști, arheologi, istorici ai neoliticului ori istorici ai doctrinelor și ideilor relgioase, sau toate acestea împreună, încă de la generația de aur unde aceste sinteze, plus adevărate caractere umane de cercetător, încă bazate pe convingeri, erau posibile.


Am avut deci "ocazia iar nu cauza" să aflăm, prin neîntrecutul Mircea Eliade, prin rigurosul marxist sociologizant Vere Godon Child (Prehistoric Migrations in Europe, The Prehistory of European Society ), prin "feministizanta", foarte sensibila Marija Gimbutas, sau genialul Leo Frobenius multiple puncte de vedere foarte diferite dar toate foarte pertinente.


Toate acestea reprezentau și altceva decât nesfârșitele traduceri stipendiate "de partid și de stat" din Der Ursprung der Familie, des Privateigenthums und des Staats, până am ajuns la epoca de fericită înflorire a studiilor arheologice prin satelit sau cele de arheologia submarină, arheomitologice, și paleolingvistice.


Cu toată această explozie de date, posibilitatea însăși a unei sinteze dispare, ceea ce constituie o perfectă "cauză, iar nu ocazie" de a ascunde Adevărul. Cei ce-L caută încă, sunt trimiși ad patres, cu multe ocări, fiind certați că nu-și respectă "rândul, rangul", referindu-se în continuare cum tot o fac, iată la "râul, ramul" predaniei.


Dar noi având multe isvoare, nu murim niciodată de sete pe malul apei cum ar vrea "unii militari", ostracizați cum suntem de ciupercăriile de "experți" din "conducerea de partid și de stat" a "noii ordini". Aceste isvoare sunt vii. Ele nu pot fi ascunse decât prin asasinate țintite, genocid sau arma nucleară. Chiar astfel, ele au obiceiul de a reapare din propria cenușă. Mitul păsării Fenix s-a născut la sat la noi.


Câtă vreme cuvintele au sens, iar acest sens este căutat cu inimă curată, acest sens cardinal este indestructibil. Vom fi aspru criticați, dar isvorul odată țâșnit nu mai poate fi oprit. La fel a procedat marele istoric și erou cultural român, al cărui caracter nu mai poate fi asasinat, fiind nemuritor, Nicolae Densușianu.


Pentru a afla deci ceva cât mai profund viu, dovezile din noi, sensul cuvintelor noastre, cu ocolurile lor, mai trebuie încă să facem o incursiune istorică. Deci, "unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul " ?


Chrismon.png

Cenzura imanentă

Azi însă chiar și numai cuvântul pelasg este evitat, în favoarea politicului corect, dar falsului, termen "Pre-Greek", inclusiv în Etymological Dictionary of Greek (EDGR, 2010). Acesta este un opus magnum - o operă de-o viață. Deci dicționarul etimologic monumental al lui Robert Stephen Paul Beekes, al limbii elene, nu poate folosi, nici măcar el, numele de limbă pelasgică.


Cum se poate ?


Cred că aceasta este urmarea a peste două secole de cenzură de loc transcendentă pe care am identificat-o din două surse majore, cea vaticană, apoi cea sionistă. Aceste surse de cenzură au început a fi radical mai active mai ales după reușita, îndelung pregătită, a "revoluțiilor" simultane de la 1848 în Europa.


Acestea desigur nu erau revoluții, ca aceea engleză a lui Cromwell sau ca aceea franceză a ducelui de Orléans (Philippe Égalité), de altfel nici acelea de loc "spontane", ci erau doar demonstrații de forță coordonată ale unui început de guvern mondial.


Lucrând deja prin avortoane de "deep state", deoarece nu le putem numi încă embrioane viabile, doar prin masoneria din interiorul masoneriei care s-a numit "secta" lui Adam Weishaupt - Illuminatenorden, această voit obscură matrice (căci nu avea vreun centru cunoscut) de "putere" (căci nu cred că are vreo putere reală), decide de aproape trei sute de ani ce "trebuie" și ce "nu trebuie" să "se știe".


Determinantul acestei matrici fără sens este adorarea idolatră, de-a dreptul tâmpă a lui Baal - Şeitan, curent "al luminilor" iadului care a involuat într-un secol până a coborât mai jos decât se poate imagina. Azi, urmând logica sincretismului decadent celui mai murdar, cu idolul Bafomet al templierilor s-a trecut la șarlataniile celei mai negre magii absurde, foarte depravate, vândute serviciilor secrete britanice de energumenul Aleister Crowley.


Prin John Dee coroana britanică are mult mai vechi interese în domeniu, dar istoria e chiar mult, mult mai veche. Ea coboară spre Sumer, Akkad, Ninive în Așur (Asiria), apoi Babilon. Noi o urcăm însă prin huriți la expansiunea pelasgică din mileniul al cincilea î. Hr., spre Levant. Acolo s-a petrecut un eveniment civilizator al întregului Levant, contrar celor cunoscute din istorii oficiale, academice, "aprobate".


Într-adevăr, în istoria captivității lor asiriene, cei care redactau textele veterotestamentare au reîntâlnit acolo pe "Amalec", care era fiul unei hurrite. Hurri și Mittani erau în plină înflorire culturală ariană, care iradia până departe la hitiți în Anatolia apoi la Cadeș și Ras Şamra (Ugarit) în Levant, pe coasta mediteraneană de pe care se vede Ciprul la apus.


Cum captivii "evrei" îi dau acestui "Amalec" în texte sensul unic de inamic absolut, care merge până la Cartea Esterei, al "evreilor" (în sensul de grupare de triburi amfictionică, aceea care a făcut Ieșirea), aici se ascunde ceva. O ură atât de persistentă trebuie să fi fost, logic, îndreptată contra ceva ce trebuia ascuns.

Chrismon.png


Ce "se" ascunde

Acest ceva este pur și simplu, în mare, civilizarea Levantului de câtre pelasgi, iar în mic, "originea ariană a alfabetului", care este exact titlul unei cări rarisime a doctorului Laurence Austine Waddell. La urma urmei, apoi chiar mai înainte de toate, Avram, arameanul, devenit Avraam imigrantul, a aflat în Salem, acolo, unde avea să fi Ierusalimul terestru, pe "Regele Preot".


Avraam nu era de acolo, pentru că a trebuit să cumpere pământ arian de la un hitit, ca s-o îngroape, la stejarul lui More, pe soția lui, Sara. Salem care poate fi citit de la stânga spre dreapta, nu mai este "pace" (șalom) ci "Melas" (neagră). Desigur "sunt neagră dar frumoasă".


Desigur că în arheologia Ţării sfinte nu s-a găsit nici măcar un singur artefact semitic în toată ceramica exclusiv protoioniană, măcar în teritoriul nordic al tribului lui Dan din Galileea, nu înainte de mileniul întâi î. Hr.


Desigur, deasemenea, că nici un sionist n-ar accepta să mă vadă că investighez acest topos care-i spulberă mitul fondator justificator al "statului" "evreiesc". Să luăm deja postura de rezervă devenită indispensabilă : Da, nu sunt anti-semit. Desigur, termenul inventat de un sionist desemna pe cineva care era împotriva "evreilor", nu impotriva lumii semitice autentice. Azi, prin sensul pervertit de două ori, dar cu mult histerezis, desemnează mai degrabă pe cei pe care-l urăsc sioniștii, ca o stigmatizare, mai tare ca ostracoanele.


În această cenzură inerentă vedem lupta între ideile religioase, mai mult decât propagarea curentului satanist în istoriei orientului mijlociu. Desigur acesta are o lungă istorie, deoarece găsim sens în continuarea directă a blestemului lui Amalec. Căci „cu mână tainică îl va bate Domnul pe Amalec din neam în neam“ în Ieșire (Ieș 17, 16, din Biblia lui Anania ) care apare în ediția interliniară ca אֶת־ זֵ֣כֶר עֲמָלֵ֔ק (eth zeker Amalek ).


Textul ebraic citat este cel masoretic îngrijit de H. P. Rüger din Biblia Hebraica Stuttgartensia, ed. K. Elliger and W. Rudolph (Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 1967/77, fascicolul 2, Exodus et Leviticus, 1973) care pare singurul nemodificat din Codex Leningradensis. Am căutat Septuaginta tradusă în Ebraica biblică (BHEB) dar cum era de așteptat, n-am găsit-o.


Apoi, când vorbim de damnatio memoriae, ne întoarcem la martelajul de pe inscripții al numelor personajelor al căror destin a fost, paradoxal, să fie mai degrabă memorat, ca Akhenaton tatăl, Tutankhamon fiul, sau ca Herostrat (HELL) ( Ἡρόστρατος ), distrugătorul templului dedicat zeiței Artemis, din Efes.


Cenzura inerentă a fost activitatea principală a nucleului dur al ordinului iezuiților, după teroarea Inchiziției. Acum îi putem numi în această trecere în revistă, cu ajutorul lui Israel Shamir, pe "Magiștrii discursului". Numele lor este dat ironic, foarte iudaizant, în sens talmudic, cum că nu ar fi important ce discută animalele (goyim ), ci ce fac (dau temele "permise" apoi dau și notele corespunzătoare obedenției) oamenii (evreii ).

Chrismon.png


Cum "se" ascunde

Sub "noul" revoluționar se ascunde adesea, viclean, ca o momeală, orice "vechi" spion la fel ca spânul în povestea lui Harap Alb. "Junii turci" erau doar bătrâni evrei. Într-adevăr Moses Mordekkai Levy (cunoscut mai ales sub numele Karl Marx) publică în 1848, momentul când adoratorii lui Scaraoțchi au prestat spectacolul manifestat simultan al puterii oculte răbufnind peste tot în Europa, Manifestul de trist renume. Acesta se numea "comunist" dar este evident doar unul satanist, apoi în mod evident fascist, popularizând direct tezele acelui Illuminatenorden.


Marx era un tartor dovedit, practicant demascat al necuratului, cum precizează, între alți cercetători un cunoscător, "Păstorică" (apud Ion Ianolide) Valeriu Richard Wurmbrand, ("Marx & Satan"). Adevărul a ieșit în fine la lumină, pentru că s-au publicat deja, de pildă, poeziile tartorului Marx dedicate lui Scaraoțchi.


Povestea e ceva mai veche dar totul, când investigăm măcar cât se poate afla, este în continuare foarte sugestiv, mai ales prin coerență, măcar pentru istoria recentă a cenzurii imanente. Iezuitul (ateu) Adam Weishaupt era plătit de "scutul roșu", "steaua roșie", tânărul Mayer Amschel - la origine numit Anschel ( אנשל ).


Devenind la doar 20 ani, în 1764 Hofjude la marele bogătan prinț elector Wilhelm IX de Hessen-Kassel, Mayer Amschel trage iute toate sforile într-un timp foarte scurt, apoi se pune pe lucru și mai serios, în casa lui conspirativă din Frankfurt, cea din stânga cum privești dinspre stradă, Rothen Schild, dintr-o baracă veche dublă, cu patru etaje, de pe Judengasse. Mayer Amschel a lucrat puternic prin "societatea" creată, din banii lui, de Adam Weishaupt la 1 mai 1776, dată aleasă în cinstea lui Baal - (Şeitan), cu focurile lui mistuitoare cu tot.


Procedând din aproape în aproape, de pildă în Franța, prin pocitul contele de Mirabeau, prin parvenitul Maximilien Robespierre, apoi prin "marele maestru" ducele de Orléans (Philippe Égalité), planul stabilit în casa lui Mayer Amschel se pune iute pe roate.


Adam Weishaupt era stipendiat de Mayer Amschel în vederea racolării prin metode reputat satanice (compromitere, corupere, demonizare, diabolizare, mituire, etc.) a unor "idioți utili". Recrutarea se făcea pe cât posibil în secret, apoi în funcție de utilitatea printr-o racolare mereu tentată cu orice figură publică reprezentativă în vederea avansării programului satanist.


Nimeni nu scăpa, dacă s-ar putea pune întrebarea oare cât de activi erau conjurații în recrutări. Putem doar deduce, observând că printre cei câteva mii de intelectuali vestiți și plătiți din ordinul lui Adam Weishaupt (nume de ascunziș Spartacus ) de câtre un biet fraier mason pe nume Adolph Freiherr Knigge (nume de ascunziș Philo ) cu ajutorul lui Franz Xaver von Zwack, Regierungspräsident al Bavariei (nume de ascunziș Cato ) se afla un anume Johann Wolfgang von Goethe, (nume de ascunziș Abaris ).


În mod miraculos, la postul de frontieră unde un emisar călare al lui Adam Weishaupt trece din Bavaria mai departe prin Baden-Württemberg ca să transmită instrucțiuni revoluționare lojilor masonice franțuzești, calul cu tot cu călăreț cade trăsnit de fulger, omul moare, iar tolba lui se deschide în văzul grenicerilor.


Poliția bavareză mai lucra încă, pe-atunci, "nemțește", deoarece găsește în tolba cu pricina, între altele, pe lângă cartea cu ordine pentru Robespierre și "noul testament satanic". Plecând de la ce află în tolba emisarului, poliția bavareză face sistematic descinderi.


Conducerea de partid și de stat bavareză, în ciuda infiltrării ei puternice cu dușmanii de clasă, interzice adunăturile acoliților lui Adam Weishaupt din 1785 iar în 1786 trimite tuturor guvernelor și capilor bisericilor europene circulara pe care am putea-o traduce drept "Scrierile originale ale ordinului și sectei iluminaților". Cui pe cui se scoate, se pare că denunțul hotărâtor a venit din partea rozicrucienilor nemulțumiți de integrarea lor sub tirania lui Adam Weishaupt în noua masonerie de largă concentrare democratică a întregului popor.


Planul acesta deconspirat bătea foarte, foarte departe. A spune că planul conjuraților servea unor scopuri antisociale cum scria între altele abatele, culmea, iezuit (l'Abbé) Augustin Barruel în ale sale cinci volume de Mémoires pour servir à l'histoire du jacobinisme e o litotă. Toate persoanele prevenite, cu excepția țarului rus, n-au luat, ca prin minune, nici o măsură. Nici izbucnirea "revoluției" franțuzești, tot ca prin minune, la numai trei ani mai apoi, exact după plan, n-a sunat încă nici o alarmă.


Planul "revoluției" mondiale a continuat în detaliu. Într-adevăr, Friedrich Engels, cel de foarte trist renume, scrie chiar din 1849, în ianuarie, un articol programatic în care afirmă "necesitatea istorică" a dispariției românilor care "se opun prin caracterul lor revoluției mondiale ". Desigur acest articol programatic cu precizarea într-un document de mare însemnătate legică, a locului și rolului neamului românesc în istoria făurită științific a fost urmat scrupulos, coordonat, pus în practică într-un fel invaziv, aproape canceros, criminal, literă cu literă.


Poetul genial Lucian Blaga, masonul, ar fi scris oare cu totul altfel în al treilea volum din Trilogia Cunoașterii, despre Cenzura transcendentă, dacă n-ar fi fost mason ? Ei bine, într-adevăr, dacă Marele Anonim (bine că nu i-a zis de-a dreptul "hașem") cenzurează din greu, cu totul altfel stau lucrurile la noi.


Domnul, este însă un "mare boier" cum scrie părintele Nicolae Steinhart în Jurnalul Fericirii, apoi El e cu mult mai generos, cum spune chiar Mântuitorul (Mt 5, 48) : Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Iar In 8, 32 Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Apoi In 8, 36 Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr. 1 In 3, 8 : Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.


Chrismon.png

Ce nu se poate distruge ?

Trebuia deci distrusă orice urmă de istorie glorioasă, apoi chiar numele de "pelasg " care era exploziv, conținând, nomen est omen, un "cod intern". Odată încetată activitatea acestor două surse de cenzură, sionistă și vaticană, dezvăluirile vor libera mulțimile iar "miile nu vor mai cununa mumiile". Deocamdată, pentru încununarea unei opere de o viață întreagă, Robert Beekes nu poate deci folosi nici măcar numele celor care au dat limbii elene rădăcinile, caracterul, strălucirea, sau adâncimea sensurilor ei cele mai elegante.


De ce ?


Vom vedea îndată cum acest cuvânt "grecesc" poartă în el singur toată taina istoriei noastre cardinale. Iată : Pelasgii nu sunt doar primii locuitori ai Greciei, un teritoriu arid, marginal al Europei, care nici nu exista ca atare, ca o patrie, în mileniul al patrulea î. Hr. Ci pelasgii sunt primii locuitori ai întregului continent european, "Pelasgia Magna".


Acesta este "imperiul" pelasgic, singurul imperiu fără sclavi, singurul fără războiae, singurul încă de la început civilizator, singurul care a creat o limbă mondială, ale cărei limbi fiice sunt cu miile, iar azi unul din doi pământeni se exprimă într-o astfel de limbă. Limbile indoeuropene sunt într-adevăr cele mai răspândite, mai mult decât limba chineză mandarină (han ), idiomurile subcontinentului indian, sau limbile semitice.


Mai mult, ceea ce este cardinal, "pelasgii " sunt, în materialul fonetic paleolingvistic doar schimonosirea exoetnonimică a unui endo-etnonim care cel mai probabil suna încă de la început ca ""vlasgii"". Aici nu este un digamma inițial ci e vorba de un alt fenomen lingvistic, simplu de înțeles :


Observând atent graiurile semitice constatăm o abundență definitorie de sunete consonantice guturale. Această preponderență ajută pe vorbitori să se înțeleagă mai ușor folosind mai intens gâtul, ceea ce e de înțeles în pustiu, unde nisipul intră peste tot, și mai ales în gură, dacă e căscată.


În stepă însă vântul arid usucă gâtul și atunci când se călătorește în goana calului, pe care de luptă, sau călare, pentru a comunica trebuie mereu mai degrabă țipat, ceea ce se face cu vocale.


Limbile stepei aduse în Europa sunt într-adevăr cele mai vocalice, ca protoioniana, finlandeza sau maghiara. Când nu poate pronunța un "v " sonor șuierat (fricativ) împreună cu o consoană lichidă imediată ca "l ", asiaticul, acel strămoș al elenilor, preferă un "p " mut ca să poată rosti, răstit cuvântul prin vocala "e " care succede labialei mute. Deci rosteau un "pee-laa- " în loc de "vlaa- "- cu digraful "sk " la urmă. Pelasg la migratori este astfel la origine Vlasg la autohtoni.


Desigur doar într-un neam bine așezat, de cultivatori, începând cu cerealele apoi trecând direct în cultura propriu-zisă, se poate șopti, dezmierda, sau cânta ușurel, suav și liniștitor, cu un mare echilibru sonor, armonios, bazat pe un conservatorism vocalic.


Fenomenul de liberalism vocalic exuberant mai e cunoscut, apoi exemplificat, de neamuri piratocratice ca anglo-saxonii. Cuvântul "almanac" se rostește cu a - urile în trei feluri diferite, nici unul nefiind a : o l m ă n e c.


Astfel, fiind prea limpede un exemplu "istoric", a devenit azi periculos de a rosti chiar și numele acestui "Imperiu Pelasgic", datorită originii sale la noi, și mai ales pentru capacitatea sa de a purta sensul vechi, etnonimic, de vlasg. Cum grecii au toată mitologia lor comună cu aceea a proto-romanilor, iar zeii lor sunt de origine nord-dunăreană, ei nu-i puteau lua decât de la noi, începând cu mileniul al patrulea î. Hr..


Cum înaintea valului vechi, falisc, al ocupării Italiei în mileniul al doilea î. Hr. nu se poate afirma vreo romanitate prelatină în această peninsulă, observăm coacerea, timp de două mii de ani, la noi, a pâinilor unor limbi și mitologii fondatoare atât pentru greci cât și pentru romanii latini. Astfel îmi pot explica aceeiași zei, cu nume diferite în cele două emigrări ale cuptorului nostru spre cele două peninsule, italică apoi greacă.


Observăm că limba faliscă mai veche, mai stabilă apoi mai persistentă decât osca sau umbrica (limba tablelor iguvine) se poate citi ca o variantă din ceea ce cred a fi fost o limba vlasgă, prin aceeași apăsare pe o vocală, a, între fricativa, de data asta mută, f, și lichida l . Falisc la emigranți spre Italia, este astfel la origine Vlasg la autohtoni.


Ce nu se poate distruge este adevărul, întreg, prezent cum se poate constata în toate cioburile oglinzii care a fost anume spartă, într-un cuvânt, istoria cardinală.


Chrismon.png

Nostalgia lipsei originilor

De la mitologie la tragedie sau epopee, grecii nu cunosc precizia geografică. Odiseea este reputat imposibil de localizat, în ciuda unor încercări recente. Apoi denumirile sunt constant aceleași în zone diferite : Un "caucaz" ivirian, altul carpatic. Iar în mitologia lor complicată, în care se simte jena în clasificarea unor realități străine, motivele apar artificiale, intrigile lipsite de organicitate. Este vorba de aculturație.


Într-adevăr, aici la noi este născut mitul lor al creației, sau cel al potopului, aici sunt originile zeiței mamă a lor, declinată ca deșavatara, cu ritualurile sânzienelor, devenite Sanctae Dianae, sau jocul inițiatic al călușarilor, deveniți colegiul fraților arvali prin benandanti din Bătăile nocturne venete (Carlo Ginzburg) în preajma primitium frugae-lor.


Elenii nu au decât regiuni, amfictionii, triburi, iar nu un neam. Făurirea unei prime identități "elene" este o făcătură în preajma primelor serbări olimpice, dar acelea trebuiau legitimate prin coborârea de la nordul Dunării a unor purtători civilizatori de semne, cum sunt fecioarele cu daruri, sau mai târziu, serabii, ca acel faimos Abares din Miazănoapte.


De la noi coboară în preajma primelor recolte fecioara cea ochioasă Hyperoche cu aceea care aduce urgie, Orge, de aici vin Linul (Linos) și aleanul (Olenos) (iar nu refrenul azi manelizat Lino Leano). Aici sunt Leucadele și Hiperboreea, Hesperidele, și Pleiadele, de aici vine aurul, pe scurt de la noi au cunoscut barbarii civilizația, care sigur nu vine din nimic. Miracolul grec nu apare ex nihilo ci atinge miracolul vlasgic, pe care-l transmite prost tradus local. Miracolul grec nu poate fi moștenirea stepelor asiatice etnogenetice.


Ce-i unic la noi pentru ca într-adevăr lucrurile să se fi petrecut astfel ? Ei bine, noi suntem singurii europeni încă aflați de la început pe locurile etnogenezei, în mod continuu, de la sfârșitul ultimei glaciații. Am devenit ce suntem trăind în împletire cu totul unică, definitorie, cu mediul său înconjurător, atât de respectat și de cântat, care este formator, apoi salvator în sens mai mult decât fizic și anume soteriologic.


Atunci când dintre toate tipurile de imperiu "trebuie" impusă altă idee imperială, aceea iudaică, astfel cum devine practic imposibil de a nu înțelege azi, este totul încă și mai limpede. Cea din urmă încercare venind peste secole de "uniri", din ce în ce mai granulare : uniri ale "proletarilor din toate țările", uniri ale feministelor, uniri ale identităților umane transfrontaliere definite în mod exclusiv sexual, totul se petrece de parcă retorica drepturilor ar putea înlocui umanitatea.


Mecanismul acestei propagande este bazat pe reducerea în sclavie a neamurilor și excepționalism autoreferențial al falșilor păstori, care desigur nici măcar nu alcătuiesc un neam.


Fiind mai degrabă un grup de interese, și regrupând pe criterii etnice inventate tot soiul de militantisme, falșii păstori sunt abili ca nimeni altcineva în a ascunde adevăratele lor intenții imperiale. Lucrând prin autovictimizare și terorisme de toate felurile, de la cel intelectual la cel al "califatelor" ce pululează ca ciupercile după ploaie, și care barbarizează lupta ideologică, neavând nimic din etichetele "islamice" fabricate pentru păcăleli sordide, scopul lor nici nu mai e disimulat.


Dar primul "imperiu" european primordial și pașnic, cu legi frumoase și vremi de aur, a început la noi, încă de la încheierea ultimei mari glaciații într-o zonă optimă, cu totul mitică, și în jurul unui "ax al lumilor" unic, pentru a determina un centru, unul singur, și o istorie cu direcție cardinală unică.


Imperiul pelasgic este acela al cărui nucleu etnogenetic dur a început să strălucească de pe valea Mureșului, în vatra ardelenească, apoi în Banatul Severinului, cu "cataractele" (Gherdapurile), de la vărsarea Cernei în Dunăre, la Cuina Turcului, apoi în întreaga regiune a "Porților de Fier", de pe ambele maluri, din care cel drept este cunoscut și ca locul culturii Lepenski Vir, mult spre coasta dalmată.


În toate, vorbim, mai departe, de extinderea de pe valea Mureșului spre Tisa, la apus și din regiunea culturii Petrești peste Muntele Cerului (Chion, Ceahlău) mult spre soare răsare. Apoi vorbim de tot Ardealul, Moldova, Bucovina, Galiția, Basarabia, cu tot cu regiunile cu mult dincolo de Danastes (Nistru) și Danaper (Nipru), la răsărit ori miazănoapte.


În fine vorbim de Pannonia toată cu tot cu prelungirile civilizatoare pe Dunăre, înspre isvoarele ei azi ascunse, sau de poalele Tatrei, în Walaska moravă, cu ajutorul lui Harald Haarmann, Guido Mansuelli, Marija Alseikaitė Gimbutas, Marco Merlini. Iată Civilizația Danubiană (Danubian Civilization) (DACI).


Pausanias dintre antici a recunoscut-o de altfel : Pelasgii nu sunt cei ce preced pe greci, ci chiar "primii oameni". Recent, pe umerii unor clasici ca Paul Kretschmer, "Die protoindogermanische Schicht," Glotta 14 (1925) sau Vladimir Georgiev, limba pelasgilor a început să fie intens reconstruită.


Am observat, cu entuziasmul neofitului, apoi cu libertatea sensibilă a nespecialistului, că putem lega foarte direct această limbă reconstruită; de o perfectă limbă vorbită, cea neciocoiască, perenă, țărănească, a noastră.


Cu un soi de sfântă spaimă (horror sacri ) am descoperit de mic copil că toate personalitățile culturale românești care contează pentru mine au simțit perfect, fiecare în felul propriu, acest filon de aur fondator, care definește continuitatea valorilor noastre, purtate de lumina din jurul cuvântului până azi, în timpul valului ultim de "popoare migratoare", acelea prostite, ale "globaliștilor".


Chrismon.png

Să intrăm în horă !

Prin cenzura de loc transcendentă a studiilor istoriei noastre străvechi și a etnogenezei noastre îndepărtate, care pot fi urmărite până la ultima mare glaciație, am avut "ocazia, iară nu cauza" să deducem mai intens, prin tot soiul de coroborări enciclopedice, ceea ce a fost. Noi avem azi, de pildă, pentru cuvântul pelasgic fundamental horă o serie întreagă de universuri semantice, apoi culturale, sociologice și magice, cu totul unice, prin care putem urca spre culmi nebănuite ale interpretărilor paleolingvistice.


La greci însă, pe cu totul alte canale semantice, tardive, pululând într-un mod dramatic divergent spre antipozi, corespunzând desigur cu êthos - ul radical diferit de cel pelasgic al imigranților piratocrației protoioniene (Jean Faucounau) khorvvé atrage nu veselie pură, imposibil de împărtășit, social, altfel decât prin horă, ci mai degrabă corvoadă.


Ajunși treptat, dar pasager, în interiorul orizontului pelasgic originar, dintr-o Urheimat de stepă, în mod fatal periodic aridă, pe o cale cimmeriană, apoi pe o cale euxină, până hăt departe în Peninsula Elenică, în Cyclade, apoi Peloponez, ei bine, protoionienii sunt cu totul altfel jucăuși.


Nu avem decât a observa la noi până azi Călușarii al căror joc e puternic, armonios apoi rezonant în toate direcțiile, ca "Paloșul" și în mod indispensabil vindecător. La protoionieni avem doar "păpușele" dansând în stepă, de unde "anizo-corie", sau "coreo-grafie", apoi chiar, pe puntea barcazelor fondatoare la ei, horresco referens (nu-mi place să investighez calea acestui exemplu) "cur" și "curvă".


Leo Frobenius este "vindicat". Geografia europeană a fost mai tare ca istoria asiatică. Grecii ce se pretind un miracol civilizator au găsit, venind în valuri, pe care de luptă protoaheene, sau cu barcaze protoioniene ori și mai grosolan, cu topoare grele de bronz, doriene, drept cuceritori, din Asia, au găsit deci deja un miracol, acela de la noi, gata făcut.


Chiar la Troia unde venirea lor corespunde cu primele straturi arse imediat după cele mai vechi, și unde toate simbolurile primordiale sunt cucuteniene, în arhivele nepăstrate, din lemn, microasiatice, chattice, apoi cele hitite și post-hitite, ca acelea de lut, sau din piatră luviene, liciene, "transcrise în conformitate cu originalul din lemn", niște anume cuceritori ahei, " achai- vv - oi " au tare prost renume, contrar imaginii difuze exudate din texte homerice ca Iliada.


Proto-hitiții mi se par la rândul lor identificați, ca orice migranți, prin ceea ce pot lua cu ei până departe. Ei apar în săpături drept transmițători, cu altarele lor portative, care seamănă cu numeroase obiecte sacre din Cucutenii târzii, purtate din Asia, pe la noi, până în Asia Mică, prin complexele culturale (Marin Dinu) Tripolie, Horodiștea, Erbiceni, din Usatovo prin cultura Horodiștea-Foltești mai departe.


Altarele acestea fiind mici, portative și numai bune pentru ars iască, la fel ca acelea din cultura Cernavodă 2, pot fi corelate, măcar în mintea mea, cu niște rugăciuni foarte vechi pe care le-au transmis hitiții în mod riguros, prin vechiul lor imperiu, de la autohtonii anatolieni chatti care le-au dat etnonimul până spre "modernismul" unor aggiornamenti transcrise în hurrită sau akkadiană.


Ele sunt de același tip cu cele ale "focului nestins din vatră" de pe altarele tainice ale Vestei, (vv -Hestiei), din formula arhaică proto-italiotă pre-sabelică (umbro-oscă). Târziu, după încă o mie de ani, în limba oscă vom afla cum suna această faimoasă formulă : assal purasial.


Foarte abil, un lingvist rus, Ivanov (Вячесла́в Все́володович Ива́нов), mare prieten al lui Boris Pasternak, dar și al lui Toma Gamkrelidze (Tamaz Valerianovici Gamkrelidze) de faimă Urheimat armenească, a corelat proto-hitita cu primul val civilizator, previllanovian, acela falisc, al expansiunii indo-europene în peninsula italică.


Ivanov trage assal purasial oscanul acesta, din "para focului", tot aceea din formula veche hitită "hașși pahhur paraișteni", "primește, sau aprinde (în iasca din) pahar para curată a focului " cu o interpretare de ritual regal, focul de sus fiind primit în genunchi, hassuwāi fiind "a conduce regal", iar hassuwawanni fiind "cel ce primește". Iar assal se poate desprinde spre apus dintr-un miez central, poate așez, ca și hassuwāi spre răsărit.


Cum Ivanov este cel ce a observat că rugăciunile acestea protohitite erau îndreptate câtre soarele "care răsare dinspre mare, îl credităm puternic cu ideea că formarea sau preluarea lor s-au produs chiar pe malul euxin apusean, deci la noi, în timpul trecerii Prutului, apoi a Dunării de către migratorii protohitiți, în timpul deci de înflorire a culturilor Foltești și Cernavodă 2.


Vedem astfel limpede, prin milenii, luminile din depărtări (Gheorghe Mușu) ale vlasgilor. Mai târziu altcineva, poate chiar Dan Botta, credita focurile vlasgice de pe dealuri, iuți, văzute cum erau și acelea din barcazele grecilor speriați (care nu se depărtau nicăieri mai mult de cinci mile depărtare de corăbiile lor, după Moses Finlay, cu exoetnonimul "velec" de la vv- elek care înseamnă scânteie "electrică", de chihlimbar. Dar valah e un endoetnonim tardiv, getic, sau gotic. Nu este ca vlasg de faima etnogenezei.


În focul ancestral, cel sacru, apoi cel fondator, legitimizator de regi, apoi desigur de viață dătător, ale cărui cuvinte sunt foarte conservatoare, avem rădăcini care (pyr, para focului), erau de la început la noi, la vlasgi. La vlahi, armâni, avem chiar MARO pira, ca în Părinteasca Demândare, "arză-n pira focului"...


Iar cuvintele focului ancestral s-au răspândit ca și focul, în cercuri mereu măritoare, ca la horă, din Italia în Capadocia. Or fi văzut toți acei migratori sprea apus sau spre răsărit cum se rugau vlasgii cu foc, cum se juca la ei prin horă ca focul, apoi cum se ducea focul lor sacru până în zări, departe, în altarul Vestei, chiar prin ei, proto-hitiți, în răsărit, iar prin vlasgii "falisci" în soare-apune...


Recipientul focului era și el transmis în cuvintele transmise odată cu focul, prin proto-hitiți : la ei pah-vv-ar, pahhuwar, pahhuar, pahhur, este limpede ancestralul, pelasgicul pahar.


Ori, cum acei terramari, previllanovienii din primul val, sunt desigur pelasgi, cum scrie limpede Georg Barthold Niebuhr în Oenotri și Pelasgii (iar nu latini, care sunt doar traci dardani târzii, izgoniți de la Troia, cum scriu limpede chiar Virgiliu în Eneida sau Pompeius Trogus în breviarul lui Iustinus) putem imagina de ce protoromâna ar putea fi la baza latinei cum scriu atât de limpede și Petru Maior cât și Micheál Ledwith.


Deci falisc ar putea fi într-adevăr, doar altă variantă de origine la pelasg, ca valisc, velasg, vlasg, cred, iar nu încă un nume nou pentru vreo limbă italică obscură, tardivă, locală din grupul sabelic, ca osco-umbriana din limba tablele iguvinetablelor iguvine.


Dar nu voi mai împinge pe mai departe granularitatea deja cam obositoare a acestui topos al paharului cu foc, ca nu semăn la rândul meu cu "fumurile arheologice trase prin lulele preistorice" ale lui Cezar Bolliac comentat de Alexandru Odobescu.


Mi-e destul că am priceput cum prin placa turnantă a vetrei noastre ardelene, fondatoare, cuvintele focului, apoi rosturile lor din paharul nostru au plecat către patru zări, în direcțiile cardinale ale sensului fondator. Focul se ridică drept, se primește drept, se răspândește drept, pe razele tuturor direcțiilor privilegiate, cele firești. Asta era deocamdată de demonstrat. Quod erat demonstrandum.


Însă merită mărturisit faptul că ideea mi-a venit după ce, ascultând odată îndelung, în chinonic, psalmul 115, cu 4, "paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema", am intrat în acest duh, încă o dată, pe filonul cel dulce al Adâncului prin care vine focul Sfântului Sânge al Domnului de urcă puterea Lui până în noi.

Chrismon.png

Sensul directiv al cuvintelor

Într-adevăr, trecând pe la noi, unde n-au stat, invadatorii asiatici barbari au găsit o societate evoluată, continuă, de loc războinică, dar foarte vitează. N-au putut suporta ordinea, armonia, apoi aurul acela pur, care, foarte sclipitor ca remediu, nu era la noi un semn exterior de bogăție de pus prostește în farfurii sau linguri de parveniți, în arme sacrificiale de snobi, pentru defilare, ci drept un întăritor interior al unei nobilimi de suflet.


Nu ne putem abține să observăm că locurile acelea uscate dintre cele două foste lacuri, pre-euxin, și pre-caspic, la nord de pasul Dervent, și de Caucazul asiatic sunt etnogenetic cele mai probabile atât pentru greci, cât și, cu două mii de ani mai apoi, pentru khazari ! Poate de acolo extrage Allan Bomhart nostratica lui cea prea suspectă.


Când am aflat-o acum treizeci de ani, mi-am zis, cu veșnic vinovata mea suficiență, "iată ce tâmpenie", dar azi, după descoperirea altor "tâmpenii" - ca acelea ale medicului victorian Laurence Austine Waddell, văd altfel cartea atât de curajoasă a lui Joseph Yahuda, Hebrew is Greek.


Au trecut ei mai departe ca barbarii până mult spre capetele peninsulei "elene" în sud, distrugând acolo vremi de aur pe care nu le-au mai putut reconstrui, nici măcar în Atena Pelasgică. Dar au păstrat nostalgia, mitologia, înțelepciunea "presocraticilor", megaliții, tehnicile geodezice, limba "pregrecească", apoi mai tot ceea ce ar fi fost "miracolul" lor inventat.


Este deci nu un fantasm al minților lor odihnite, apoi dintr-o dată paradoxal agitate, ale "elenilor" în contact brusc cu vremi de aur, ci doar o realitate distrusă de ei, de nereprodus, faptul de neimaginat ca adevărat, de a fi construit "timpuri noi", barbare, cu istorie, doar prin distrugerea vremilor de aur. Acesta este miracolul grec ! Istorie de Épinal, în imagini. Spinoasă istorie !


Valurile asiatice "elene" (nume de loc etnic) au intrat rând pe rând, neamortizate natural, într-o civilizație anistorică, unitară, Civilizația Danubiană, de renumele Europei Vechi.


Strălucind aproape dintotdeauna peste tot, prin vârfuri cunoscute, desigur doar prin partea vizibilă a muntelui transparent de gheață, cum au fost Petrești și Cucuteni sau prin centrele aurifere de pe toată Valea Mureșului, de la Alba prin Vinț, Pianul Valah, Cioara, Tărtăria, Blandiana, Turdaș, Orăștie, Lipova, Arad, Partiscum (Ciggedin, Szeged) până departe în Pannonia, în amont de cotul Dunării, aceasta este prima, cea mai durabilă, singura originară, civilizație anistorică europeană.


Strălucirea ei civilizatoare nu poate fi stinsă până azi, în ciuda tuturor care au încercat s-o fure sau s-o îngroape. Deasupra comorilor, se știe, sunt întotdeauna flăcări imateriale, mereu vii. Acestea sunt scânteile din inima neamului românesc, iar aprinderea lor în foc domol va încheia istoria, tot astfel cum a început, într-un fel unic local, după toate profețiile, vechi și noi.


Deci cu totul altfel stau lucrurile la pelasgi, "navigatori ai uscatului". Dacă și "biserica" înseamnă la noi "satul întreg", cum ne explică părintele profesor Dumitru Stăniloae, el este la origine locul unde Împăratul administrează dreptatea. Aceasta este cu totul altceva decât HELL ek klesis, din ek kaléô, "din chemare" (dinafară înlăuntru) (καλέω sau cal-ē-o, calāre, calāvī, calātum ) la fel ca dintr-un un fel de minaret, acela măcar, ceva cu adevărat semitic.


Azi suntem împinși anume, dinlăuntru înafară, ca în copilăria mea, spre istoria rescrisă în sens bolșevic, direct spre HABI kahal, convocare, sau BHEB בית כנסת (beit knesset ). Da, s-ar putea, conceptual, nu și fonetic, însă acest ultim etymon are doar un sens contabil, care ar putea fi tradus cam astfel : "casa de adunare (sau de adunătură ?)". Aceasta, oricât ar trage de Ur- etimologii "savanții sioniști", inventând o "nostratică" precedentă, "unificatoare", ca odinioară "proletarii din toate țările", nu e deloc adevărat.


Probabil ei vor o cercetare "angajată", cu program prestabilit, ca să pună cât mai intens în ceață indoeuropenistica, prin care se pot afla multe lucruri dezagreabile pentru ei în contextul minciunilor generalizate ale lumii actuale. Gluma noastră de liceeni era, într-adevăr, că "pentru un regim bolșevic, cel mai greu lucru de făcut este să prevadă trecutul"... Ascunzând-o sub un capac de plumb, pentru a ne face să uităm că "jidanii" actuali nu sunt de loc semiți "iudei" ci sunt doar turci khazari, desigur HABI kahal nu e de fel prima rădăcină pentru καλέω sau calo- (cal-ē-o).


BHEB בית כנסת (beit knesset ) nu stă, cu atât mai puțin, la baza cuvântului "băsearecă " apoi "biserică", tocmai deoarece e vorba, în sensul pelasgic, de Împărat ca în βασιλικόν φάρμακον (basilikón phármakon, “leac împărătesc”). Avocatul atât de talentat în inventare lingvistice Joseph Yahuda a avut dreptate, "Hebrew is Greek", și de aceea este azi atât de crunt cenzurat... Iar pelasgicul farmec a dat numele "medicamentului" (întregitorului farmec), la invadatorii ionieni, phármakon.


Episcopii de nenumărat ai satelor noastre, toate vii, cu miile, din "mileniul întunecat al erei dacice" (MÎED) care era umbros doar în mințile prea întunecate ale invadatorilor, se numeau, în koïnê dialektos, (lingua franca la bizantini), khorepiscopi. Hora este deci, sociologic, magic, apoi religios, ca la origine, satul însuși.


Iar satul nu e fossat, tras cu plugul împrejur, ca la fundarea Romei, unde striga haruspex -ul "porta ! ", de ridicau și purtau voinicii plugul, ca să fie acolo poarta, deschiderea magică, "scheiană" ori ba (din etymonul care a dat "scânteie"). Satul românesc ancestral e oriunde e hora, apoi khorepiscopul, sau doar "omielcuș-ul", cel care predică (omilia) cum scrie Florin Croitoru, descifrând magistral, cum are obiceiul, inelul de la Apahida.


"Khorepiscopii" urcau desigur sus la munte, cu tot satul, apoi cu toaca, lăsînd clopotul la vale, cum minunat scrie Virgil Gheorghiu în Tatăl meu, Preotul. Apoi, din Basarabia ei plecau spre răsărit, cu biserica de lemn cu tot, pe niște uriașe care cu pânze, cum frumos scrie Paul Goma în Săptămâna Roșie.


Desigur n-aveau timp, în fugă, să scrie, ca să se știe. Gonit de tătari, episcopul de Strigoniu, în Pannonia, un anume Vancea din Oancea, tot un român, cu instruire vaticană însă, apucase a confirma că a fost, vezi Doamne, cardinal praenest numit acolo de Roma în ciuda regelui maghiar Bela al IV-lea.


Dar cea mai vitează, apoi cea mai numeroasă etnie europeană, continuu centrată în vatra ardelenească încă de la etnogeneză, mereu plecând, apoi, ca "navigatori ai uscatului" (Dumitru Stăniloae) ori sus la munte, apoi iar jos ("ebb and tide ")(Matila Costiescu Ghyka), ori încă în cercuri concentrice ca odinioară prima expansiune proto-indoeuropeană, până azi, n-are nevoie, realmente, de însemnări grăbite ca să existe. Domnul știe. Iar "dovezile vii" sunt continui, invariante, palpabile, atractoare, sunt predanie, iar într-un cuvânt sunt cu toatele cardinale.


Printre cei care au simțit direcțiile sensului cuvintelor vechi de la noi sunt mulți soldați, un general de armate, Mihai Eminescu, apoi doar doi generali, Dan Botta, și profesorul Gabriel Gheorghe, pe care trebuie să-l salutăm mereu în pas de defilare, atât de important este azi în conducerea ostașilor cei mai buni dintre marii istorici ai neamului românesc. Mai sunt perfecți generali geniști, ca Bogdan Petriceicu Hasdeu, sau Mihai Vinereanu, dar aceștia sunt într-alt corp de armate. Nicolae Densușianu este, până azi, singurul nostru mareșal...


Chrismon.png

Direcțiile cardinale

Dacă neamul nostru se găsește în același centru ca la origini, apoi în cercuri concentrice de expansiune firească, prin înmulțire, nu prin cucerire, dacă această întindere este continuă, în pânză, dacă el urca și cobora ca mareea, cu ajutorul munților atât de armonios așezați, în terra mirabilis, dacă el are de la început tunele chiar pe sub munți și mare, iar sub Sarmizegetusa Regia se află cel mai mare oraș subteran din lume (OSSR), atunci creșterea neamului românesc s-a făcut natural, în direcțiile cardinale.


Când toate dovezile anume ascunse vor apărea la iveală, ca untdelemnul desupra apei, Apusul va exploda, ca orice minciună istorică made in Vatican, pentru că a mințit atâta, cu bună știință. Ca de obicei responsabilii se vor eschiva, fariseic, cu un aer superior. Românii însă n-au avut niciodată nevoie de minciunile lor. Noi doar trăim, firesc, crezând, nădăjduind, iubind. Iar minciuna are mereu picioare foarte scurte. Ne ajunge să pricepem cu cine am avut de-a face când ne cercetăm istoria...


Forma fsat e atestată, dar asta nu poate trage numele satului din fossatum, din lipsă acută de direcție în transformarea sensului cuvintelor. Poate castrele erau, într-adevăr, "fossate", cu șanțuri circumvalate, dar nu satele. Iar satul ancestral nu poate fi castrul invadatorilor. Doar sensul face etimologia, așa cum doar ritmul face muzica.


Apoi chiar bade are sensul cel mai ancestral. Acesta a fost descifrat de mine indirect prin lucrările contestate, dar realmente geniale ale profesorului de lingvistică din Muenchen, Theo Vennemann (Europa Vasconica, Europa Semitica). Folosindu-le, am priceput că bade coboară până departe, la *bede, în ceea ce el numește PVAS (limba protovasconică).


Într-adevăr, purtând un sens de "întregitor", transformarea fonetică invariantă într-un univers semantic continuu, coboară bade acesta până la presupusul de Vennemann *bede. De aici vine cuvântul tardiv, latinesc, mēdeo, medēri, care ar fi dat "medicină " printr-o admirabilă continuitate de sens.


Dar fonetic ? La noi, în dacoromână, înaintea consoanei b nu poate fi un n ci doar un m, dar cam asta e tot ce se poate aplica, prin legi fonetice, din câte pricep, la descoperirea Uretymon-ului. Apoi e cam mult să postulăm și un *mbede doar ca să explicăm latina, o limbă prea recentă...


Chiar în legile transformărilor fonetice ale consoanelor (Lautverschiebung ), deși nu e descris vreun proces de transformare de tip b > m, eu până azi în Aquitania, la poalele Ţării Bascilor am auzit "bédecin " în loc de "médecin ", într-o confirmare nesperată, de auditu, a descoperirii lui Vennemann. Nu, vorbitorii nu erau răciți, ca să "nazoneze", confirm experimental...


Dacă e adevărat deci că mēdeo ar putea proveni din *bede, atunci doar la noi sensul cel mai vechi al cuvântului definitor al meseriei mele este cel firesc, cel mai omenesc. El este chiar foarte delicat tandru, cu acea dulce fermitate cu adevărat bărbătească a bădiței, mult mai aproape, deci, de rădăcinile ei sacerdotale.


Desigur verbul latin mēdeo este tardiv, iar sensul lui este decăzut, deoarece el e defectiv (fără perfect), deponent (fără pasiv), apoi dual, fiind din păcate, desigur și din păcatele noastre, capabil să formeze complemente atât cu dativul cât și cu acuzativul...


Astfel făcea, într-o pildă uluitoare, dar tare plăcută marele nostru Maestru, exemplarul Constantin Noica prin "ispitele gândului " în loc de "intenționalitatea conștiinței " în comentariile la Martin Heidegger, din Rostirea Filosofica Românească.


Magistrul Noica e "adânc". Dar corespondentul său Emil Cioran, nu mai puțin genial, în felul lui unic, anarhic, occidentalizat, încerca mereu să-l ispitească pe Noica prin sentimentul uruguayan al Ființei. Apoi, foarte în duhul vremilor (Zeitgeist), în atât de bine numitul Précis de Décomposition, Cioran afirmă că "nu poate intra în delirul prietenului său cel mai bun, deoarece are propriul său delir, care îi ajunge cu îndestulare".


Dacă istoria noastră "joacă în toate registrele" atunci oare ce rămâne unic prin dovezile vii ale limbii și firilor noastre ? Oare un fir roșu, mereu întins între Ana și Caiafa ? Oare nordul Tradiției ? Oare predania ? Eu cred că toate împreună, dar într-un fel structurat ca un schelet scânteietor, ușor și elastic, care poate fi descris ca o transcendență, întocmai ca anatomia perfectă a corpului uman. Înfășurătoarea ne e minunată, ca în casa strămoșească și ca în cerul orizontului noastru.

Chrismon.png

Unidirecționalitate

Est modus in rebus. Ideile "se pupă", deoarece se leagă prin sens, fiind mai mult decât comparabile sau compatibile. Cardinalitatea este deci unicitatea atractorilor, iar nu unidirecționalitatea lor. Am putea crede în cardinalitate ca unidirecționalitate, constatând de pildă deplasarea inerentă a culturilor, extinderea Civilizației Danubiene, a noastră prin mai mult decât "amprenta" sa arheologică, ceramică, etc.


Ei bine, într-adevăr, toată extinderea civilizatoare a Europei Vechi dinspre noi spre Apus, în sus pe Dunăre, plecând brusc de la Centru în vremurile cardinale ale potopului euxin, se face continuu, dar "vălurit". Chiar judecând numai după motivele ceramicii liniare "LBKE" (LinearBandKeramik) ne-am fi putut da seama. Motivele geometrice "ioniene" ale "frizei grecești" sunt pelasgice, și anume cel puțin la fel de vechi ca aceștia.


Geniul românesc joacă hâtru, glumind peste tot. Nu e nevoie, s-ar putea spune, dacă lectura a ajuns până aici, să mai demonstrăm în care sens. Jucăm oricum, dacă tot intrăm în horă, la români. Noica rămâne, dar la fel, Cioran rămâne român, fiind ei "cardinali" ai gândirii noastre, cum e un Caragiale, iar cum este Eminescu episcop al satului, încă de la 14 ani, apoi chiar al Micii Rome.


Vorbind de preocuparea mea etimologizantă, nu cred că ar fi vorba de o manie sau de vreun semn de senilitate în decrepitudine mea, ca aceea a iudaicului ne-halașic (doar după tată) (Iosif Vissarionovici Stalin) (Vissarion Ivanovici se numea "fiul evreicei" - Djugașvili, în limba gruzină. Cred doar că m-am hrănit într-una din cele mai fertile direcții de cercetare a trecutului nostru, prin imersiunea, apoi îmbibarea noastră în duhul locurilor, întocmai ca la Bogdan Petriceicu Hasdeu.


Într-adevăr, în ciuda originilor sale pur iudaice de pe linia maternă (iudaic în sens legal, halașic) apoi a marii adunături de jidani din jurul lui, Hasdeu a creat la noi cercetarea etimologizantă. Elevii săi, ca marele autor de "Chrestomații românești, misteriosul rabin sefard exilat prea devreme, sionist avant la lettre, desigur mason, Moses Gaster, sau genialul elev Lazăr Şăineanu (Eliezer Schein, franțuzit ciocoiește ca Lazare Sainéan), cu tot geniul lor, aveau o "misiune" în cercetare.


Această misiune a definit-o perfect Eliezer Schein : „Nu mai căutaţi originea, căutaţi transmiterea ”, pe care el o atribuie într-un fel fondator iudaicilor... Combătea bine ! Fondul englez de manuscrise Moses Gaster nu a fost încă publicat complet, dar eu am putut citi scrisorile din corespondeța sa, pe vremea când a devenit rabinul sefard al Londrei, cu eruditul medic Laurence Austine Waddell.


Acestea sunt desigur extrem de interesante, mai ales că orientalistul, specialistul în limba tibetană, epidemiologul, apoi desigur spionul Maiestății Sale imperiale Regina Angliei, este descoperitorul Originii Ariene a Alfabetului, direcție de cercetare vastă, azi ridiculizată, apoi interzisă.


Acestor mari savanţi nu prea le-a mers bine la noi. Nu e vorba de "antisemitism", eterna reîntoarcere la o ură inventată, sau de saeva necessitas, mania însinguratului trist, ci de afaceri politice. Nucleul dur al istoriei neamului românesc n-a suportat directivitatea impusă a elevilor, dar a aceeptat pe Magistru. Gaster a fost exilat, iar Lazăr Şăineanu / Eliezer Schein / Lazare Sainéan a plecat singur, trist, simțindu-se nedreptățit, mai departe, la Paris, în 1901.

Chrismon.png


Unicitatea atractorilor istoriei noastre

Interpretez această inerentă tendință a limbii și neamului nostru de a se referi la origini în Adevăr drept un soi de fractalitate a câmpurilor noastre energetice create, care se prezintă deci spontan, în mod manifest anizotrop, indicând un sens în timp, apoi, mereu, chiar direcția sensului în universul său de semne. Vreau deci mai jos să definesc această încercare a mea, ca și paradigma ei, pe scurt, drept o istorie cardinală.


Este vorba de o demonstrație desigur, mai simplă, o încercare more geometrico (folosind, adică, mai ales acel faimos fir din adânc), apoi invariantele unice ale acestui grup românesc de transformări (ale ființei - nu și ale sufletului) cu luptele lor desfășurate în timp.


Continuitatea este, evident, trăsătura unică a firii neamului nostru, manifestă peste tot în obiceiuri, datini, stâlpi funerari, teme estetice, ba chiar în documente, în basmele românilor, în vocabularul militar identic cu cel hispanic sau galic înainte de romani, în reflexele ancestrale de apărare, de exemplu cu ajutorul albinelor, sau prin motivele înalt neolitice ale costumelor noastre populare.


Chrismon.png

Doar un pic de metodă comparativă

Dar continuitatea noastră esențială va fi încă și mai clară dacă vom compara istoria noastră cu aceea a frâncilor. Pe aceasta din urmă o cunosc și eu cât de cât, pe cât o putem cunoaște. De ce este ea așa ? Pentru că e prea scurtă, prea ruptă, și mult prea stufoasă. Ea este astfel tocmai prin documentele ei moarte, făcute, apoi contrafăcute, și nu prin cele vii, nu prin evidențe continui, transmise, oricât vor fi fost și acelea mlăștinoase la ei, încă de la început.


Vom face mai jos, imediat, câteva incursiuni comparative, pur demonstrative în istoriile teritoriului galic, ale Ţării Sfinte, ale Rusului Kievean, și ale Pannoniei. Acestea din urmă, spre deosebire de continuitatea noastră unică în jurul miezului nostru masiv - blocul de aur pur fizic, iar nu mitic, al nucleului etnogenetic ardelenesc, un Cardines Mundi, nu sunt de loc exclusive.


Ele nu sunt teritorii neapărat sau exclusiv frâncești, respectiv protoioniene, filistine, egiptene, persane sau iudaice, respectiv ruse, varege, vikinge sau khazare, apoi sigur nu doar dacice, romane, gotice, hunice, gepide, avare, croate, sau chiar frânc, morave, cumane, pecenege, ori, foarte recent, asiatic -ungurești.


Curentul revizionist maghiar fiind însă foarte ocupat, la o sută de ani de iredentism, ca mai întotdeauna, cu crearea retrospectivă a unor mereu noi legitimități istorice, etnice, genografice sau politice, care sunt într-adevăr imposibile, îi mulțumim, fiind recunoscători pentru ocaziile create de a afirma Adevărul.


Nu fac aici o demonstrație comparativă prin inducție, pentru că aceasta ar fi chiar fatal incompletă, și anume într-un mod definitoriu. Filosoful Constantin Noica, un mare matematician în tinerețea sa fără bătrânețe (Mathesis sau Bucuriile Simple) a spus, foarte limpede, că "dacă matematicile nu sunt încă finite, atunci nu ne putem exprima încă asupra valorii lor de adevăr", (datorită, desigur, principiului incompletitudinii al lui Kurt Goedel).


Poate istoria are aceeași soartă, nefiind încă finită. Va fi însă mereu astfel ? Din fericire nu. Transformările ființei noastre istorice sunt transformări în timp, un timp care este la rândul lui creat, desigur din energiile increate, deci el se poate încheia.


Istoria noastră este o astfel de taină, deoarece la încheiere, în vremurile din urmă, putem trage mare nădejde că o vom vedea, cândva, atunci, și altfel decât în oglindă. Oricât am lustrui noi acum această oglindă, natura ei nu se schimbă. Vom vedea mai jos multe alte limite fundamentale ale istoriei, chiar aceasta pe care o cercetez, istoria cardinală.


În ciuda acestor limite evidente, istoria noastră particulară, mai ales ca neam, provoacă, intrigă, atrage taine din dimensiunile de nemăsurat ale Adâncului, pe care le pune în lumină lină, fără să le dezvăluie, chiar dacă ar putea s-o facă. Dar mai ales istoria noastră place (sau atrage o nevrednică ură, prin polarizarea negativă a plăcerii curate, recunoscute) pentru că este realmente o istorie esențială.


Acest caracter există mai ales pentru că este vorba de o istorie în mod continuu exemplară. Există de asemenea, cercetând-o, la fel ca în fața bunei cuviințe aceleia viteze, niciodată slugarnică, simțită mai ales când ne aflăm în preajma oamenilor de la munte, cum sunt de pildă moții, o atitudine a cercetării care a devenit azi atât de rară în lume. Dar această atitudine, care contemplată, se arată a fi esențială și definitorie la rândul ei, arată și ceva care impune atenție mare în înțelegerea istoriei neamului nostru, un fel de liniștită și foarte liniștitoare transcendență.


Dacă într-adevăr "la început a fost numărul", la noi e vorba, ca mai peste tot doar de "un număr transcendent". Dar eu mă simt atras în mod inexplicabil, chiar de la începurile educației mele matematice, și desigur din pricini binecuvântate, doar de numere cardinale. Acestea au fost duse până la aritmetica infiniturilor de către un matematician genial care însă, din păcatele lui (sau ale noastre) a înnebunit - Georg Kantor. O istorie cardinală, ca să zicem deci toți, pentru ca să începem bine, e una inerentă, unică, peste tot continuă, esențială, deci întru totul exemplară.


În contextul actual trebuie însă musai să ne batem până la capăt, pentru a o face cunoscută. Pe scurt, ca să scriem bine de la început : În săbii să ne tăiem, călăraşi pe cai (keleres ), cu paloşul, sau lănciind cu lancea ca ostaşii (hastati ) să ne ştirbim, sau cu arcul cu săgeată să ne săgetăm ? Ia să vedem cum ne batem !

Chrismon.png

Nu vreau istorii

Frâncii, la care am stat timp de trei decenii, au o vorbă, foarte ciudată pentru noi, românii  : "je ne veux pas d'histoires ". Asta le rezumă un pic totul : felul cum fac sau cum ascultă istoriile, caracterul, specificul național, ca și faptul că ei sunt azi "autohtonii" din singura țară din Europa care poartă numele străinilor ei... teutoni.


E vorba de vecinii lor din nord, cei de alt neam, și e vorba aici chiar de aceia care sunt penultimii cuceritori ai Franței, arabii nefiind însă ultimii, și nu vorbesc aici desigur de loc de Poitiers și Azincourt, de gestae, de cântarea lui Roland, de minnesänger, și nici de dezastrul colonial francez din Algeria, etc. Țara lor a fost de fapt de foarte multe ori complet cucerită, iar azi e chiar perfect cucerită.


Într-adevăr, numele ei nu mai e de loc cel al locuitorilor ei, dacă nu cei de la origini, măcar antepenultimii - galii. Numele neamului nu minte, fiind fundamental pentru neam. "Nomen est omen " (numele dă soarta).


Penultimii aceștia dintre cuceritori, au avut toți printre primii lor regi niște oameni tare ciudați. Ei au fost numiți, și nu de câtre burgunzi sau de câtre lombarzi, ci chiar de câtre oamenii lor de casă - proprii lor majordomi - imediat după sedentarizarea lor ca mercenari, niște regi chiar tare "netrebnici" ( fainéants ). Majordomii când au devenit la rându-le regi, situația a devenit și mai jalnică, deoarece întâi vikingii, apoi vikingii sedentarizați (normanzii), în fine englezii, au luat cu totul cam jumătate din țara lor.


În fine, până azi, după ce s-au măcelărit între ei într-un fel crunt, genocidar (prin Vandeea), frâncii deci n-au mai câștigat nici o bătălie pe vreun câmp de luptă, nici măcar luptând, ca mai toată lumea astăzi, doar pentru interesele altora, în alte țări decât ale lor, care, ele măcar au fost perfect cucerite de alți străini...


În ciuda promovării aproape ostile a unui anumit fel de istorie, fel care nu e de loc al lor, în dauna altei istorii, care mai e, de bine de rău, a lor, ei mint cu nerușinare asupra originilor neamului "francez", origini care nu sunt franc explicate prin franci, ascunzând realitatea sub teancuri întregi de hârțoage fabricate.


Istoria lor oficială e astfel fabricată pentru a putea crea anume câte ceva pe care l-am putea cu greu numi legitimitate, măcar una ad hoc dar e complet incoerentă. Apoi, vorbind "franc", istoria lor e și complet ininteligibilă, așa cum e ea oficial transmisă și reprezentată.


Perdeaua lor de fum istoriografică e cel mai adesea doar o pânză de bârfe despre faptele familiilor dinastice, prezentată cu emfază galică (Gallic Pride, cum zic saxonii, care știu mai bine) drept istorie. Atunci când nu e o simfonie romantică, plină de pasaje pompieriste, armonizând ca la Carl Orff, prin multe percuții redundante și asurzitoare, minciuni de altfel uneori foarte suave, faptele sunt frumos dar artificial rânduite.


Nu există însă, de pildă, și de-a dreptul, chiar nici un document autentic care să poată atesta că ar fi existat cu adevărat vreun personaj istoric real numit Carolus Magnus (Charlemagne)...


Chlodovechus (numele este inventat dar măcar acesta este " atestat", chiar dacă doar de Vatican, care l-a și creat) (personajul romantic pe care ei l-au botezat Clovis) a fost într-adevăr un războinic german botezat. Dar "regele" acesta se trage doar dintr-o "dinastie" de mercenari, fruntași militari "riparii", plătiți de romani ca să le apere "râpele" renane ale imperiului în regim clientelar.

Chrismon.png


Franchement...

Tot așa au devenit frecventabili, și tot pentru papistășime, dar abia trei sute de ani mai târziu, chiar și ungurii asiatici. Aceștia erau mercenari pe altă Rhipa, nu pe malul drept al Rinului, ci în "râpa" imperială romană danubiană, pe malul ei stâng, la cotul Dunării, dar nu și către alt kardo roman (același nord).


Mercenarii unguri au devenit barbari clientelari din "marca" moravă și marca pannonă a "imperiului carolingian". Papistașii mușcau acolo prin unguri doar din avansurile bizantine, pentru că deja nu mai aveau nevoie de "fiice" mai mijlocii sau mai mici ale Bisericii.


Ei bine, "Clovis", acel mercenar deci, n-avea din ce mușca și el, și nu avea nimic "regal", cel puțin în fire în comparație cu "sfântul" Ștefan, românul de sub coroana lui cea autentic regală, însă în ciuda aparențelor, "doar" bizantină.


Clovis nu era probabil nimic altceva decât un crunt barbar, belicos, fratricid, analfabet, bărbos, nesățios, și desigur tot un poligam, rămas cu acest viciu "cardinal" cu mult după "botez", până la moarte.


Citind Gesta Hungarorum simțim la "anonimul Magister P" aceeași pană de cancelarie, în scrisul voit legitimizator, în descrierea căsătoriilor "întemeietoare" de marcă vaticană, în apologia calpă a "nobililor", ca aceea din encomionul lui Clovis. Ca la frânci, ca și noul teritoriu al saxonilor invadatori ai Insulelor britanice, iată deci, și în Pannonia, încă o încercare de "statalizare" made in Vatican. Abili, papistașii au identificat "inamicul" în Pannonia în calea lor deja voit "globalistă", arhi-imperială, doar în dreapta credință, desigur numită de ei "eretică.


Până azi percepem politica imperialilor]] : dezgroparea voită de [[Vatican a unei biserici la Alba Iulia, în planul de a privi sub curtea bisericii catolice, a fost urmată, pentru că era Biserică voievodală românească, anume a lui Iuliu Voievod, de îngroparea ei în mare panică.


Imediat se vede în documentele bizantine cine era Iuliu, pentru că voievodul Ardealului s-a dus la Ţarigrad cu tot cu mitropolitul Ardealului de după 950 d. Hr., în vremea lui Constantin Porfirogenetul, iar numele Iuliu e citat în opus magnum al împăratului, faimosul De Administrando Imperii...


Toți cardinalii ungurilor, din care primul se numea Stephanus Vancea (deci cel care nu putea fi decât român) aveau misiunea de a distruge orice urme "eretice" apoi "wallachice" în Pannonia. Apoi, pe cât se poate, ele trebuiau distruse progresiv, sistematic, pe multe secole, chiar în Ardeal, ca mai apoi aceste urme să poată fi în mod ipocrit cerute de către istorici sau politicieni.


Camarazii iezuiți, aripa militară vaticană, urmând imediat dominicanilor i franciscanilor în misiunea imposibilă din Ardeal au avut nevoie de trei sute de ani de distrugeri, apoi de încă vreo cincizeci ca să strângă semnături pe un fals document, analizat, apoi comentat perfect de marele istoric Nicolae Densușianu, măsluire istorică pe baza căreia s-a inventat un sinod de "unire" a credincioșilor ardeleni cu papistășimea, trist nonsens istoric, contra căruia, în Adevăr, s-au sfințit mari sfinți români, ca Sfântul Sofronie de la Cioara.


Distrugerea "dovezilor" pentru a le putea cere mai apoi, zicând că lipsa dovezilor e dovada lipsei lor, o schemă debilă, dar funcțională ca orice paradigmă a vicleniei, este o tehnică din ce în ce mai răspândită până azi, ceea ce ne obligă la mare, devotată asiduitate în cercetări. Odată descifrată păcăleala, e mult mai limpede însă calea luptei noastre istorice pentru Adevăr.


Unii, din ce în ce mai numeroși, cred chiar că Ştefan Vancea era Anonymus și Magistrul P. Dovada lor nu e slabă, fiind intens bazată pe cercetarea surselor, pe multe comentarii savante, conjecturi legitime, și foarte coerente, care trec cu toatele testul lui Sherlock Holmes. Cum "cardinalitatea" lui Anonymus este însă pur funcțională, nu cred că mai merită aici prea multe conjecturi pentru Vancea, într-o istorie cardinală, dar vom avea poate mai mult despre el în istoria trădărilor la români.


Percepem la notarul acesta "anonim", care e un adevărat comisar politic al "poporului catolic" responsabil cu internaționalismul proletar, delegat pe lângă un anume Béla al Patrulea, un ton cu mult diferit de acela al lui Simon din Kéza, care pare a nu ezita să scrie și afară din cancelarie, recunoscând adevărul.


Culmea e că lumea fiind pe dos, istoriografia maghiară va respinge chiar pe Anonymus, încă prea aproape de Adevărul care nu convine revizionismului lor exclusiv politic sau ideologic, dar nu va strâmba din nas la Simon, mai pe gustul lor, dar care scrie negru pe alb în Gesta Hunorum et Hungarorum că dacii aveau răvașele, (adică răbojurile) lor, iar nu secuii ale căror "invenții" rovásírás au fost doar preluate de la autohtonii daco-români.

Chrismon.png


Privind mai spre isvor

Dirijismul vatican, vedem din exemple, se califică drept factorul primordial al statalizării europene... Iată deci cum pricepem soarta germanului acesta Clovis care a fost doar aceea să fie ales, apoi intens promovat politic de către un intelectual vizionar local, episcopul galo-roman din Tours, un anume Grigorie, care depindea direct de Vatican.


Grigorie scrie însă că francii vin din... Pannonia ! Pe la 1714 d. Hr, pentru că a atins demnitatea monarhiei, îndrăznind să afirme că francii au fost germani din Belgia, cum e adevărat, istoricul Nicolas Fréret face timp de șase luni pușcărie la Bastilia. Petru Maior, coreligionar vae victis al lui Fréret, cu doar șaizecișiopt de ani mai tânăr, știa deja, apoi mai și îndrăznea mult mai multe ...


Deși opozant al lui Ioan Bob cel de tristă faimă, și trecut prin De Propaganda Fide, Petru Maior scrie textual în Istoria pentru începutul românilor în Dacia (Ediție critică și studiu asupra limbii de Florea Fugariu, 2 vol., București, 1970, 279 + 293 pp.) De aceea, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adică acei corecte, totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e mama limbii latineşti.


Un Quellenforchung sumar, care evidențiază imediat hapax- urile, explică de ce doar acelui Grigorie, cel din Tours, care a precedat în timp doar cu puțin unui alt Grigorie (acela numit "cel mare" pentru că a devenit papă la Roma, de renume "gregorian") i se datorează invenția Franței ca stat "ce n-a mai stat" într-o națiune intens galo-romană.

Chrismon.png


Made in Vatican ?

Imediat apoi, Grigorie cel Mare a creat, la rândul lui, non angli sed angeli și nucleul altei țări europene de origine controlată (vaticană) : Imperiul anglo-saxon care a devenit Brittany, Bretania, apoi Marea Britanie, prin gonirea unui milion de bretoni din Insulele Britanice înapoi în "Mica Britanie" (Bretagne), cu sperietura genocidului promovat de saxoni.


De ce știau saxonii predatori, cel mai bine, ce-i reprezintă pe frânci ? Steagul de luptă al Franței până la Hugues Capet, era cel al germanilor din mlaștinile Rinului în jur de Beethuve (de faimă beethoveniană), și reprezintă o broască, un frumușel batracian pe care frâncii îl și mâncau.


Saxonii, trecând pe-acolo, în drum spre măcelăria genocidară pe care au făcut-o abia mai departe în Insulele Britanice după traversarea Canalului Mânecii, i-au numit pe frânci după steagul lor. Până azi deci le zic, colloquial doar frogs.


Simbolul "național" frânc a fost apoi înlocuit cu alt produs al mlaștinilor, de data aceasta vegetal, care este Iris-ul, stânjenelul de baltă într-o varietate galbenă, locală. Fiind prea puțin alfabetizați, francii l-au numit fonetic, sau poetic, fleur de lys . Irișii, deși tot Liliacee, sunt cu totul altceva decât crinii regali ai lumii pelasgice și apoi cele tardiv minoice.


Dar nici pirații anglo-saxoni n-au rămas mai apoi mai prejos decât francii. Aproximând fonetic Irisul venețian, ei l-au revândut, ca rădăcină uscată, sub numele de orris. La fel au făcut ei cu "diletto "-ul delicat apoi simplu de ascuns, cât un stiletto al patricienelor venețiene, barbarizându-l spre dildo cu urieșenia lui grotesc vinovată. În fine, veneții înșiși furând direct de la arabi numele stelelor din cer, barbarizaseră la vremea lor "Găuzar" spre numele bizar, greșit ortografic, fonetic sau etimologic - "Gianfar" - care n-are desigur nici un sens. În lumea plutocrațiilor au și numele "estetice" soarta lor.


Sincer, vorbind de estetismul nominal, porumbelul din legenda de Épinal, adus de povestea lui Grigorie din Tours prin preajma lui "Clovis" astfel ca "botezul" lui să semene a ceva legit , chiar dacă ar fi fost într-adevăr Duhul Sfânt, nu se făcea acolo pe loc, in illo tempore , o "fiică cea mare" a Bisericii altfel decât într-o cancelarie la Vatican, cu grefieri și specialiști, dar nu cu teologi, pentru că altfel s-ar fi știut. Biserica este desigur doar nava unde se urcă în timpul liturgic spre Trupul lui Hristos, n-are "fiice" ca să apară în poveste frumos caligrafiate. Minusculele romane caligrafiate drept "carolingiene" nici nu fuseseră de altfel inventate încă.


Clădind astfel mereu, cu fals peste fals, prin scripta manent ajungem desigur la un morman dezechilibrat de documente ciudate ad usum Delphini (care "trebuiau" expurgate, apoi recompuse chiar numai pentru a "educa" astfel "generațiile viitoare", în mod cât de cât coerent. Astfel se făcea, măcar pe cei ce-și "permiteau" o educație - beizadelele - fii regali din dinastiile curente. Vedem iară, și iară "cultura dublei contabilități" penterând chiar istoriografia.


Avem de-a face la frânci cu un teanc prăfos de foi care trebuie compactat, pentru a fi apoi găurit zdravăn prin centru, iar prin gaura aceea mai trebuie perfuzat sub presiune un fel de lipici. Lipiciul acesta este mitul fabricat (pseudomitul). Foarte mirositor, el trebuie musai prezentat drept o mare aromă de finețuri, sau drept o imensă metaforă istorică, învăluitoare și penetrantă, una care este în fine perpetuată, tot sub presiune, împroșcând intens clei peste toți cei din jurul ei, până ce cleiul se usucă iar teancul prăfos ajunge un bloc compact, dur ca o cărămidă. Acesta este nucleul istoriei europene a falsurilor europene.

Chrismon.png


Suspendarea judecății ?

Cu o astfel de cărămidă istorică "normalizată" NF (norme française ) începând dintr-o École Normale Supérieure (institutul cu cel mai mare procent de sinucideri de elevi frânci) se dă tot mai departe în cap copiilor prin oficinele locale ale unui sistem militarizat, cu administrație, cadre, grade, prefecți, ordine de serviciu, circulare, birouri politice, limbuție lemnoasă, apoi "Academii" teritoriale (ca regiunile militare).


Folosind deci printr-un terorism de stat într-un mod savant distilat, ideologia cruntă a fundamentalismui ateu programatic, autolegitimizat, deci cel mai terorizant posibil, școlile lor "de stat" sunt doar bastioanele "educației naționale" (dar de care națiune e vorba, și mai ales cum, apoi în ce fel de educație ?).


Comisarii poporului frânc pentru "problemele" de educație sunt funcționarii. pot răspunde la aceste întrebări cu foarte, foarte mare dificultate. Dar acolo unde poți fi responsable mais pas coupable, dacă imposibilul nu e francez, atunci nici ridicolul nu-i poate speria pe frânci. "C'est comme ça ! " se zice, sec, drept argument, în patria credinței idolatre în raționalism.


Această credință fiind o credință ca oricare alta, numai că falsă, atingând fundamentalismul, apoi promovând idolatria conceptuală, augmentativul argumentariului lor este încă mai ceva : "C'est pas autrement ! ". Deci ei au obligația contractuală de a-și "suspenda" judecata logică, pentru a "funcționa" în sistemul acesta de "transmitere" doar prin propagandă și agitație, a acestui fel foarte ciudat de "cunoaștere". Ei sunt deci "funcționari". Ei funcționează, ei nu trăiesc.


În schimbul unui statut social privilegiat, obținut astfel, funcționarii se obligă singuri să nu gândească, iar dacă o fac totuși, se obligă încă să o facă doar "în privat", pe propria răspundere. Ei se angajează totodată să plătească un greu tribut în conformitate cu o obligativitate mult mai înaltă, aceea de a nu spune cumva, ferească Sfântul, Adevărul.


Ei numesc acestea toate, în limba lor de lemn bine uscat prin uscăciunea nominalistă, ultraconceptualizatoare, mortală, "datoria de rezervă". În fine când totul devine prea vizibil, iar oamenii încep să-și pună, firesc, întrebări, intervine alt ucaz, manifestat în acel fundamentalism idolatru și criminal pe care l-au numit, foarte urât, "Raison d'État ".


Să-mi fie iertată toată prezentarea de mai sus, critică dar nu caricaturală, deoarece mărturisesc, ea a fost foarte mult temperată de măcar un pic de "curtoazie sans façon ". Se poate mult mai bine cu puteri locale. Exemple imediate sunt "L'histoire de France vue par San Antonio " sau "L'Histoire de France en BD Pour les Nuls ". Cum stau realmente faptele ? Într-adevăr, țara lor, la France (Francia), are abia din secolul al Şaptelea d. Hr. numele acesta de Francia. Dar nu putem încă de loc afla cum trăia neamul ei de fapt !

Chrismon.png

Eroul fabricat în cancelarii vaticane

Din fericire, un curent de aer ceva mai curat, acum mai puțin de o sută de ani, acela de la revista numită "Anale" (Annales), a obligat mintea istoricilor francezi, personalități mereu agitate dar foarte inteligente, astfel privată de oxigen timp de sute de ani, de a începe a învăța a respira adânc din nou, un aer oarecumva mai proaspăt. Nu destul pentru a elimina "hexagonul" din mintea lor, dar ceva tot s-a schimbat un pic la ei prin oxigenul Analelor.


Astfel am aflat cum Chlodovechus (nume atestat) era doar un războinic pur german din nord, "salic", deci nici măcar din Rhenania vecină. Numele lui se citea probabil Hlodwig, deoarece familia sa are multe nume compuse post hoc de thuriferarii din Thuringia mamei sau din Tournai, provincia tatălui, cu "Hlod" acesta inițial. Acesta, în limba francilor de peste Rin, ar fi însemnat "vestit" : Hlodric (Cloderic), Hloder (Clotaire), Hlodmir (Clodomir) ou Hlodild (Clotilde). Grigorie, episcopul din Tours a putut foarte bine pune strat peste strat de alifie dinastică, oricât de convingătoare, dar oare cum putem evalua toate acestea, dacă sursa e unică ? Testis unum, testis nullum.


Deci de la începuturile ei tardive, acelea de mult după 400, sau chiar acelea de după 594 d. Hr. (moartea episcopului galo-roman Georgius Florentius Gregorius - Grégoire de Tours, Francia ar fi putut începe a purta într-adevăr acest nume. Dar ce glorie este în a purta numele străinilor ei, barbarii invadatori din nord, cei de dincolo de Rin ? Într-adevăr, numele țării provine azi doar de la Franci, care sunt și-n Franconia, și care erau mercenarii romanilor de dincolo de Rin în vremea Galilor și Galiilor ( Erau și Galiile mai multe, ca Ţara Galilor în Insulele Britanice, sau Galia cisalpină în Italia ).


Și mai pe scurt : critica toynbeeană a "hexagonului" din capul istoricilor frânci, da, Georges Dumézil, Alain Daniélou, Jacques Le Goff și Analele de până-n 1929, Fernand Braudel, Emmanuel Leroy Ladurie da. Însă istoriile oficiale (aproape toate celelalte), "despre partea închinării ", ba ! ...

Chrismon.png

Înainte, voinicii mei !

Astfel am luat noi aminte, cum să ne păzim de o istorie care vrea să ne facă să credem că am fi fost vreodată cuceriți sau deplasați ! Nu, nu am fost. La frânci sunt gali dar ei se cheamă frânci. La noi sunt români și au fost dintotdeauna. Ba, după unele conjecturi, cum vom vedea foarte pe larg mai jos, numele de roman pronunțat cu "î din a", sau român e mult mai vechi !


Într-adevăr, numele de ramn, ramăn, rmân, armân, ca acela de dac sau get, de trac, de pelasg velasc, sau cel scurt de vlasg, precede pe cel de romani latini.


Numele imperial roman s-a păstrat de altfel prin [[bizantini, deci chiar după "romanii din Roma" italică, deoarece împărăția răsăriteană a romanilor se numea tot Romania, iar capitala ei era la Ţarigrad. Apoi, la noi, a fost până azi Bizanțul de după Bizanț (Nicolae Iorga). Frumoasă continuitate, vom vedea, una de neam, nu numai una de nume...


Atunci ce ? Atunci ba în luptă dreaptă să ne luptăm, sau în trântă, că-i mai dreaptă.


Bun. La luptă deci ! Acum ce-i de făcut și de ce ? Cum luptăm ?


Păi drept, de-a dreptul ! O fi greu, dar e mai greu fără greu... ! Istoria are și ea o istorie, care e mai mult decât istoria eticii, istoria ideilor, istoria credințelor, istoria ideilor și credințelor, istoria credințelor și ideilor religioase, sau chiar istoriografia. N-am socotit încă "istoria propriu-zisă". Dar care va fi fiind și aceea ?


E rău să nu știm că există relativitatea din studiul istoriei. Există și imposibilitatea metodologică. Există lipsa dovezilor și dovada lipselor, care sunt chestiuni absolut distincte, oricât suntem mereu ispitiți să credem că nu vor fi fiind distincte, cumva, în mintea noastră grăbită dar și prea odihnită.


Există paradigma diacronică dar și retrospectroscopia. Mai există Quellenforschung, critica măsluirii, plastografiei, distrugerii, amenajărilor și încercărilor de a ascunde isvoarele. Nu e ușor...


Pe vremuri nu era nevoie de determinanți. Oamenii trăiau după Tao, cum ar zice acela care era întrebat de Împăratul Galben, iar azi oamenii trăiesc doar după lume. Chiar dacă nu trăim toți ca lumea, în nici un sens, lumea măcar, lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi.


Pe vremuri istoria era istorie, fără ură și părtinire, adult era matur iar nu deșucheat, și corect însemna drept, nu siluit. Justiția, îndreptarea nu erau o amenințare, iar judecata nu era interzisă prin lege. "Tot înainte" era doar introducerea la afirmația că, pentru suflet, desigur tot înainte era mai bine.


Azi suntem liberi să umblăm prin lume numai în izmene pe călător, găurite, măcar o zi pe an, dar dacă stăm să ascultăm cacocrația curentă, nu și în costumul popular, ale cărui semne geometrice cu râuri, valuri, svastice și taighitu au o vechime de cel puțin zece mii de ani, în estimarea cea mai conservatoare.


Astfel ne fac ei să credem că aceasta ar fi libertatea, o prefăcătorie față de o caricatură sau o lipsă crasă de demnitate care trebuie acceptată ! Eu unul, care "înainte " n-am prea purtat ie, mi-am cumpărat anume prima cămeșoaie când portul costumului popular românesc a fost interzis în "public", la vremea botezului primului nostru fiu, Andrei.


Scriem deci pentru că suntem liberi. "Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi " (Ioan, 8, 32). Domnul ne-a făcut liberi, iar noi nu ne putem face singuri sclavi din lene, oboseală, sau din prostie, pentru că vrem doar să rămânem în colivie, butonând la feisbuc, apoi crezând că a zbura singuri peste tot altundeva e un fel de boală.


Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae a scris ca ultima cucerniciei sale carte, așa a vrut el să fie, o mică, dar minunantă capodoperă.


A început o lungă viaţă care a fost binecuvântată peste tot dar și "în lumina tiparului", cu un articol despre "ortodoxie și românism". A fost teologul cel mai mare al secolului (cum a afirmat, despre dânsul, chiar luminatul "Maître de Bâle" elveţian, "omul cel mai cultivat al secolului" (XX) faimosul și cenzuratul de papistași Urs von Balthasar însuși.

Chrismon.png


Neamul în istorie și Istoria Neamului

Acolo, într-unul din primele articole publicate, devenit și cel mai cunoscut, Fericitul Dumitru a afirmat deja că venim la Judecată de două ori : o dată fiecare, apoi încă o dată ca Neam, care are o realitate creată, de netăgăduit, de care suntem responsabili până la capăt. Apoi, Fericitul Dumitru a încheiat, smerit, o viață publicistică de aproape optzeci de ani cu o carte tot despre Neam, anume "Reflecţii despre spiritualitatea poporului român".


Aceasta ultima, în cuvântul altui părinte, doctorul în teologie Dorin Octavian Picioruș "Nu cred să mai fi citit atâtea adevăruri pe centimetru pătrat de foaie, despre poporul român, ca în această lucrare a Fericitului Dumitru Stăniloae... N-am mai găsit o altă carte, un alt autor care să fi înţeles atât de bine sufletul românesc ".


Sufletul, noţiune populară, fiind însă atât de languroasă la slavi care au făcut din ea un fel de trademark, și unde e "un fel de dezordine", trebuie limpezit. El este, ontologic vorbiind, un loc de întâlnire a Duhului cu inima înfiinţată. Astfel, "fiinţial", noi vorbim mai degrabă și mai limpede aici, împreună cu Fericitul Dumitru, despre Fiinţa românească. Domnul ne-a dat Ființă, o natură teandrică, și ne-a creat liberi. Inima este locul libertății, fără de care nu se pot întâlni Mirele cu mireasa Lui, fapt întru totul fundamental. Aici are loc coborârea smerită a minții în inimă. Aici se aprinde focul rugăciunii inimii. Aici se bate necuratul cu locul curat pe care i-L pregătim numai Domnului. Dar cum ? Aici ne ajută marele filosof român Constantin Noica, tatăl binecuvântatului între pustnici părintele Rafail Noica, care la rându-i a scris o carte de căpătâi, "Cultura Duhului". Sigur nu la dracul cu cărți cum știm bine, apoi bine rostește, Neamul care a făcut din Buna Cuviință o Estetică unică !


Fiinţa românească este, tot ontologic vorbind, Ea însăși, un "principiu de nestatornicie în lucruri ”. De aceea devenim noi mereu ceea ce suntem deja. Acesta este, faimosul, minunat de bine formulat întru limba neamului, Sentimentul Românesc al Fiinţei (Constantin Noica). Scriem deci pentru că a fi liber este felul fiinţei noastre. Felul acesta este mai ales un fel de-a ne ruga, apoi un fel de-a fi, apoi chiar un fel de a gândi, iar în toate, doar un mod fundamental de a trăi într-Adevăr, în Adevăr, adică omenește, nu sălbatic. Un hâtru bun de glume ar adăuga imediat și "ca oamenii, nu ca vitele". Lăsate să pască afară din grajd, ele sunt în "libertate" doar ca să dea mai mult lapte".


A fi liberi este în concluzie, pur și simplu un fel uman de a fi, și anume un fel de a fi așa cum suntem noi dintotdeauna, adică de la început, neispitiţi, pentru totdeauna, în veșnicie. Felul acesta este un fel original, permanent, continuu, deci e un mod de-a fi esenţial, un trai fundamental românesc. Dar suntem deja ceea ce suntem, ne-ar zice, ca un sofist, criticii. Să devenim atunci mereu ceea ce suntem, așa cum scria, înzestrat, filosoful Constantin Noica, în Devenirea întru Ființă.


Scriem prin urmare într-un fel omenesc, apoi desigur fundamental românesc. "Scriu și citesc" răspundeam în ultimii douăzeci de ani, celor care mă mai întrebau, même par les temps qui courent, ce mai fac... Da, să citim mereu Scripturile, în ceea ce întreprindem, de la început, așa cum ne îndemna Miron Costin, citind slavonescul Ispitaite pisania, să "cercetăm Scripturile". "Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu." (Matei, 22,29)


„ Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: "Испитаитє писаиіа" (Ispitaite pisania ), adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală !


„ De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ


„ Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova"

Chrismon.png

Ce istorie mai scriem, Maestre, și cum ?

În tarafurile de lăutari se obișnuiește în mijlocul și în focul cântării, să fie interpelat solistul cu acest apelativ "Maestre", respectuos, ca în corul antic, dar și într-un fel vesel și hâtru, imposibil de imitat. Un exemplu tare atrăgător este oferit de o înregistrare a lui Tudor Gheorghe, în faimosul, minunat interpretat, arhi-oltenescul "Mărine la nunta ta". Să purcedem deci, și să răspundem, așa :


Azi avem deci mare nevoie, din saeva necessitas (să-i zicem "cumplita nevoință" ca Horațiu) pe care tot noi ne-am făcut-o, născut-o și ne-am crescut-o singură, din păcatele noastre, nevoia aceea de a fi mai limpezi ca isvorul de munte dacă mai ținem la Adevăr. Cu vrednicie și cu dreptate este, apoi ne și trebuie să zicem prin urmare, și încă de la început tot ce avem de făcut, ca să ne închinăm doar Adevărului. Tot ce avem de făcut este să-L urmăm.


De aici folosim, oarecum silnic, epitetele civile ale substantivului "istorie", cum e acela, nou, de "cardinal " (ca atributul magnetului care ține direcția spre un punct din orizont, oricare ar fi orizontul). Aşa ca un caracter neabătut, atunci când liniile partidelor, istorice sau nu, divaghează ca să deruteze sau ca să conserve, într-un cuvânt, ca să mintă... Desigur cine stă să le asculte pe ele crede că tot noi cei cu "cea dreaptă" suntem deviaționiști. Bine, fraților. Ian' atunci să cunoaștem pomul după roadă !


Are astfel, deci, și prin urmare, vreun rost, dacă tot ne punem la lucru, ca să scriem doar încă o istorie, la fel ca toate celelalte ?


Avem noi ceva de scris anume, neapărat ? Sau ar avea într-adevăr rost doar din autorlâc sau, poate, numai pentru a vedea cuvântul nostru tipărit, ca în vanity publishing ?


Chiar dacă ar avea rost în astfel de situații, nu am mai scrie atunci, oare, doar încă o istorie banală ?


N-ar fi ea pierdută în zgomotul de fond al "pânzei" dirijate de războaie de țesut ascunse, mult prea "dirijiste" ? Nu am scrie atunci doar prin tăiere și lipire, doar o compilație plus câteva păreri, cu bine și cu pace, așa "ca tot românul să prospere" ? N-am avea atunci o istorie "cioclopedică", de acord, o mereu "nouă" istorie, ilustrativă sau instructivă, dar numai încă una, una fundamental limitată by design ?


Ba da : am avea, cinstit, o lucrare oarecare, doar încă o istorie adusă "la zi".


Atunci ar mai avea rost să avem, la zi, mereu în linia curentă a partidei mondialiste, oricare sens capătă ea de la o zi la alta, ca și "Wikipedia", încă o istorie "ultimă" ? Aceea ar fi la fel de grăbită, și de limitată, și la fel de seacă, scrisă doar trăgând nădejde că "ar merge"... Ar merge, poate, dar numai așa, ca să fie, ca încă un număr ordinal, ordinar, față de un număr cardinal, realmente unic.


Ar avea rost deci să o concepem dintru bun început ca și orice altă poveste planificată a fi intens "consensuală", votată în unanimitate și "garantată", fiind filtrată de o gândire "corectată" ?


Nu.


Aceasta ar fi, de fapt și de drept o istorie seacă. Apoi ea ar fi doar garantată a fi drept "bună de manipulare" prin forme varii de cenzură și prin linii ale partidului, grupuri de interese, politici și jocuri de putere.


Această istorie ineptă ar fi posibilă, și mai mult, chiar foarte probabilă azi într-un Zeitgeist (Duh al timpurilor) în care nici măcar cuvintele nu mai exprimă același lucru și sunt doar refăcute prost, ca să mintă și ca să înșele.


Căldură mare... ! Cu toată căldura, scriem deci pentru a căuta, apoi a afirma Adevărul.


Doar un "hâtru bun de glume" a dat deci deja, odinioară, mai în glumă, mai în serios, tot răspunsul : "We're not into some bullshit endorsed by a consensus committee" ( Noi nu lucrăm la vreo baligă aprobată de comitete și comiții ).


Chrismon.png

Ce este istoria cardinală ?

Am văzut mai sus de ce și cum n-ar fi utilă încă o banalitate ce s-ar descoperi ea singură a fi la fel ca altele, "tot istorie". Să încercăm deci a scrie mai bine, aici și acum, un "alt fel de istorie", o istorie esențială.


Cum recunoaștem însă esențele istoriei ?


Visceral și cordial, sincer, și cu un suflet curat. Cum o definim, istoria aceasta distilată de un suflet curat ? Este istoria care nu se abate de la căutarea dreaptă, mărturisită, şi metodologic unică a Adevărului. Aceasta este o istorie cardinală.


Să fim gata cu orice nouă descoperire să o pricepem, rugându-ne să fim vrednici de luminare, chiar dacă ne doare. Apoi să nu credem cumva că am ține, morțiş, pe Dumnezeu de picior, când s-a deschis doveditorul, luminătorul document nou, într-un moment binecuvântat de inspirație. Doar Domnul ştie cu adevărat. Lui îi mulțumim de fiecare dată când simțim că El ne-a luminat, iar nu vreun duh bun doar de înşelat.


În fine, întocmai ca acel călător pe drumuri de munte, în aburii zorilor de zi, mereu gata să ridice la vedere, harnic, în orice loc nou, pe orice ceață, aceeaşi busolă zdravănă, ca să nu ajungă prin prăpăstii până ce va putea vedea răsăritul soarelui peste Ceahlău, să ştim tot timpul că vom vedea iar, neapărat, în soare, vârful Toaca şi, alturi, Panaghia, apoi, poate, de Sfânta Maria, chiar piramida, în geodezia minunii locurilor acelea.


Să luăm deci toate documentele care vor mai fi rămas, quae extant omnia, chiar din domenii conexe, doar cele inerent legate în timp, ca genografia, paleoclimatologia, arheomitologia, paleolingvistica, uranoscopia, sau mitologia. Să le punem împreună, ca să gândim cu ele în fluxul nevăzut al Duhului locurilor. Apoi să ne amintim că "dacă eliminăm ce e imposibil, ceea ce rămâne, oricât de greu ar fi de acceptat, este probabil adevărat." (Arthur Conan Doyle).


Aceasta, istoria esențială, este de nădăjduit că va fi o istorie concordantă nu atât cu "nordul Tradiției", ci, în mod ideal, direct cu aspectele cele mai adânci ale realității. Sau mai degrabă direct cu "urmele paşilor Domnului printre noi" (Petre Ţuțea)... Tot așa cum fântânarul caută nu o apă oarecare ci de-a dreptul cel mai meșteșugit dintre cursuri, și chiar marile fluvii din adâncuri, iar nu bălți stătute, să căutăm spre isvoare.


Să nu ne limităm munca, intuiția, săpăturile, decât prin respectul pentru Adevăr.


Să scriem documentat, consistent, comentat, cu o moderație intensă într-o intensitate a pasiunii pură, nemoderată și vom avea o istorie cardinală.


Istoria cardinală este istoria care cercetează orice numai în duhul Adevărului.

Chrismon.png

Ce limite are istoria cardinală ?

S-ar putea crede că istoria cardinală ar fi dezvăluirea planurilor sforarilor de tot felul. Trăgătorii aceia de sfori care se cred a fi Dumnezeu și care țes frumos dar periculos pentru că fac mereu o altă falsă matrice, apoi vor să ne și vadă în ea, ca o pradă a arahnidelor, zbătându-ne grupat, sunt într-adevăr legiune. Erau abili dintotdeauna în a ne momi în pânza capcanei lor prea fine, dar mereu mortale.


Oricât ar părea acea dezvăluire de tare, e vorba la ei, sincer, doar de o oarecare istorie "secretă" banală, realmente neinteresantă pentru noi. Cei interesați mai degrabă de îmbrobodiri programatice, ca satanismul, ori masoneria, ori de alți "înșelați" ce se "dau mari" idioți utili sau de fluxul încercărilor lor patologice de a determina "soarta" lumii, au desigur la rându-le, o bogată bibliografie.


Chrismon.png

Dezvăluirile

E mult mai util a studia totul mai degrabă prin Sfinții Părinți, ale căror calități didactice de subtilitate, profunzime și ale căror foloase sufletești, apoi fine daruri intelectuale, au fost cu toatele rareori depășite în orice istorie cardinală. Cu atât mai mult, în istoria neamului vlasgic (dacic, românesc) locul "dezvăluirilor" este activ, intens, dar prea recent pentru ca să intre în specificul național.


Noi însă cercetăm mai întâi doar istoria neamului românesc, la origine vlasgic, apoi dacic, și nu amestecăm lucrurile ce ni se descoperă, nici știința cu credința, chiar, cum este adevărat, atunci când a noastră este cea dreaptă. Nici nu inventăm ipoteze (Hypotheses non fingo ) (Isaac Newton) deoarece când lucrăm cu seriozitate, ele ni se prezintă singure, inspirate.


În fine, suntem desigur minimaliști și ockhamieni, dar nu chiar întocmai ca "doctorul invincibil" William of Ockham, deoarece într-adevăr, chiar dacă acela era și el un rebel, el era un franciscan nominalist, iar nu un drept credincios. Oricum, nici noi nu trebuie, și chiar nu e util să tăiem firul în patru (Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem ). Empedocle e mult mai aproape de încercările noastre metodologice cardinale decât Pitagora cel iubit de masoni, deoarece el reia topos-ul vechi pelasgic al celor șapte înțelepți în "datoria noastră nu e aceea de a vorbi mult, ci aceea de a rosti direct Adevărul ".


Parcurgerea bibliografiei "dezvăluirilor" acestora însă, care e foarte tare la eminentul cercetător american Michael Hoffmann de pildă, atunci când nu ne smintește, ne arată mai degrabă un soi de publicitate ascunsă a unui singur criteriu, cel mai fals ascuns, dintre toate cele care pot fi conceptual considerate pentru priceperea istoriei. Cred chiar că sforarii au un termen pentru ghidarea falselor "scurgeri" de informație, ROTM (Revelation of the Method).


Poate chiar sunt "scurgeri" false amestecate cu altele adevărate. Sigur însă e cam prea simplificator să pricem totul printr-o singură prismă, oricare ar fi aceea. De altfel cred că acest ROTM e o ispită, că nu trebuie să ghideze, deoarece nu ajută cu mare lucru priceperea istoriei cardinale. Singura Cale întreagă garantată dreaptă este Adevărul ca țintă, fără de care nu e nici Viață, și nici nimic altceva cu un statut ontologic cardinal echivalent , nec plus ultra (care nu are nimic mai presus).


Chiar dacă baza magică neagră este "acceptarea sacrificiului" pentru ca eficacitatea magiei negre să fie de calitate talmudică, victima nu trebuie să intre în delirul călăilor. Aceasta pare imposibil, dar la Dumnezeu tot ce nu e posibil oamenilor este mereu posibil. Să-i urmăm Lui, așa cum El Luiși, prin Fiul, pe Tatăl urmează. Apoi, pe o treaptă mai joasă, practic, oare ce poate fi mai patetic decât un terorism care nu mai terorizează ? De aceea ruga trebuie să ne fie necontenită, lămuritoare, atoatepregătitoare.


Chrismon.png

Subiectivitatea

Să scriem dar o istorie subiectivă, recunoaștem, dar curată, căci faptul că ne identificăm limitele naturale, fiind determinați de ceea ce suntem, faptul acesta deci, nu este, el însuși, limitativ. Scriem mai simplu o istorie în linia predaniei românești, ca o "parte întreagă" din ființa noastră de neam românesc, o "pars pro toto in omnibus ". Contra ei sunt inamicii, iar dintre compreadori ciocoii, vechi și noi, defetiștii, necredincioșii, apoi mai sunt sofiștii, prin întrebările lor logice. Doar ultimele sunt realmente importante : orice, chiar cardinalitatea, nu poate dispărea oare la rându-i, odată cu toate ?


Desigur, dar atunci istoria cardinală va dispărea doar odată cu Miazănoaptea. Deocamdată nu ne putem pune problema în acest fel pur sofistic. Mai pe scurt, ceea ce vine dinspre Miazănoapte nu e întuneric, ci magnetism, care e adevăratul câmp, cu potențialul întreg, apoi mereu cu forțele, toate cele cuvenite.


Care ne este deci determinantul ?


El este absolut, dar sunt trei într-unul. Sunt trei determinanți, o unitate "de număr cardinal trei" : neamul românesc, continuitatea sa în fire și buna sa lege strămoșească, credință strămoșească.


Chrismon.png


Lupu-și schimbă firea

Acestea ne sunt deci "pieile", "hirea", "năravurile".


Lupu-și schimbă firea, dar năravul ba.


Care ne este deci matricea acestui determinant atât de schimbător (care are această matrice nărăvașă) ? Matricea noastră este neamul românesc.


Iată deci neamul ca matrice, un neam al originilor, veșnic, brav, care este smerit. Iată un neam conștient de valorile sale originale, cele originare, ca și de cele ultime, ale vremurilor din urmă.


Sigur, rele guri vor zice cum chiar acum pierim, cum nu mai "avem voie", etc. Eu însă, gura mea fiind la fel de rea, de altfel, spun altfel, dar spun și de ce :


Chrismon.png

Suntem invincibili

Iată de ce suntem invincibili, iată de ce încercările de a ne pierde sunt proaste, apoi de ce nu putem pieri : Nu neapărat pentru că de la început nu am pierit până azi. Dar iată un neam întotdeauna atât pașnic, cât și fundamental constructiv din punct de vedere uman, dar viteaz ca nimeni altul. Viteaz cum n-a mai stat, pentru că sacrificiul său este inteligent, smerit, cerut cu lacrimi, iar nu unul abisal ori sinucigaș. Noi singuri, sigur, nu suntem învinși niciodată, pentru că noi avem sufletul nostru, lucrat tot timpul în Sfânta Liturghie ca să fie mereu curat. Acolo e marea biruință românească, așa cum vom vedea mai jos la Virgil Maxim, prin istorie, care e doar coincidența politicului cu morala !


Noi avem mereu sfinți martiri exemplari care ne urcă în Călindare, apoi avem mereu pe haiducii noștri exemplari, Pintea Viteazul sau Iancu Jianu. Avem eroi ca Domnul Tudor sau cum a fost mereu Crăișorul Munților, avem mereu sfinți domni eroi, ca Ştefan Vodă al Moldovei, Ştefan cel Mare și Sfânt. Noi dăm deci dar din dar până la Rai, ne dăm chiar sufletul, când ne cere Domnul care la rându-I, când s-a cuvenit, ni l-a dat spre trăire curată.


Iar noi n-am face vreodată vreo Masadă, nici nu vom umbla vreodată cu niscaiva sicarii (ucigași ascunși, ucigași lași, ucigași teroriști) fiind noi, apoi urmând, nu vreun satanism ucigător de suflet, ci chiar religia Vieții. Noi învingem pe ticălosul, fățarnicul, invadatorul și pe dușmanul, chiar și pe cel mai perfid, ca Harap Alb pe Spânul, mai întâi cu Apă Vie.


Aceasta este faimoasa biruință prin suflet, care ne este dat, și care nu e al nostru, ci al Domnului Căruia I se cuvine locul creat de El, și păstrat de noi în chipul cel mai curat. Lupta noastră nu e proastă doar pentru că este pe față, neascunsă, dreaptă și mereu hotărâtă. Noi doar astfel învingem în veac, și vom fi în veac de neînvins, cum am fost de zece mii de ani în fața sutelor de neamuri care ne-au călcat casa.


Vrând să ne alunge de la noi de-acasă, unde ne-am născut, de douăzeci de mii de ani încoace, apoi odată cu istoria, ele au dispărut iar noi suntem tot aici la noi ! Nici nu vom da noi vreodată locul. Ca sufletul, el nu e al nostru. Ce ne putem da, este viața, curat, cum au făcut și milioane de înaintași și strămoși ai noștri, simplu, smerit, pentru ca eu de pildă, nevrednicul și păcătosul, rob al lui Dumnezeu, Dan, să pot scrie chiar azi acestea, în limba aceasta, cu suflet românesc, deci pentru a învinge prin neam în veac.


Chrismon.png

Trei modele false

Copil, am citit în biblioteca minunată lângă care am crescut, aceea a unchiului meu Mihai - un mare boier oltean, erudit și bogat sufletește - și o carte lunatică, une din rarele lui cărți care nu erau legate, scrisă de bine numitul Hendrik Willem Van Loon.


Autorul caricaturizează, simplifică, relativizează, alege doar ce-i place, mă rog, dar mi-a dat o idee : uite că e posibilă o istorie care nu e stufoasă, ci doar ilustrativă. Lunaticul Van Loon scrie pentru galerie.


El n-a avut o viziune. Am aflat apoi că acest jurnalist care a scris prea mult și prea diluat se credea mare istoric, fiind confident al unui președinte american de tristă memorie, deci ar fi avut nevoie de a explica aceluia ce nu vroia să înțeleagă. Grea cruce...


De Toynbee am tot scris. Îmi place acum la bătrânețe mai mult prin ultima lui carte, Constantine Porphyrogenitus and his world, o capodoperă ca și A Study of History.


Magistrul de la care am preluat metoda de studiu și sensul observației, dar din păcatele mele nici erudiția nici Arhivele Amiralității Britanice, și desigur nici una din marile sale calități "bizantine" sau "imperiale" sau măcar filologice grecești, are o limită grea :


N-a văzut prima civilizație, civilizația veche europeană vlasgică, mai ales că ea corespunde perfect faimoaselor sale cinci criterii, mai puțin unul ( stat universal, biserică universală, proletariat extern, dar nu și proletariat intern, apoi desigur da, Völkerwanderungen ).


Toynbee a avut o inspirație de care scrie frumos, într-o noapte când călătorea cu Orient Express-ul. A văzut atunci totul dintr-o dată, cât era în Aria Lingvistică Românească, prin Serbia, dar numai pe o câmpie, în noaptea adâncă, în inima orizontului dacic.


Ei, și o viață întreagă nu i-a ajuns să scrie ce-a văzut. Nu s-a întrebat de unde i-a venit lumina și darul. Apoi Toynbee credea în relativitatea studiul istoric, cu care chiar începe, și astfel, desigur nu era luminat de credință, ceea ce eu cred că ne limitează inspirația oricât de dăruiți am fi de Domnul, deoarece nu o integrează, desigur cardinal, în taina persoanei.


În fine, Toynbee credea, ca Lordul Acton, magistrul său, editorul spiritus rector al faimoasei Cambridge Ancient History, în democrație, și mai ales în patriotism care e banal, ci în naționalism, care e transcendent, doar ca " the last infirmity of noble minds " ceea ce e cel puțin imbibiție masonică și cel mult "ciocoism empirio-criticist" al erudiției victoriene.


Toate au un centru, și un atractor care nu e gravitațional ci doar cardinal. altfel venim de nicăieri și ne îndreptăm spre nicăieri. Totuși nu cred, încă, într-un istoric mai iscusit decât fiul profesoarei de greacă bizantină, care dedică, bolnav, mamei, ultima sa carte ...


Ciudat, dar Edward Gibbon, care s-a remarcat prin faptul că n-a luat niciodată cuvântul în Parlamentul Britanic este cel mai puțin fals din cele trei false modele. La fel ca aproape contimporanii săi, Giovanni Battista Vico și marele erudit și istoric, domnitorul român Dimitrie Cantemir (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae ), Gibbon a avut o viziune.


Contemplând nu Ruinurile Târgoviștei ca Grigore Alexandrescu, ci ruinele Romei, el s-a simțit atras de o istorie care să treacă de granițe, în timp, și în spațiu, să uite acel atrăgător dar prea romantic wishful thinking al succesorului, meticulosului și langurosului foarte germanic Theodor Mommsen, duh care l-a evitat, dar i-a succedat.


Gibbon a scris inspirat. Nu s-a oprit până n-a terminat. Ideea lui simplă, dar adevărată, a triumfat : Imperiul roman s-a încheiat realmente doar odată cu istoria ideii imperiale romane.


Gibbon este, probabil, în acea urieșenie a Adâncului în care împărățesc Mumele, și în care, ca în ultima versiune a lui Faust totul se încheie cu Das ewig weibliche ziegt uns hinan, tartorul ideii cardinale. Trag nădejde mare că am dus mai departe această idee, doar în alt fel.


Am aflat, cu fiori, din Nicolae Densușianu, în Dacia PreistoricăEra Dacică, a început precis, și chiar exact după oracolele sibiline, odată cu ultimele serbări seculare de la Roma cu care s-a încheiat Mileniul Romei în 247 d. Hr. (1000 AUCO). Astfel, istoria noastră "vlasgică" este singura civilzatoare pentru că este singura continuă în orice punct și deci derivabilă acolo, "în tot locul".


Într-adevăr, în ciuda Potopului Euxin, în ciuda valurilor oscilante periodic, la diverse scări, invariante în raport cu perioada, deci fractale, dar cu totul neamortizate vreodată, ale incursiunilor asiatice, noi suntem aceiași ca strămoșii vlasgi.


Deci începând imediat după mileniul al șaselea î. Hr., în ciuda tuturor, chiar a intermezzo -ului latin regalo-republicano-imperial de o mie de ani, cu excrescențele sale vaticane, geniale în administrare, dar jalnice în minciuni, a noastră este singura istorie realmente continuă. Ea este așa prin felurile de a fi ale neamului nostru, prin aceasta, ipso facto cu totul exemplară.


Iată, într-o coajă de nucă plutind pe oceanul timpului și spațiului, in nuce, ca Iona din Chit, toată cardinalitatea istoriei noastre.


Aceasta este istoria noastră, o istorie cardinală, aceea a celor mai numeroși, mai viteji și mai drepți, cei de la început binecuvântați din Europa, prin Europa Veche (Civilizația Danubiană) deci ai celor exemplari. Suntem noi, sub diferite nume istorice, fundamental și originar aceiași, neamul românesc.


Acest neam românesc, în sens global deoarece doar Dumnezeu poate schimba natura umană sau unifica Bisericile, numele și neamurile, iar nu oamenii, acoperă o varietate unitară, peste tot continuă de denumiri care se simt imediat ca ale noastre. Acestea sunt pelasgii, tracii în sensul lui Herodot, geții, sciții în sens bizantin, dacii, bessi.


Aceștia și sunt, într-un cuvânt, cum cred eu, vlasgii, pentru că numele lor este, reconstruit de mine, drept adevăratul endoetnonim al pelasgilor, astfel numiți doar de invadatorii străini protoionieni ai Europei Vechi.


Începând cu istoria însăși, după încheierea potopului euxin, ne-am numit, cred, astfel, la cumpăna vremilor, și apelor, de când, la Bessipara (Bosfor abia mai apoi), s-a oprit curgerea mării dardanilor spre lacul euxin care era al nostru, limpede cristalin, într-o zi de septembrie, spre prânz, în anul întâi AFLU (Anul de la Facerea Lumii ), la 5508 î. Hr., cu tot atâția ani înainte de Nașterea Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos...



Chrismon.png

Un adevărat model

Nicolae Densușianu este un istoric model. Mai întâi cinstea lui este desăvârșită, realmente fără pată (a descoperit că uniații sunt o fabricație iezuită, și deși era uniat, a publicat documentul falsificat iezuit al "sinodului" ortodox ardelenesc, denunțându-l). Acest "sinod" inexistent de "unire" cu Vaticanul obținută prin minciună dar și contra multor morcovi pe lângă bici de oarecarele păcătos Ioan Bob căruia Domnul i-a dat cruntă moarte iar istoria câteva palme


Nicolae Densușianu, fiul parohului uniat Bizantie, fratele lui Aron și unchiul lui Ovid, a crescut ca fratele său cel mare în casa parohială din Densuș, în curtea mauzoleului misterios al lui [Longinus]], azi biserică ortodoxă. El a fost prieten cu tânărul Mihai Eminescu la Blaj și un cercetător neobosit peste tot, în toate arhivele, prin munți, în folclor (Chestionarul lui Densușianu încă nepublicat), în drept (ca mare avocat), în linia legilor ancestrale românești, cele "frumoase" (leges bellaginae), apoi în inima lui, unde a aflat lumina,


El a urmat timp de o viață, eroic, viziunea sa, care este cea a Adevărului, în ciuda tuturor, luptând și murind ca un erou pentru ea. Cartea sa monumentală este de nedepășit. Toate "aducerile la zi" sau "corectările" au eșuat în tentativele de a distruge ideea ei de bază. A putut fi criticat cu răutate, chiar de Vasile Pârvan ca "romancier istoric", ignorat, ca geniu, și ca și prietenul său de mare suflet, Eminescu, denigrat, dar Nicolae Densușianu chiar nu a cedat niciodată. Prin tot ce reprezintă, el este frumosul, dreptul, invincibilul, dăruitul, strălucitul bărbat al neamului românesc, exemplul lui, prototipul geniului și singurul model posibil al istoriile cu adevărat cardinale.


Chrismon.png


Primii oameni

Cuvântul neam este fundamental, indicând cu numele străvechi Maen | neaM (PHRE, PIEU), una din rădăcinile proto-indoeuropene, chiar umanitatea, primul om sau comunitatea de Duh. Vasile Lovinescu a observat, la rândul lui, că primul om, sau eroul civilizator este întotdeauna de "neam" bun : Me-nes, Mi-nos, Ma-nu, Nu-ma.


Chiar azi, chiar şi un biet dughinist contemporan va putea recunoaşte cum, în tot "spațiul euroasiatic", aceste nume de renume sunt de la origine românești. Aleksandr Gelievici Dughin acesta (Александр Гельевич Дугин) recunoaşte și el că inspirația lui e aceea a unui român, Ioan Pârvulescu. Mai bine însă ar fi fost densuşianist... Faimosul geopolitician aproximează istoria din motive ideologice post-sovietice expansioniste, căci "spațiul euroasiatic" nu există dacă nu vorbim la origine de pelasgi sau de indieni în sensul "out of India" al lui Alain Daniélou, iar apoi de mongoli.


Deci dacă neamul ne determină în chip esențial, şi de la temelia firii noastre, atunci pricepem imediat continuitatea acestei firi prin unirea ei într-un acelaşi Duh. Astfel firea nu ne este unică, dar este unitară, fapt cu atât mai remarcabil cu cât unificarea este consubstanțial armonioasă. Identificarea cu originile iată, e încă manifestă hic et nunc (aici și acum), în chip definitor.


Neamuri ca acelea chinezesc, în sutele sale de declinări etnolingvistice de pe lângă scrierea unificată citită azi mai ales în limba mandarină, sau cel japonez, au aceleași tipuri etnologice și culturale de unificare cu ale noastre. Ungurii, jidanii sau elenii nu au același tip de unitate, în ciuda eforturilor respective, de altfel cu totul remarcabile, de branding politice sau identitare.


Neamul nostru, în istoria sa cardinală, și istoria sa cardinală însăși, ceva ce este mai mult decât chiar istoria românilor, sunt deci limitate în mod exclusiv de invariantele lor evidente - de sufletul românesc, de locurile etnogenezei, apoi de caracterul lor continuu, și în mod definitoriu invincibil.


Chrismon.png

Cum arată istoriile care nu sunt cardinale ?

"Luăm un scluptor !" (sic adică așa) cum se exprima verbatim (adică așa zicea el, nu eu) un strălucit elev al cursurilor de socialism. Luăm deci un exemplu foarte, foarte public : Jidanii (ENGL Judeans, HELL iudeii ) de pildă nu au, în ciuda rasismului lor excepționalist, apoi nici nu pot avea acest tip de unitate a originilor. Fiind o amfictionie a unor "times of troubles " (vremuri de bejenie), acest "proletariat extern" în marginea lumii siriace, în mod autentic, chiar maximalist, "ei" ar putea fi doar tribul lui Iuda plus o ideologie iudaizantă, iar azi agresiv sionizantă. Astfel scria de exemplu Arnold Joseph Toynbee, azi cenzurat de sioniştii care i-au "corectat" monumentalul Studiu al Istoriei printr-un avatar al "cursului scurt" de faimă stalinistă în care au diluat apoi înghesuit torentul magistrului pentru a-i înneca peștii.


Într-altfel de Conjecturi și Refutații quasipopperiene care propun tot "falsificabilitatea" drept criteriu al teoriilor " legit " (aprobate) pentru discuții "libere", un oarecare rabin obligă, cu delegație de la sediul central, pe magistrul Toynbee, bătrân și bolnav, să se apere. De ce ? Pentru că a îndrăznit să nu includă pe " Iewes " - cum scria deja Francis Bacon sub nom de plume (pana) lui William Shakespeare printre "civilizații", folosind termeni "dușmănoși" cum ar fi acela de "fosilizați".


Chrismon.png


Opus ignus

Opus ignus, auctor patibula dignus. Da, inchizitorii, care erau doar convertos având ei ficatul lor tot mai plin de toată ura furibundă a vechilor trăiri sub masca noilor fals convertiți, apoi caracterul lor vechi de criminali care n-au respectat nici conversiunea, nici religia în care se prefăceau că intră (și atunci ce să mai spunem, istoric vorbind, de "străpungerea inimii" lor ?) n-aveau decât să scrie aceasta pe referat, pentru ca autorul cenzurat să fie desființat :


Opus-ul pe foc, autorul de spânzurat pe loc. Dar progresul... avansează "cu pași mărunți și repezi" cum era scris deja în vechile Regulamente militare, și organice, și de tot felul, de către Ionescu, Popescu, grupul. Vaticanul publică și până azi "aducerile la zi" din Index Librorum Prohibitorum. În curând vom avea mai mult : întreaga literatură mondială, și nu numai cea istorică, va fi duly updated (adusă "la zi" cu meticulozitate de barbar) pentru a fi "scuzată" și corectată astfel ca să "corespundă"...


Da, apoi Domnul Însuși va fi corectat și adus la zi deoarece da, am auzit cu urechile mele pe ereticul episcop de Roma papistaș declarând cu emfază satanică, "faptul" că El trăiește în inimile oamenilor care, ele, ia uite, ce se mai schimbă. Să uităm sofismul și petitio principii (circularitatea silogistică). Se sparie gândul !


Azi corectorii politici ai guvernului mondial, cei cu normă întreagă, cum nu-l mai pot obliga și pe Francis Bacon / William Shakespeare să-și facă o zdravănă autocritică bolșevică se răfuiesc direct cu editorii moderni ai autorului, o, iată, cât de vinovat "antisemit", al Neguțătorului din Veneția.


Charles Dickens nu fusese încă expurgat de atitudinea lui "nesănătoasă" prin scrieri antisemite ca David Copperfield, Oliver Twist etc. care cuprind personaje răutăcioase și prea caricaturale, de-a dreptul jignitoare pentru "percepția corectă", cum ar fi numitul Fagin.


Cum erau în istoria culturii universale prea multe astfel de exemple nefaste "lucrătorilor culturali" ai guvernului mondial, e limpede că apăruse deja necesitatea "legică" a unui organ central, un Minister al Adevărului care să reglementeze toate problemele care se puneau, spinoase, în calea "progresului" gândirii umane prin expurgarea opiniilor "deviaționiste" și "dușmănoase" ba chiar de-a dreptul "incorecte", prin "centralism democratic" și prin crearea "liniei partidului " unic.


Azi "progresul" ne permite deci ca însuși Adevărul să beneficieze de re-dirijarea domeniilor de gândire prea periculoase în dezvoltarea intelectului și judecății tinerilor câtre "jocuri" educaționale exemplare, reconstructive, cultural-educative. Avantajul acestora este că ele sunt lesnicios schimbate "global" dintr-un "organ central", un "guvern mondial", printr-o "nouă ordine" operând prin circulare invizibile emise de Magiștrii Discursului. Circularele sunt implementate prin "lucrători activiști de partid și de stat" ("idioții utili' "), controlate de pâri pândaci turnători, infiltrați peste tot (sayanim ), spre iluminarea "vitelor" plecate departe, spre mereu "noi" culmi de progres, (goyim )". Suntem "edificați". Au şi minciunile soarta lor... De la bolșevici la globaliști...


Chrismon.png

Auctor patibula dignus

Totuși, Tribul lui Dan din Galileea este desigur tot indoeuropean, protoionian, ca Danaii, iar numai beduinii din pustiul Sinai în sudul Ţării Sfinte sunt protosemiți protocananeeni. Habiru din faimoasa stelă a faraonului Mirneptah nu e un nume etnic. "Khazar"-ul este turc roșu iar nu semit. "Elen" nu este nici el un etnonim, iar "ungur" este un concept doar politic, bazat pe o uniune tribală on ogur genografic pestriță, obscură, de loc exclusiv asiatică, iar nu o realitate genografic doveditoare, cum am demonstrat mai jos. Formele acestea "culturale" care sunt fundamental fariseice, resentimentare, bazate pe o retorică a drepturilor și pe "scorneli" și "basne", crearea de false legende, sunt lipsite din start de seninătatea Adevărului deci nu pot înflori.


Rus-ul kievean par a fi mai degrabă scandinav (varegii) sau original asiatic (khazarii) decât vreun scit, sau paleoslav cum credea o întreagă şcoală identitară fondatoare ca aceea a lui Mihail Rostovțev (Михаи́л Ива́нович Росто́вцев). Controversele acestea cresc mai ales de la cercetările lui Florin Curta încoace. Oricum, lumina aceasta nu vine de la Răsărit, cum se străduia Mihail Sadoveanu să ne îndoctrineze din lojele sale însingurate.


Chrismon.png

Cum înțelegem un exemplu de istorie prin cardinalitate ?

Vlasgii sunt însă altfel. Putem spune că "noi", "românii etnogenetic de pretutindeni" suntem "pelasgii" originari. Într-adevăr, noi suntem acei oameni stabili de la început, cei "ai locului". Unde ? Ştim de unde : De la Nistru pân-la Tisa, apoi chiar de dincolo de Don (Dan), din stepa cazacă, pân-la Rin (Rhi-Dan) și Ron (Rho-Dan), iar mai apoi chiar din Dania sau Dacia baltică până dincolo de Voscopole, Aminciu ori Pind, în valuri circulare crescând în jurul Ardealului, care este vatra românească. Pelasgia Magna este Europa Veche !


Suntem etnic, genografic, cultural, apoi chiar în ciuda politicului, (și mai ales în ciuda politicului corect), un neam exemplar. Suntem dovada vie a singurei etnogeneze europene autentice. Iată cu noi o continuitate clară a unui neam viu, contemporan. Această realitate este azi dovedită în lume, apoi extrem de caracteristic manifestă unitar, în chipuri etnologic, genografic, arheologic, cultural, arheomitologic, mitologic, chiar paleolingvistic (Kurt Schieldmann), evidente, încă din timpul paleoliticului inferior (maximului ultimei mari glaciații).


Firea noastră este la rându-i imediat recunoscută peste tot drept caracteristică, fapt de asemenea de mirare, întru totul tainic, chiar și dacă nu este el însuși întru totul unic. Nu e vorba la noi după modă sionistă de programe de "branding" sau de "afirmare identitară" în care sunt momite "neamurile". Până la decadența argyrofilă (iluministă) mascată drept "progres", toată Europa era ca la origini, și cum a rămas până mai ieri și neamul nostru, până la moarte, mereu populată cu muncă, vitejie apoi întotdeauna cu dreptate.


Chrismon.png


Determinantul Matricii Neamului Românesc ?

Cu momeli, cu concursul autohtonilor ("cu iaurt, cu gugoșele, te făcuși vornic, mișele !") am fost mereu înșelați, doar-doar am putea fi vreodată striviți, stricați, acuzați de "legionarism", "nazism", sau mai știu eu ce, apoi sigur uitați. De două sute de ani încoace, văzând departe, Anton Pann ne îndemna să rămânem "vechi", domnule, scriind ca Nicolae Filimon, acela însuși profetic, prin titlul "Ciocoii Vechi și Noi"  : "Fă-te om de lume nouă să furi cloșca de pe ouă ! ".


Firea noastră pare mai mult un fel de Duh care se toarnă prin locurile noastre de care ne-am legat felul de a fi încă dintru început, în fiecare fire genetic, apoi gentilic individuală, care s-a petrecut pe aici din sutele de neamuri streine care ne-au călcat prin casă.


Buna credință, care este frumos, firesc și bine cunoscută, la fel ca și legile frumoase ale civilizației vlasgice originare ne caracterizează și ele într-un mod complet și foarte bine definit. Cine fura de foame nu era la noi pedepsit prin leges bellaginae. Suntem născuți într-o limbă și într-un neam unice, într-un Duh, într-o matrice, exact ca un fagure de miere.


Determinantul nostru unic, triplu în chipurile cerului, are o oglindă sufletească, în care continuitatea neamului, firea sa, și dreapta și buna sa credință (legea noastră strămoșească) aduc nădejdea, pacea, apoi identitatea noastră sufletească. Și acestea toate ale neamului românesc, cele șase laturi ale fiecărei singure celule ale fagurelui nostru de miere, continuitatea, identitatea, firea, bravura, pacea, buna credință, ne caracterizează într-un mod cu adevărat definitoriu, peste tot, de la început, și până la sfârșit.


Chrismon.png


Pavăza Neamului Românesc ?

Mai e de spus ceva : Străvechea pavăză vlasgică, (hexagrama cucuteniană), a fost răpită, sub formă deturnată, de ideologia sionistă cea mai recentă, drept "stomahul" "lui David". Într-adevăr, în nicio urmă arheologică din Ţara Sfântă nu apare acest simbol, care doar în limba idiș (o interesantă sintaxă rusească a unui fond khazar, o limbă turcică, tărăgănată, relexificată într-o veche germană de jos), se zice magendavid.


Unii cred deci că ei ar fi singurii oameni, sau doar se prefac, ori doar se poartă în lumea toată de parcă ar fi la ei acasă sau de parcă istoria începe sau se termină cu ei. Onoarea nu mai e însă de la ei încoace o valoare universală deoarece ea se vinde sau cumpără de idolatrii lui Mammona. În alte locuri se ia totul fără să se dea nimic din tot ceea ce nu a fost niciodată al celor ce iau. Geniul hâtru, coțcariu, al foarte subtilului dascăl Ion Creangă ne îndeamnă să ne ferim de Omul Spân.


Alt mare clasic, Vasile Alexandri, ridiculizează "farmazonul " din Hârlău la 1840 , apoi ne previne formal să evităm Lipitorile satului la 1860, la numai 39 ani. Avem prin acest mare scriitor, poate ultimul diplomat român care nu a fost mason, o trasabilitate a politicii de infiltrare a Principatelor române, încă neunite, apoi unite condiționat, ca să încetățenească pe alogeni, legând astfel neamul de inamicii lui declarați, încă de la început.


Cum altfel, considerând geografia istorică a proiectului sionist ? Or fi devenit ei, clasicii moldoveni, altfel, ca din întâmplare, dintr-o dată, xenofobi ? Sau mai mult, Mihai Eminescu n-a fost oare asasinat doar pentru că ne organiza apărarea, iubind până la moarte neamul românesc, ca un mare erou voievod ?


Biografiile "xenofobilor" nu trebuiau oare scrise apoi în feluri mult expurgate, ca sarcină de partid, de către masonul istoric, talentat dar cirotic, apoi oportunist ca nimeni altul, George Călinescu, la cererea unor colegi de lojă ? De ce ne mai mirăm însă de firea altora, care au fost găzduiți bine de noi, apoi apărați, când chiar imnul sionist HaTikva este furat de-a dreptul, cu copyright publicat cu tot, la Viena, de la eminentul muzicolog Guilelm Şorban, tatăl filantropului critic Raoul Şorban.


Dacă gentlemanului desăvârșit, marelui boier cu suflet mare i s-ar face dreptate, altfel decât prin titlul, foarte ciudat, de "drept între popoare" (oare de ce nu "drept printre oameni" - poate pentru că în Talmud e scris că "vitele nu-s oameni" ?) păi atunci de câte ori se intonează "Cucuruț cu frunza-n sus" s-ar plăti românilor, al căror geniu popular l-a creat, toate drepturile de autor ale familiei Şorban ?


Chrismon.png

Neamul Românesc ca limba sa, un fagure de miere ?

0117.JPEG


Apropierea noastră de albine prin Zâna Maia, simbolul străvechi al Zeiței Mamă, este o realitate în care evident mustește cardinalitatea mulțimilor noastre nenumărate, roind cu tărtăcuțele lor din Tatra prin toată Pannonia încă din negurile timpurilor istorice, mult înainte de pastores romanorum, peste tot. Suntem ai neamului vlasgic tot astfel ca fiecare celulă din fiecare fagure din fiecare roi din fiecare poiană de stupi. Unde ? Ei bine, am "roit" mereu în fiecare din zecile de "Ţări" vlasgice din toate drumurile montane străvechi, postglaciare ale Europei. Dar care sunt acestea ?


Organizarea noastră originară, anistorică, apoi cea istorică, sunt evidente peste tot în Europa. Într-adevăr, chiar azi, se mai vede încă Valahia Walască (Wallachei ) - Ţara vlahilor de dincolo de Brână (Brno) (Pressburg), între Boemia și Moravia, la apusul Slovaciei. De acolo, prin locuri de transhumanță eternă, mereu binecuvântată, chiar și moșii mei au plecat înapoi spre origini, în eterna reîntoarcere, invariant faimos al Tradiției, pe aceleași drumuri de munte tainice ca și strămoșii noștri vlasgi, de au ajuns până târziu, în vremea bunicilor bunicului meu, aceia fixându-se, până la urmă, ceva mai sus de gorali, în Bucovina.


Dar unde în Europa, chiar Asia, nu sunt ei, "navigatorii uscatului " pelasgic originar, cum i-a numit în ultima sa carte, un testament spiritual tainic, magistral, însuși creatorul curentului de gândire cel mai limpede al neamului românesc (ortodoxie și românism) ? E vorba desigur de marele teolog european, părintele profesor Dumitru Stăniloae. Oare nu sunt azi vlasgi etnogenetic originari și prin Ţara Zarandului, Ţara Moților, Ţara Oașului, până în Ţările române, Ţara Făgărașului, Ţara Amlașului, Ţara Loviștei ?


Bacii vlasgi armâni, urcând spre Sibiu, apoi coborând prin Valahia ca să ierneze cu turmele pe la Dunăre, nu-s ei oare cunoscuți drept ungureni ? Apoi nu sunt ei, prin călători (SERB kjelatori ) răspândiți în toate părțile dalmate, iar de-acolo spre est, la vale prin Via Egnatia către Vlaherne, în inima Ţarigradului ? Ori iar în jos, spre Miazăzi prin Voscopole, apoi sub linia Jiricek, la Aminciu până dincolo de Pind ?


Alții au mai plecat, nu mai știm de când, poate chiar încă și începând din mileniul opt î. Hr., (dacă imaginăm raporturile dintre culturile Petrești și pre-Cucuteni), din Ţara de Jos, până mai hăt departe, "peste nouă mări și nouă țări". Au ajuns realmente foarte departe, cu ajutorul vântului de stepă prins cu măiestrie în pânzele înfipte în puntea carelor moldovene. Imaginea pânzelor în zare e autentică, din opera lui Paul Goma.


Dar de asemenea, de la Cetatea Albă până-n zare, vasele comerciale ale lui Ştefan cel Mare și Sfânt se numeau tot "pânzare". Se numeau la fel în orice caz până taman dincolo de părțile tătărești cum se zicea în vremea lui Ştefan cel Mare și Sfânt locurilor lui, apoi cum ne indică până azi toponimul Taman (de faimă mlăștinos khazară foarte târziu maeotică).


Chrismon.png

Caelum, non animum mutant qui trans mare currunt

Au rămas aceiași vlasgi, oriunde au ajuns, de exemplu în Pandjabi (Panci Apa, Cinci Ape). Peste tot, întocmai cum fiecare fagure al aceleiași specii Apis reprezintă aceeași miere, indiferent din ce flori iese, roiurile lor au fost o pars pro toto in omnibus definind neamul românesc etern, etnogenetic de pretutindeni, cu limba lui dulce ca mierea, în modul cel mai cardinal posibil.


Cum de nu vor oare criticii să vadă ce e atât de limpede evident, anume tot tabloul, în întregimea sa armonioasă, de la origine unitar (e pluribus unum ) ? Desigur nu e greu, dacă acceptăm o întregime cardinală, o pars pro toto, în chipul fagurilor de miere, evitând disonanțele cognitive, endemo-epidemice azi, by design. Dinamica lor hexavalentă, colectivă, este drept, e foarte particulară, într-o derivabilitate demonstrată în orice punct, deci continuă, cu puncte care au cu toatele o manifestare fenomenologic istoric dramatică, dar și invariantivă, întru toate unică.

Chrismon.png

Neamul în veșnicie

În timpul creat, suntem un neam care se manifestă evident și definitor astfel, cu totul unic, încă înainte de Nașterea lui Hristos, cum mărturisesc autorii antici, mai ales cei orfici, ca și primii autori creștini, apoi mai ales părinții capadocieni.


Iată o valoare fondatoare hexavalentă, care nu poate fi codificată, fiind intrinsec și inerent legată de firea omului, drept cultură a Duhului. Din păcatele noastre, și nu sunt puține, căci eu scriu aici și istoria trădărilor la români, noi avem căderi cu sutele, ca toate slutele, și cu miile, ca mumiile.


Dar nu de câte ori cădem noi e de mare și minunată mirare, ci de câte ori ne ridicăm noi.


Sisif și Fenix sunt într-adevăr singurele mituri autentic fondatoare ale neamului românesc. " Noi avem credința necontenită, și tragem necontenit nădejdea că vom avea mereu și dragostea necontenită." Într-alt orizont, Paul Claudel scria la rându-i, inspirat, cum că "Dieu Seul est Présence continue..." (Domnul singur este prezență continuă)... Tainică, dulce, liniștitoare continuitate...


"Aquila non capit muscas" (Nu prinde muște pajura !). Așa cum nu toate religiile sunt egale între ele, și nici măcar comparabile, nici toate istoriile nu pot fi la fel scrise. În toate varietățile nominal diferite și doar formal diverse, "homo religiosus" face sacrificii într-un mod variabil codificat, însă cu toatele doar "do ut des " (îți dau ca să-mi dai).


Iar în ortodoxie e cu totul altfel : chiar Domnul însuși se sacrifică prin Hristos în chipul unui om și anume astfel pentru ca suplicantul să fie la înălțimea generoasă, liberă și stăpână la care a fost creat. Astfel, în chipul și asemănarea Lui, primind deci mereu viață adevărată prin Sfântul Sânge și Sfântul Trup al Domnului, drept credinciosul este încredințat în Viață de Cale întru Adevăr.


Gândirea aceasta este la rândul ei garanția continuității noastre. Martha Bibescu scria, admirabil, cred că în Isvor, că neamul nostru nu are nevoie de pildele apusene, că "el este lui însuși pildă". Aceasta este forma gândirii strămoșești, garantată ca și predania, și nu poate fi "corectată" deoarece ne-a determinat, ne determină, apoi, Doamne ajută, ne va determina în veacul vecilor. Ea este mai mult decât esențial corectă.


Într-adevăr, Adevărul, dacă nu este revelat, El nu există (Petre Țuțea). Iar relativizarea prin nivelarea unei ierarhii naturale de orizonturi de studiu și prin ignorarea filosofiei nuanțelor este doar o ideologie înșelătoare, care cu siguranță nu produce nici măcar un ersatz de metodologie licită.


Ideologia politicului corect este astfel demascată a fi doar cea fariseică, prin reanimarea celei falite a "internaționalismului proletar". Iar ascunderea unor intenții perverse, scăzătoare și pline de patima hoțească, sub aparențe nobile și arogante, intens directive, le este chiar și lor tot mai dificilă.


Tot astfel, așa cum toate varietățile de cult care se numesc singure "creștine" nu se pot compara între ele, doar Cultura Duhului este felul firesc de a fi. Un alt hâtru bun de glume explica, edificator, cum "catolicii sunt mai buni decât catolicismul dar ortodoxia este mai bună decât ortodocșii".


Să nu repetăm mantrele și poncifele unei "edutainment" care ne formatează la cel mai jos nivel posibil, deformându-ne prin îndepărtare de la fire !


Și să nu mai fim ecoul unei educații de sclavi și de idioți utili, bună doar pentru vite și pentru masoni, dirijați cum sunt și aceia de criptocrația "magiștrilor discursului".

Chrismon.png

Modelul studiului

Avem în Georgipedia, ca în toată seria vlasgică, un model minunat. Iată-l :


Chrismon.png

Studiul lingvistic reconstructiv al vremurilor pre-zalmoxiene

Dacă tot avem, pentru că "ne-am ales", cuvântul "cardinalitate ", să-l cercetăm un pic pentru cum sau cât ne-ar mai poate ajuta el în scrisul istoriei, cu originea sa :

Chrismon.png

Cuvântul ce exprimă Adevărul

Ei bine, *kerd este rădăcina PIEU (proto-indoeuropeană) pentru "cord", "cordial", "cardanic", etc. Este un "sens pivotal", dar înseamnă și credință. Este direcția "kardo" a ritualului roman de fundare a cetății, kibla musulmană (care are alt punct cardinal la orizont) apoi Axis Mundi, (Cardines Mundi, CARM), Coloana Cerului, de faimă neștirbită în reprezentările motivelor populare din ceramica cucuteniană, din stâlpii funerari, apoi din costume populare ori stâlpii din porțile caselor în folclorul și mitologia românească.


Faimosul Julius Pokorny (POKO) fiind mult mai precis, este vorba în *kerd de radicalul numerotat de el la paginile 579 jos - 580, din Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch în ediția anastatică de la Tübingen din 2005 (BOBE-5759) I Band, 5. Auflage 2005, (ISBN 3-7720-0947-6). Etimologiile radicale ale lui Pokorny sunt notate azi mai ales după obiceiul contabil al concordanțelor cercetate de James Strong. Sistemul studiilor biblice etimologice al rădăcinilor Strong este un lucru matur, exemplar.


Astfel a ajuns rădăcina cea mai veche cercetată hic et nunc a numelui de cardinalitate la lista lui Pokorny sub numărul 934, ceea ce notăm în Georgipedia astfel : (IEWP-0934). Ce găsim acolo ? Aflăm (k̂ered-) k̂erd-, k̂ērd-, k̂r̥d-, k̂red-, adică tot un sens primordial de inimă, apoi cele mai tainice de ax, cer, balama, pivot, credință și iată, într-un cuvânt, nădăjduiesc că e fericit ales, chiar "cardinalitatea". Desigur, universurile semantice ale limbilor fiice, care sunt peste două mii azi, sunt sub acest "pilon" (IEWP-0934) la rândul lor, extrem de semnificativ, "cardinale". Vom vedea aceasta imediat, împingând în suprafață pe câmpul de studii, spre sensuri congruente.


Chrismon.png


Sapă, sapă, până când vei da de apă

Dar nu e încă totul, măcar tot ce știe deja, opera quae extant omnia, în domeniu ! Cum între timp au mai intervenit, în cercetări, după faimosul Julius Pokorny (POKO) și alți foarte mulți și denși autori, săpători cu toții pe mai departe, în căutarea limbii unice dinainte de turnul Babel, aceștia au ajuns până spre strania, contestata, apoi încă ipotetica, presupusa limba nostratică, noi mai avem încă de căutat la rădăcini.


Sincer, noi am mers până și la genialul dar contestatul lingvist german Kurt Schieldmann care e cenzurat, deci citatele la el vor fi explozive. Vom ataca subiectul într-un capitol dedicat. Pe drum am avut binecuvântarea să aflăm de Theo Vennemann, dar mai ales pe cea de a ne împrieteni cu academicianul Mihai Vinereanu, cel mai mare specialist și revoluționar al etimologiilor dacice, românești, apoi cu un geniu special, ciudat, dar la fel de adevărat, anume Florin Croitoru.


S-o luăm încet, apoi mai degrabă sistematic : Am cercetat pe Allan Bomhart în Nostratic Etymological Index, apoi pe Aron Dolgopolsky, în Nostratic Dictionary (care nu este încă publicat, și care merge la înrudiri de origine proto-indoeuropeene cu limbi proto-hamito-semitice, cu unele ecouri până azi, dar un pic cam prea departe, până la *-kódò care înseamnă sternul, osul pieptului, LATI sternum în limba bantu, dar pe care-l folosim la rându-i cu concursul unor baze de date foarte vaste.


Allan Bomhart acesta, atât de publicat, mi se pare a fi un mare și abil partizan, împins înainte de comitetul central sionist al proiectului înnecării peștelui indoeuropean într-o mare semitică. E drept că sunt poate prea atent la detalii, dar această ipoteză de lucru nu mi se pare de loc imposibilă de când am priceput cum vor turco-khazarii să se îmbrace în "semitism". El nu e însă chiar atât de "dus cu pluta" ori adus de departe (far fetched ) deoarece iată, de exemplu, aflăm de la el cuvântul "radical" (BOMH-0139) *p’ul-a, care este substantivizat ca ENGL swelling, hump, lump, bulge apoi și adjectivizat ca ENGL swollen, round, bulbous.


Am luat exemplul acesta nostratic doar pentru a face de râs latinismul românilor celor care ne mai împing originile noastre vlasgice aiurea, deoarece ei mai caută încă, acum, în epoca lui Micheál Ledwith sau Carme Jiménez Huertas penisul în pimnițele (Pennites) de la Roma, la Dii Pennati, iar nu la ei acasă, Akka Sua.


Chrismon.png

Prandiulu Academicu

Am procedat în paragraful de mai sus un pic în linia listei de bucate a lui Alexandru Odobescu oferită la Prandiulu Academicu dat celebrilor August Treboniu Laurian și Ion Massimu, care prin căpoșenia lor "etimologizantă" dar tare ardelenească l-au făcut pe bietul Vasile Alecsandri să demisioneze din Academia Română, acea societate literară creată la 1 Aprilie (1866). În fine Mihai Vinereanu (VINE) ne ajută și aici în mod direct cu o admirabilă serie de volume etimologice proprii, pe care noi le folosim de asemenea, passim (peste tot).


Iată deci nostraticul *ḳerdV care înseamnă inimă, dar de asemenea piept în nostratică eurasiană, iată aproximarea KVRTV în boreană, apoi *ḳard-, chiar ~ *garṭ- în proto-afroasiană. În kartveliană *mḳerd-, iar în eskimo-aleutină *qatǝɣ Vast, adânc câmp de cercetare, sau cum ar fi scris Toynbee, un foarte legitim Knowledgeable Field of Studies (KFOS) !


Dar această adâncime este foarte evocatoare, prin unicitatea unei sonorități primordiale, atât de dragă lui Kurt Schieldmann. Într-adevăr, dacă apropiem cărd de gârt sau de gât, gârț, țâțâni, gâtiță practic le și vedem, literalmente, cum ies din inimă pe horn în sus, ab imo pectore, adică din adâncul chieptului, deci într-un sens înălțător.


Iată cum sună, atât de evocator, totul, în limba noastră, atât de conservatore, în primul rând prin vocalism, apoi prin lexic, și atât de stabilă fonetic. Toate acestea sunt semne congenitale de urcare directă, în linie dreaptă, pe locuri binecuvântate, invariante, din limba primă, limba "priscă", poate chiar din cea unică.


În suprafață cercetăm pe mai departe, la limbile fiice, câmpul semantic, apoi ceva mai sumar, pe cel fonetic, tot cu Pokorny, ceea ce el numește "material". Vom observa o cardinalitate semantică, un fel de "atractor de sens" care trage după sine un "câmp fonetic" în care ne regăsim ca acasă printre atâtea straturi de timp, apoi peste atâtea cercuri auto-întreținute de expansiune, ca valurile în jurul țărușului înfipt adânc în mâl :


Chrismon.png

IEWP-0934

(k̂ered-) k̂erd-, k̂ērd-, k̂r̥d-, k̂red-,



  • În Limba Greacă (HELL) καρδίᾱ (ATTI), κραδίη (HOME), κάρζα (LESB), κορίζᾱ (CYPR.) iar în românește (DARO) inimă, stomah, semn în plante (*k̂r̥d(i̯)a). Poetic κη̃ρ, -ος n. inimă (*k̂ērd ); κέαρ construit din ἔαρ : ἦρος ;


  • În Limba Latină (LATI) cor (din *cord), cordis iar în românește (DARO) inimă, con-cors, -dis , dis-cors sunt construite evident drept concordie apoi discordie ;






  • În Limba Bretonă (limba din Bretagne) (BRET) kreiz, iar în românește (DARO) mijloc, centru ; S-ar putea ca acest cuvânt breton să provină din *k̂redi̯om sau din *k̂r̥di̯om prin culoarea închisă a sunetului inițial. Consonantizarea ar putea veni din (BRET) crú, acel cuvânt care în românește (DARO) este sânge. (Această interpretare a cuvintelor bretone necesită o formă de bază care ar fi trebuit să fie *k̂redi̯om) ;


  • În Limba Gotică (GOTT) haírto, în Vechea Germană de Sus (OHIG) herza, în ags heorte, în anord hjarta în românește (DARO) inimă (Acestea toate ar cere o formă compusă *k̂ē̆rd-on-) ;




  • În Limba Letonă (LETT) sir̂ds la feminin, (mai vechi era masculin) ; în românește (DARO) inimă apoi ser̂de la feminin în românește (DARO) semn în lemn, dar și miezul lemnului. Forma de bază *šérd- apoi šir̃d-, comparată cu vechiul Genitiv Singular širdés apoi cu Genitivul Plural širdų́ din PIEU *k̂erdés și *k̂erdṓm beruhen; A se consulta referința în BaltoSlavica (Trautmann Bsl. Wb. 302) ;




  • În Limba Hitită (HITT) ka-ra-az (karts), Genetivul fiind kar-di-aš. A se consulta referința (Pedersen Hitt. 41) ;


  • În Limba Irlandeza Mijlocie (MEIR) cretair care înseamnă sfinte moaște avem combinația etimologică PIEU k̂red+dhē, care înseamnă magie ceea ce cred, încredere, credință. În Limba Vechea Irlandeză (OEIR) śrád+dadhāti înseamnă tot încredere, credință (care sunt separate în śrád asmāi dhatta, crede în el ) sau śrad-dhā a avea încredere în, în Limba Avestică (AVES) zrazdā- a avea crede în (din *srazdā- iar prin etimologie populară ar urma zǝrǝd- inimă) ;




Chrismon.png

Studiul direct al vremurilor pre-zalmoxiene

Extremă adâncime și suprafață apoi subtilitate în perceperea vechimii sau răspândirii unui duh de Adevăr în istorie ! Pricepem de ce e fascinantă călătoria cu acest duh. Într-adevăr, avem aici un câmp semantic din care fac parte azi crucea cardanică, balamaua, iar până azi cuvinte străvechi, poate originar unice, poate doar pelasgice, ca țâțâna drept explicații.


Homofonele cum sunt ker-1, ker-2, sau ker-3, (ker(ə) la Pokorny) nu se identifică, doar ating câmpul semantic al inimii și credinței, acela din faimosul (IEWP-0934). Ele însemnând doar, respectiv, corn, creștere, căldură constructivă (aceea din scrum sau ceramică, cum ischion, schelet, isichie, scânteie, apoi sufixul arhipelasgic -escu vin din ceva ce indica un altar portativ, eschara, cum sunt multe aflate în cultura Hamangia) putem admira aceste rădăcini mari cât coroanele la arborii din câmpul pământului nostru cultivat în forță.


Chrismon.png

Câmp, forță, potențial

Teritoriul studiat este, cum vedem, vast, adânc, mlăștinos și stufos. Dar avem în explorarea lui un potențial, chiar o ancoră în timp, apoi o forță antigravitațională într-o călăuză nesperată, care ne poartă ca un înger fără greutate (a baris ) în zbor planat peste tot ceea ce dorim atâta să vedem...


Deci dacă tot am perceput un "atractor" în câmpurile acestea de sens, oare n-avem de găsit vreun altul, ca o călăuză, chiar pentru istoria noastră cardinală ? Aceasta ar trebui să ne reprezinte, în duh, continuitatea, firea, vitejia, seninătatea, și generozitatea, omenia, apoi mai toate darurile cu care a binecuvântat Dumnezeu Neamul Românesc, cel din veac, în chipurile lui de origine, vlasgice, cu etnogeneza românilor de pretutindeni care au plecat din vatra românească, Ardealul, apoi dacice, apoi chiar cele românești.


Vestea proastă e că această călăuză va fi tare greu de cunoscut, nefiind numită ideologic sau politic, apoi mai ales va fi imposibil de recunoscut.


Chrismon.png


Vrednicia serabică

Dar vestea cea bună e că l-am găsit, citind din sfântul Grigorie din Nazianz, apoi din marele său prieten, sfântul Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei. Sfântul Grigorie din Nazianz îl citează pe Abaris cu tot cu săgeata sa, ca la Herodot, doar cu un pic de emfază clasicistă elenizantă. Probabil că era vorba atât de renumele acestui exemplu din curriculae-le educației retorice antice, cât și de influența lui Himerius, sofistul profesor al renumiților frați capadocieni la Atena.


Platon însă scrie mai clar despre el în Charmides. Eu doar în traducerea lui Constantin Noica l-am descoperit. Filosoful acela fin, tatăl părintelui Rafail Noica este cel care "simte" lucrurile de la originile pelasgice ale culturii europene. Într-adevăr, întocmai ca Martin Heidegger sau ca Anton Dumitriu ( mai ales cel din Terra mirabilis, apoi din Philosophia mirabilis) Constantin Noica îl învăluie de-a dreptul pe Abaris în darurile cuvintelor lui pelasgice.


Urcând noi în priceperea sensurilor până spre Antichitatea înaltă, să zicem, un pic maximalist, în secolul pelasgic al optulea înainte de Hristos 08BC, cunoscut mai ales prin ritualul pelasgic de la fundarea Romei în peninsula italică, apoi prin primele olimpiade. Acestea aveau loc după aducerea din Miazănoapte, a darurilor, prin fecioarele cântate de Pindar, primitium frugae, în peninsula pelasgică a "elenilor". Aceștia erau doar imigranți, sosiți acolo din nordul lacului maeotic (azi marea de Azov).


Ca fecioarele tare "ochioase" Orge și Hyperoche, nume probabil eroice, dar e posibil să fie și nume comune, funcționale, de aducătoare de daruri rituale, ca dătătoare de legi și datini, întâlnim deci în isvoarele antice, de pe pământurile noastre "din Miazănoapte", un personaj tare tainic, exemplar, la rându-i "cardinal". Acesta este faimosul nostru Abaris Hiperboreanul, Abares din Miazănoapte, pe care eu îl numesc neiotacizat deoarece am mai descoperit, scriind prin 2002 lui Andrei Vartic care mai trăia încă, nevoind din zor, câte ceva.


În vremurile noastre supercritice, dar care nu lămuresc mai nimic, ci ascund totul, deoarece trăim vremurile lui fake news, acest personaj a beneficiat încet încetișor, începând din Antichitatea Joasă de aproape toate calificativele imaginabile. Într-adevăr, de la vrăjitor, preot pelasg al lui Aplu, preot "scit" al lui Apollo, medic, mag, preot "grec" al lui Apollon, "zburător" cu "săgeata" lui, un instrument desigur cardinal, vindecător, erou cultural, filantrop, semizeu, om cu coapse de aramă, în care se oglindesc ori fața de aramă a lui însuși, ori fața lui Apollo, mă rog, cam orice imaginația noastră filia temporis (care depinde ca o fiică de tatăl ei, timpul) mai poate concepe.


Dante l-a întâlnit, nel mezzo del camin di nostra vita, în a sa faimoasă catabază, coborârea în Infernul său de faimă virgiliană, care e o celebră descensus ad inferos, chiar pe autorul Georgicelor. Si parva licet componere magnis, cum tare cardinalicește e scris în Georgice, l-am întâlnit anch'io sono pittore, dintr-o dată, la rândul meu, nu pe Virgil, misteriosul premonitor al lui Hristos în Ecloge, ci, de la început, doar pe Abaris.


Eu cred că deoarece în istoria scrisului există dovezi clare de bustrofedon, iar la noi semnele vechi europene au trecut direct în răvașe, cuvintele scrise aveau sens, apoi erau mereu citite în ambele sensuri. Cu o scriere silabică putem numi acest fenomen inversiune silabică (SYRE), iar cu o scriere fonetică, inversiune fonetică, (PHRE). Ei bine, am descoperit că numele "Abares" se poate citi inversat "Seraba". Notez aceasta ca pe o paradigmă, " serabA".


Ei bine, acest "serab" este de la origine numele unei clase întregi de eroi. Ei notau numele (nici "dinastic" nici "cuman") cu misteriosul IO (probabil prescurtare ancestral pelasgică ori doar invocare rituală ca "Iani Ordo", ca mai târziu "din mila lui Dumnezeu"). Voi demonstra mai jos cum reprezentările antice tind să descrie nu unul ci o clasă întreagă de "Abares", semn că vorbim mai degrabă de o castă foarte veche.


Ea provine poate din vremuri glaciare, în orice caz vremi eroice, tradiționale, fiind poate purtătoare a unor secrete. De fapt, cum fac aluzie atributele lor corporale aurite, poate conducătoare, cum indică Iornandes, prin serabos testes (mutilat ca tarabostesei) și cum venerăm chiar azi, la sfinții martiri brâncoveni, ultimii fii ai serabilor din vechime, bar serabi.


Să scriem, cu călăuza noastră Abares, o istorie așa cum a fost, pentru acei eroi ce au făcut-o, vrednic înălțătoare, dreaptă, lămuritoare, exemplară, esențială, organizată chiar și în înșelătoarea ei aparență eseistică. S-o scriem vrednic, deoarece axiotropismul ei , doar aparent imaginar, este asigurat metodologic de cardinalitate, iar ontologic de firea neamului românesc.


Vom vedea mai ales în seria Vlasgica mai întâi șapte studii serabice, acelea centrate pe valori invariant hexavalente, despre Neamul Serabilor (De Neamul Ungurenilor), Corpul Serabilor (Săgeata lui Abares), Cetatea Serabilor, Casa Serabilor, Cerul Serabilor (Oglinda lui Abares), Cosmosul Serabilor, apoi chiar ultimul mare invariant, Cardinalitatea Serabilor. Acum putem în fine începe mai lămurit, și în fine, într-un cuvânt, bun venit în istoria noastră cardinală !


Chrismon.png

Cum se rescrie istoria ?

Istoria se rescrie permanent !


O scriu, se știe, vae victis, învingătorii.


O scriu "oamenii de știință" nevinovați, care își restrâng, saeva necessitas, propriile interpretări, pentru a putea primi plata de la cei pentru care scriu.


O rescriu tagme întregi de trădători ai Adevărului.


O rescriu și politicieni, ideologi, ziariști, "specialiști", amatori, diletanți și postaci ca și diverși alți "experți" mai mult sau mai puțin profesioniști, ca sceleratul obscur și sinucigaș Mihai Roller care vroia să ia cu el în groapă un neam întreg, din care desigur nici nu făcea parte.


O mai scriu apologeți, encomiaști, amatori nevinovați, dar și sfinți departevăzători.


Culmea, unii istorici ca faimosul Procopius din Cezareea scriu concomitent două versiuni ale aceleiași istorii, una oficială și una secretă.


Dar mai scriu istorie și cercetătorii cei atrași, cei interesându-se exclusiv de (și respectuoși față de) Adevărul, Cuvântul care luminează pe cel ce-L caută cu inimă curată și prin smerenia sculelor lui.


Acela, adeverit, într-adevăr, gol-goluț, Acela este Adevărul adevărat cum Îl recunoaște cultura românească strămoșească, aceea tradițională și cultuală a neamului românesc de pretutindeni. Acela este singura noastră nădejde.


Garantul absolut al înțelegerii noastre, dacă ne rugăm să ni se dezvăluie cum se cuvine, și dacă la împărțirea darurilor am fost binecuvântați cu înțelegere, ne ajută să-L putem recunoaște oriunde se găsește și oriunde este El.


El, ca și toți aceia care prin viața lor și cu sângele lor au scris istoria sunt cei pentru care rescriem istoria, așa cum a fost ea scrisă prima oară, real, cu adevărat, și așa cum rămâne ea înscrisă pretutindeni, și permanent în pământul nostru, dar și peste tot unde se află neamul românesc și mai cu seamă acolo unde trăiește ea cel mai adânc, de nedezrădăcinat, anume în inima noastră.


Chrismon.png

Cum se verifică istoria ?

La fel ca astrofizicianul, istoricul poate doar deduce, nu și pipăi obiectele lui de interes ! Actuala topologie a timpului, care este creat, ne interzice, din fericire, "verificarea". Acum vedem "doar în oglindă". Când vom fi într-un timp liturgic permanent, vom vedea "față către față" pe acei despre care scriem, pe toți cei pe care-i pomenim, întrebându-i apoi răspunzând de toate cu smerenie, ca la Judecată despre cum a fost "într-adevăr".


Datoria istoricului ale cărui ideal, cult și crez sunt Adevărul rămâne deci aceea de a intui, a cerceta, a descoperi, a preciza și a explica datele sale în felul care poate fi înțeles integrând cele mai multe dintre ele.


Apoi, căutând în ceruri eternitatea, acel istoric e păcălit de orice pământ în care se simte străin ! Orice nouă descoperire îi schimbă perspectiva, uneori cu 180 de grade.


Și astfel, deci, istoricul trebuie să lucreze atent numai în eternitate, și sub specie aeternitatis (în oglinda veșniciei).


Cu cât e mai precis în caracterizarea negrăbită a descoperirilor, cu cât e mai imaginativ în compunerea lor printr-o teorie cât mai întregitoare, dar și în urmărirea unei idei strălucitoare ca un filon de aur, cu atât el va fi mai folositor generațiilor de istorici care-i vor urma !


Fără ură și fără părtinire, conștient de sacralitatea cercetărilor sale (și ele vremelnice) ale unor vremi ce nu-i stau nicicând sub cârmă, smerit și îndrăzneț, istoricului i se dă să cunoască multe taine, dintr-un drum enorm, presărat cu toate capcanele din ținuturile misterioase ca acelea hiperboreene cum sunt "Aletheia lu' Cron", "Antigona lu' Lozanis" și "Veritas, filia temporis".


Istoria nu e deci un drum ca bulevardul Nevski, cum nici viața "narodno-pseudo-marxisto-menșevicului naționalist" (Gheorghi Valentinovici Plehanov) n-a fost. Aedificabo et destruam ("construi-voi și voi distruge" ) iar nu aedificabo ut destruam ("construi-voi pentru a distruge" ). Atunci "Ce-i de făcut ?"


Istoria se verifică permanent, dar în mod fatal doar indirect și cel mai adesea prin repetiție.


Istoria prin urmare nu poate fi ignorată, fără riscuri, deoarece are tendința de a se repeta, cum afirmă aforismul unui american (George Santayana). El scrie, la rându-i, maximalist :


"History is a pack of lies about events that never happened told by people who weren't there." (QUOT-0001).


Într-adevăr, istoria, cum este aceea în șapte volume interesante scrise de eminenți matematicieni ca academicianul rus Anatoli Fomenko, poate fi extrem de precisă și ironică, uneori chiar și arogantă, față de inconsistențele descoperite și făcute a fi în mod peremptoriu evidente, ale istoriei oficiale.


Dar, deși autorii aceștia sunt preocupați de Adevăr, pentru că ei sunt lipsiți de smerenia sculelor lor, aceea care asigură cea mai înaltă calitate a discernământului profesional, rezultatul poate fi catastrofic.


Este de aceea mereu o încercare a adâncimii smereniei a studia și a scrie istorie.


Fie și numai prin acest contraexemplu, se poate observa caracterul pur transcendent, care ne depășește pe noi toți, cercetători și amatori, al istoriei.


Domnul știe.


Să mergem deci mereu înainte... Doar cu Domnul, slăvit fie El în veci întru toate creațiile sale.


Chrismon.png

Cum se cercetează istoria ?

Dintre mulțimile de istorii particulare, acelea umane și acelea etnografice sunt cele mai importante pentru mine pentru că sunt cel mai aproape de istoria credințelor și ideilor, și mai ales a celor religioase.


Istoria literaturii ca sinteză epică și "știință" admirabilă (George Călinescu) se apropie dintr-o direcție, iar statistica inventarelor arheologice sau paleoclimatologia și genografia vin buluc din direcția opusă, ca să încadreze, paradigmatic, un nou tip de istorie, o istorie cardinală, întru toate foarte promițătoare când este, cum se va vedea, coincidentă.


Istoria universală a neamului românesc ( IUNR ) este exemplară pentru metoda cardinală aplicată la istoria cardinală. Istoria ca disciplină este însă prea importantă și prea formatoare pentru a fi delegată către și apoi relativizată drept "știință".


Știința, în ciuda spectaculosului rezultatelor ei, care sunt de fapt mai ales tehnologice, cele din societatea spectacolului, până ce nu va fi cu totul finită, nu va putea fi judecată, spunea matematicianul și filosoful Constantin Noica, tatăl părintelui Rafail Noica, autorul Culturii Duhului.


Chrismon.png

Există o știință a istoriei ?

Există desigur științe auxiliare, ca arheologia submarină sau paleoclimatologia.


Dar problema istoriografiei și a istoriologiei este prea mult recurs la știință și prea puțin folos al calităților umane.


Știința însăși este, în ciuda publicității ei strict contemporane, doar o făcătură, în cel mai bun caz magică, a umanismului iluminist.


Și deși masonii o absolutizează și o urcă până la Roger Bacon, pe criteriul ciudat al lanțului, presupus natural, dar de loc consensual, al zalelor numite ipoteză, experiment, rezultat, și concluzii, știința ca demers gnoseologic nu e deloc "sigură" sau "garantată" epistemologic.


Karl Popper continuă absolutismul gnoseologic al acestor cătușe conceptuale accentuând valoarea de falsificabilitate a ipotezelor, ancorând cu atât mai mult metodele moderne ale cunoașterii în relativismul cel mai destructiv.


Nu, ca și Matematicile și ca Logicile, ca Medicinile, Istoriile nu sunt științe, nici doar arte, ci rămân, cu o definiție de lucru, doar Magisterii, discipline care se predau, se transmit, se exersează și se învață continuu.


Chrismon.png


Cum se descoperă noutăți în istoria cunoscută ?

Desigur, mergând mereu înainte, descoperim noi date. Iar noi date cer noi interpretări. E suficient chiar și un hapax pentru a răsturna toate teoriile academice recunoscute. Situl din Glozel de lângă Vichy în Franța este un exemplu clasic în istoria scrisului, și nu doar pentru entuziaștii proto-sanscritei ca marele lingvist Kurt Schieldmann care poate fi calomniat în continuare, dar nu pentru că ar fi vreun amator.


Istoricul atipic, ca Heinrich Schliemann sau Michael Ventris, primul doar hangiu, al doilea doar arhitect, au un factor de impact incomparabil mai mare decât mulți istorici profesioniști excelenți, deoarece au ajuns să reprezinte prin întreaga lor viață o idee de cercetare ce s-a dovedit genială.


Istoricul profesionist care descoperă, dezvoltă și ajunge să reprezinte prin el însuși o "idee mare", ca Giambattista Vico, Dimitrie Cantemir, Nicolae Densușianu, Mircea Eliade, sau ca un Laurence Austine Waddell, sau chiar unul ca Arnold Joseph Toynbee, acela este rarisim !


Acel istoric profesionist a cărui viață este închinată unei "mari idei" este mai mult decât un creator de paradigme, e mai mult decât respectabilul avocat Joseph Yahuda (cenzurat de sioniști pentru că a afirmat adevărul în monumentalul său studiu "Hebrew is Greek" ) sau ca bancherul de loc putred Georg Barthold Niebuhr sau încă decât un "celtoman" de talia unui Simon Pelloutier. Mai apoi acela este cu mult mai mult decât un mare profesionist, ca titanul Nicolae Iorga sau ca eroul tragic Vasile Pârvan.


Acel istoric află cu mult mai mult decât "urmele pașilor Domnului printre noi" (Petre Țuțea), și anume află biruința "coincidenței moralei cu politica" (Virgil Maxim), iar nu doar materia simplă a cronologiilor, și ele relative, sau "materia" din listele încrucișărilor, adesea forțate, sau din inventarele crimelor, ale incesturilor, ale cuceririlor, ale războaielor și ale succesiunilor dinastice.


Chrismon.png

Cum "actualizăm" istoria cu fiecare descoperire ?

Istoria se actualizează metodologic, integrativ.


Dar istoria nu se actualizează prin orice metodă. Metoda nu este actualizatoare doar pentru că aceasta a fost inventată, a fost "dată", a fost revelată, sau numai pentru că ea are la un moment dat "căutare".


Eu nu fac aici un discurs asupra metodei, deoarece cred că o credință în raționalism este doar ca orice credință, o investiție energetică și nu o ontologie în toată puterea Cuvântului, și nici un criteriu absolut. Acesta rămâne doar căutarea Adevărului, pe care-L putem recunoaște dar niciodată re-creea, necum vinde ori trafica.


Metoda care cere prin natura ei ca ea să fie adaptată câmpului cercetării, și ca ea să fie aplicată sine ira et studio (fără ură și părtinire), este promisă a fi productivă.


Da, o metodă utilă în cercetarea Adevărului cere să fie, nedivagaționist, pur și simplu bogată, ultraproductivă. Un cărturar spunea că în loc să treacă pădurea pe linia cea mai scurtă, cea dreaptă, sau pe linia cea mai plăcută, cea curbă, metoda sa merge simultan pe toate cărările posibile...


Dar oare toate cărările posibile duc ele drept la țintă ?


Chrismon.png

Metoda cardinală e metoda cercetării "dinspre țintă"

Nu cred că toate drumurile merg la țintă, care este întotdeauna Adevărul...


Eu cred că dintre toate căile care sunt posibile, cele mai cu adevărat productive ne vin ele dinspre țintă înspre noi, cei care suntem căutătorii Adevărului, sau doar cercetătorii aceia inspirați de Duhul Adevărului.


Astfel, curentele distructive în cercetare nu duc la țintă. Într-adevăr, cele mai ascunse (dar nu și cele mai puternice) curente distructive din cercetarea Adevărului, nu-L mai găsesc.


Care sunt ele ? Curentele distructive cele mai faimoase sunt acelea ale falsificatorilor de profesie, dar și acela mai general, prea lung și sinuos, al anti-creștinismului, mai ales anti-ortodox. Acesta din urmă este, și, din păcate, chiar fățiș idolatru, folosind producțiile satanice, prin executanții lui mai mult sau mai puțin conștienți.


Metodele distructive au reușit să extragă nucleul cel mai dur (și să încerce interzicerea) din câmpul cunoașterii istorice a părții ei celei mai mari dar și a celei mai semnificative. Într-Adevăr, singurul eveniment real din istorie este Nașterea lui Hristos.


Astfel harul, Duhul, revelația, îmbunătățirea, magisteriile, tradițiile locale și Sfânta Tradiție lipsesc aproape întotdeauna din istoriile comune. De la pistis, veritas secundum fidem, credo ut intelligam ale italianului Anselm de Canterbury la respingerea propriei demonstrații logice (nepublicate antum) a existenței lui Dumnezeu de câtre Kurt Goedel ( "ca să nu fiu taxat eu însumi drept credincios "...) n-au fost o mie de ani de propășire...


"Progresul", cum ar vrea să ni-l prezinte, ca să ne formateze la nivel foarte coborâtor masonii, nu există, logic, cu același statut ontologic ca o involuție foarte manifestă înspre animism, e drept în varianta "soft", cu false culori, de tehnoanimism.


Cunoașterea, care în forma ei cea mai înaltă este cunoașterea de Dumnezeu, exprimată apofatic, teandric, și catafatic ca Tatăl, Fiul și Sfântul Duh din Sfânta Treime, nu poate ignora, în nici un câmp al ei particular, pe Creator.


Metodele cele mai fericit alese ale cunoașterii sunt deci acela care decurg din recunoașterea Creatorului în toate aspectele particulare ale creației. Aceasta este metoda mea de cunoaștere și acesta este drumul meu. Metoda mea nu se restrânge la știință pentru a câștiga "puteri " sau acceptabilitate academică, deoarece "dacă un Adevăr nu este revelat, El nu există" (Petre Țuțea).


Metoda mea privește în direcțiile privilegiate de la Creație încoace.


De aceea am numit metoda mea drept "cardinală", cu un nume pe care doar percepția comună o identifică, grăbit, cu nume acaparate de ierarhia papistășească.


Metoda mea pune în legătură datele istoriografice, quae extant omnia, apoi mai toate disciplinele ancilare din "știința istorică", științe învecinate sau auxiliare, cu Predania, cu Sfânta Tradiție, dar și cu Magisterii ca Matematicile, și Logicile, de la silogismul aristotelician la logica lui Hermes a lui Constantin Noica și până la "logicile" fuzzy. Mai pe scurt, încă o dată, întocmai ca în mintea lui Sherlock Holmes, eroul lui Arthur Conan Doyle, când elimin prin metoda mea cardinală tot ceea ce este imposibil, ceea ce rămâne este, cu voia lui Dumnezeu, Adevărul.


Metoda cardinală este aplicată cu succes în toate cercetările mele medicale ("întregitoare"), în practica mea medicală, în scrierile mele medicale și istorice, ca și în înțelegerea mea de zi cu zi, a aspectelor cotidiene, tot mai complexe ale realității, în care încap, tocmai din nerecunoașterea lui Dumnezeu, toate confuziile.


Chrismon.png

Metoda cardinală nu-i authos epha ci rămâne euristică

Propun, prin urmare, cu un criteriu cardinal (extins, ne-relativ, euristic, liber și inspirat), în câmpul de cunoaștere definit de magisteriul și de studiile istorice, o metodă cardinală.


De ce anume s-ar putea numi această metodă a mea, pe bună dreptate metoda cardinală ? Ei bine, deoarece scopul ei este direcționat în modul cel mai pur, acela genetic, înspre găsirea, Doamne ajută-mă, a Adevărului.


Organizațiile mondialiste, ca acelea mafiote ori sioniste, sunt diabolic de autoritar conduse din interior, de către păpușarii invizibili ai cryptocrației erijate în stăpâna lumii, și ea, de fapt, doar o jalnică plutocrație satanistă, cacocratică și putredă.


Georgipedienii însă, ei sunt cu totul liberi în interior, autonomi sufletește, frați dacă nu "solidari", și armonia lor se reflectă într-un exterior autoritar, meritocratic, ce pare elitist sau chiar, horribile dictu, sectant.


De fapt noi tăcem și facem, nemuritori, ca în Andreion sau, mai sus, într-una din acele Männerbunde cu tradiții străvechi, urcând în miezul ultimei mari glaciațiuni, și continuând cu acele caste de războinici sacerdoți, urși, berbeci și cerbi, cu care neamul i-a gonit pe cei de pe cal, și care ne-au dictat tainele serabic prin răvașe, slovele, cele tainic nărăvașe - az, buct, dserfp, gohnim j cal...


0110.JPEG


Rădăcini, metode, și rezultate coroborate și comentate competent, constructiv, și în cunoștiință de cauză, iată tot lucrul nostru de aici. Cu astfel de unelte atacăm noi, georgipedienii, orice brazdă a câmpului românesc de studii românești.


Acest câmp al cunoașterii este cel ce mă cheamă, cu un nesațiu coborât direct din cerul strămoșilor mei în pământul nostru cel sfânt, în care desigur, la rându-mi voi fi îngropat, murind ca Sisif și renăscând iar printr-ai mei, într-un gând, printr-un gând, ca Fenixul etern tricolor !


Noaptea de Sânziene, 2017



© Georgipedia, 2017



Chrismon.png

ADOR RODNA

Valorile cardinale, fondatoare, ale Georgipediei, sunt Adevărul, Neamul Românesc, Dreptatea, Ortodoxia, și Românismul. Puteți candida la participarea în această asociație a noastră dacă puteți dovedi într-un fel lămuritor pentru noi toți că împărtășiți cu adevărat și într-un mod constructiv, creator, într-un același gând mărturisitor, toate acestea. Deocamdată doar noi trimitem invitații, și vom hotărî, ca membri fondatori, cui anume.



Chrismon.png

LA ANIVERSARĂ : 2018 d. Hr.

Sistemul georgipedic de studii cardinale se bazează pe temele eterne ale Neamului Românesc.



Trăiască Marea Biruință Românească, biruința sufletului românesc !



Întregire în veac ! 100 ani de la Marea Unire, care a refăcut aproape 40% din aria originară a Civilizației Europene Originare. Țara mea cea veșnică, rotundă, și tainică, fi binecuvântată !


Despre invariantele esențiale ale românismului cum sunt ele percepute azi, în ultima sută de ani de Românie Mare !


Indiferent și independent de varietatea ideilor formulate despre sutele de variante ale Legendei Meșterului Manole, ale Baladei Mioriței, și ale basmului cardinal românesc, indiferent de istoria cu tâlc a lui Prâslea cel Voinic, sau de cea, și mai cu tâlc a lui Dănilă Prepeleac, indiferent de istoriile lui Făt Frumos, și ale Tinereței fără Bătrânețe, cu Viață fără de Moarte, nu există tradiții mai limpezi între bogățiile preistorice și anistorice ale Neamului Românesc decât acestea trei : jertfa construcției, liturghia cosmică și nemurirea.


Acestea au putut fi la început mituri, ca Sisif-ul și ca pasărea tricoloră născută din propria-i cenușă, Fenix-ul.


Jertfa construcției, liturghia cosmică și nemurirea sunt desigur, la vremea cuvenită exact temele invariante ale ortodoxiei și românismului, care sunt, împreună, Cultura Duhului.


Cultura Duhului este felul românesc de a fi, adică o întemeiere în ființă a Firii, a Celui ce este. Cultura Duhului, definită perfect de părintele nostru Rafail, este cultura devenirii fiecăruia întru ființă, la rândul ei definită perfect de Constantin Noica. Între acești doi Noica, tatăl - Constantin Noica și fiul - părintele Rafail (Noica), cultura românească a atins unul din maximele ei istorice.


Ceea ce este, ontologia ultimă, se manifestă prin continuitatea perfectă a invariantelor existenței în plină variabilitate a creației. Între Creator și creația Lui există ceva liber, ceva tainic, ca o continuitate esențială, aceeași pe care o numesc, începând încă de acum zece ani, din 2006, în seria serabică, sau vlasgică, "Dintr-ale lui Abares din Miazănoapte", cardinalitate.


Dar acestea trei împreună - Jertfa construcției, liturghia cosmică și nemurirea - sunt și temele esențiale ale autenticității.


Într-adevăr, ele sunt deopotrivă fundamentale, universale, și anistorice. Ele sunt de la început cu noi, deoarece continuitatea existenței noastre în teritoriul binecuvântat al etnogenezei - "o enigmă și un miracol istoric" (Gheorghe Brătianu) sau un "ebb and tide" (Matila Costiescu Ghyka) - poate fi explicată doar ca un corolar al acestui cardinal întreit.


Să rămânem ceea ce suntem și nu greșim !


Iată de ce :


Istoria se face doar în sufletul omului, când acesta hotărește ca în inimă să nu-i mai intre, și de-acolo să nu-i mai iasă, nimic altceva decât lumină lină !


Este vorba de istoria adevărată, aceea care a păstrat mereu neschimbată viața neamului românesc de la început pe aceleași locuri ale originilor, în Gura de Rai.


O continuitate unică a acestei singure populații europene originare, aflată încă pe locurile etnogenezei sale ancestrale, este posibilă doar prin astfel de istorie !



Ichthus.png

Chrismon.png


GEORGIPEDIA : PRETEXT, CONTEXT, SUBTEXT, HIPERTEXT

Georgipedia este o enciclopedie cu adevărat liberă...


Sunteți bineveniți aici la noi, într-o enciclopedie liberă de orice dezinformare dirijată și de orice fel de minciuni subtile, într-o lucrare cu adevărat liberă de orice relativizare mincinoasă și de orice ascunzătoare. Concret, aici facem anume o enciclopedie cinstită, una care cuprinde ENIO și DIES într-un context cardinal.


Lumea fiind la săvârșitul lumii, cum cântă și colindele, în vremurile din urmă, mai toate ale lumii apar acum a fi disparate, și chiar întoarse pe dos, și prin urmare toate lucrurile trebuiesc din nou bine precizate, fie și numai pentru a putea continua să ne înțelegem până la Judecată.


Într-adevăr, ceea ce va fi "priveliștea de după acoperire " (Apocalipsa, Revelația) va începe prin distrugerea minciunii și prin încetarea distrugerii sensului. Căci ἀπό este (HELL apo, deci VLAS, DARO “apoi, după, dincolo de”) iar καλύπτω este (HELL kaluptō deci VLAS, DARO “călup - pun -, acopăr”).


Nimeni nu va ști când va fi A Doua Venire. Efortul obiectiv cel mai remarcabil al acestui sit web este, măcar din acest punct de vedere, unul tehnic. Situl e astfel conceput încât el menține toate legăturile active, prin link-uri intermediate, cu cele externe preluate, astfel încât chiar când cele externe dispar, sau se modifică, informațiile noastre nu dispar. Ci ele se găsesc mereu aici, cu tot cu capturi de ecran, ștampilate cu data și ora, serios integrate.


Astfel, la noi pe sit cenzura post-postmodernă, aceea care "înneacă peștele" prin exces de informații, de loc legate între ele, ca "toată pasărea care doar pe limba ei piere", nu poate opera, practic, pentru a executa un program mondialist, asupritor, imbecil și strivitor.


Aici nu abatem atenția nimănui prin zorzoane și distracții, nici nu propunem "edutainment" ca să distrugem atât educația cât și distracția...


Aici nu întoarcem pe dos retorica drepturilor. Un drept nu e ceea ce se dă, și deci ceea ce se poate cere, ci tocmai tot ceea ce nimeni nu poate ignora sau încălca.


Limbajul fiind bazat pe cuvinte, care au definiții circulare, deci vicioase când nu se bazează pe Cuvântul care este, și prin urmare tot mereu exprimă Adevărul, orice poate fi afirmat printr-o falsă retorică.


De pildă un homosexual nu apreciază trimiterea lui însuși ad patres dar continuă, deși "ceea ce nu-ți place, altuia nu face", să-și ceară "drepturile".


Când i se pune întrebarea firească de câtre un adevărat politician, în sensul platonician, ca Adrian Grigoriu, "dacă cereți drepturi, atunci recunoașteți drepturi ?" homosexualul crede că i se dă dreptate. Apoi spune că da, copiii au drepturi.


Apoi împricinatul ne mai spune, firesc, că da, copiii au inclusiv dreptul de a avea mamă și tată, ceea ce e tot drept, deci natural, firesc și inalienabil. În fine, retorul limbut al drepturilor, chiar și în cazul acesta, recunoaște că s-a născut din mamă și tată, drept copil, și nu drept militant sau altceva... Quod erat demonstrandum.


Astfel, când scopul ascuns al educației false mascate ca retorică a drepturilor este aservirea inconștientă, imbecilizarea, dezumanizarea, și întru totul animalizarea drept model social, educația nu mai este civică ci autodistructivă.


Politicienii azi nu sunt de loc platonicieni, ci populiști, adică nu își mai extrag legitimitatea din Adevăr, din morală sau din binele comun ci dintr-un consens imbecil, pregătit prin manipulări și falsă retorică prin marea minciună ( pâine ) și prin societatea spectacolului (jocuri de circ ), faimoasele panem et circenses.


Democrația, atât de vânturată și de idolatrizată azi, este ori o formă slabă de comunism (democrația populară), ori o formă tare de plutocrație ( unde manifestanții se cumpără cu săptămâna ), și întotdeauna doar un spectacol de aparențe, din teatrul magic al magiștrilor discursului, a căror magie este talmudică, babiloniană și tare neagră.


Cu astfel de magie neagră, "cei ce nu-s cu noi sunt împotriva noastră", se fac internaționalisme (învrăjbiri proletare, feministe, mondialiste, globaliste, dar cu toatele doar împotriva neamurilor).


Societatea naturală însă este în chipul unui organism uman ( acela însuși fiind o parte privilegiată a creației, în chipul și asemănarea Domnului). Societatea naturală este în mod natural ierarhică, nu e corupătoare ca la Jean-Jacques Rousseau, exploatatoare ca la Karl Marx, ci bazată pe Adevăr. Logic, consensul se obține prin propășire, înțelegere și pace.


Nu reducerea la cel mai mare divizor comun ci creșterea și înmulțirea până la cel mai mic multiplu comun, continuă, pas cu pas, este calea cea dreaptă. Societatea naturală poate exista în mod susținut doar pe baze mereu adaptate, meritocratic, teocratic, pașnic, și întru dreptate. Dacă discursul social bazat pe educație civică a câștigat un singur exponent pe generație, societatea se menține, chiar când nu are creștere exponențială.


Ortodoxia însăși, imediat după sfântul împărat Constantin cel Mare, în timpul unuia dintre fiii arieni ai împăratului liberator, cuius regio eius religio, al creștinismului imperial, a ținut pe umerii unui singur ortodox, sfântul Atanasie cel Mare.


Cheia noastră este deci educația civică. Aici la noi nu „the medium is the message" astfel ca mesajul să vă poată fi notat, tăiat, controlat, dirijat, globalizat, personalizat, diluat, amestecat, și în toate pervertit, cum se petrece totul pe oroarea satanică numită feisbuc.


Aici veți fi senini, iar contribuțiile nu vă vor fi nici furate „de la fiecare după capacităţi (ale sclavilor), fiecăruia după nevoi (ale stăpânilor)“, nici nimicite, ci construite în suflete, pentru hrana inimii neamului românesc.


Comentariile aici nu vor fi expuneri de titluri, alfabetizare ori certuri de cuvinte. Aici la noi, nu predicăm convertiților.


Aici, la noi, mesajul configurează mediile de comunicare, așa cum se și cuvine...


Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png

Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png DOAMNE AJUTĂ !

.

Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png Ichthus.png ÎN NUMELE TĂU !

.


FIE GEORGIPEDIA !

.

CUM ?

.

AȘA CUM SE AUDE AICI (interview, o oră) !

Iubiți cititori,


Georgipedia vă mulțumește pentru interesul dumneavoastră în valorile tradiționale ale ortodoxiei și românismului, pasiunea pentru frumos, cunoașterea originilor neamului nostru și curiozitatea de a afla toate cercetările românești în duhul respectului pentru, întru și în Adevăr !


Georgipedia nu este plătită de nimeni, nici influențată de cineva, nu face politică, și nici comerț, deci trăiește din credință și pasiune, aceea care înalță, și tragem nădejde că nu și din patimi, care înjosesc pe oricine, oricât de priceput ar fi. Dar până la nepătimire mai e, și avem de lucru tare, la drumuri de seară, ca s-o câștigăm, cu ajutorul Domnului.


Sunteți siguri prin urmare în Georgipedia că participați la o lucrare care ne poate îmbunătăți. Vorbim de pasiunea curată și nepătimașă, aceea pe care o aveți, desigur, dacă ați hotărât să cercetați ce fac georgipedienii.


Vă așteptăm și pe mai departe într-o lucrare smerită, din punctul de vedere etern românesc, și bogată prin păstrarea sufletului românesc, neatins de ispitele veacului, în adâncul său, în care curge continuu frumusețea dintâi a isvoarelor celor mai curate, acelea din peșterile noastre tainice de la munte.


Vremurile sunt iarăși grele.


Dar tot grele erau vremurile și în timpul lui Miron Costin :


Iară nu sintu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi. (QUOT : Miron Costin)


Letopisețul.


(LETOPISEȚULŬ ȚĂRÎI MOLDOVEI DE LA AARON-VODĂ ÎNCOACE, DE UNDE ESTE PĂRĂSITŬ {1594} DE URÉCHE VORNICUL DE ȚARA DE GIOSŬ, SCOSŬ DE MIRON COSTINŬ VORNICUL DE ȚARA DE GIOSŬ ÎN ORAȘŬ ÎN IAȘI, ÎN ANUL DE LA ZIDIREA LUMIEI 7183, IARĂ DE LA NAȘTEREA MÎNTUITORULUI LUMII, LUI IISUS HRISTOS, 1675 MESEȚA... DNI... ).


Georgipedieni în formare.
Part of the Semantic Web (SWEB)
Pagină Principală din Portalul 22 : Cardinalitate (CARD)


De ce, dar, fiind noi sub vremi, între alte căderi, am mai rămâne noi și în această, de-acum tot mai cruntă, cea de care ne scrie atât de bine Mircea Eliade :


Adunăm o viață întreagă asemenea adevăruri, și ceea ce e deprimant este că fiecare dintre noi are dreptate susținându-le și promovându-le. Tragedia nu este în îndoială, căci aproape nu mai ai de ce să te îndoiești în această inflație de adevăruri inutile; Tragedia este în violența pe care o exercită asemenea adevăruri asupra conștiinței și neputința noastră de a le ordona, de a le cosmiza. ” (QUOT : Mircea Eliade), Oceanografie.


Mircea Eliade a descris cu limpezime tragedia sufletului românesc modern rupt de rădăcinile sale. Un neam de creatori pașnici dar viteji, căruia i s-a hărăzit o istorie necruțătoare într-o țară minunată. În această minune de țară neamul nostru dăinuie și doinește continuu de când s-a născut. Aici la noi, azi, pasiunile se sting unele pe altele, înjosind, și pasiunea, aceea unică, de care scria Eminescu, nu ne mai înalță. Dar neamul românesc nu poate pieri tragic la sfârșitul vremilor din urmă, fără Judecată. Să pregătim deci noi, aici, și niscaiva probe pentru această Judecată.


Puteți citi ce-i aici, și nu-i puțin lucru, în liniște, cu mare seninătate, fără a sta pe Internet, într-un minut nu mai mult, dând CLIC AICI PE AMAZON. Puteți citi în volume sofisticate versiunea întreagă, proaspăt tipărită, a multor articole de aici, cu bibliografie, cu note complete și în ediții aduse mereu la zi. Astfel citiți totul fără griji, fără wifi, sau chiar fără baterii, oriunde ați fi. Stând și visând cu cartea pe piept, cu creionul în mână, în livada cu flori de măr, cu gândul la patrie, aveți cărțile toate APĂSÂND CU NĂDEJDE AICI. Puteți citi cărți bine scrise, frumos tipărite, și cu coperțile tari, care să vă rămână pe raft.


Biblioteca Georgipediei pentru copii, când vor fi măricei, le va folosi ca să afle și ei la rându-le, cine suntem noi, românii, cine sunt și ei, oriunde ar ajunge, și din ce neam vin. Vor afla de ce azi li se ascunde Adevărul, în școli, pe Internet, în cele mai multe locuri cu false lumini colorate, sau la televizor, APĂSÂND ÎNCĂ ODATĂ AICI. Nu e sigur că tot ce e scris aici va rămâne, dacă nu procurați versiunile tipărite. Asigurați-vă că păstrați datele noastre sistematizate, pe care le puteți afla în forma întregită și întregitoare, numai de AICI. Am respins până acum trei atacuri piraterești asupra Georgipediei, mascate, sofisticate și tare rele, dar am aflat de fiecare dată de la cine porniră :)


0304.PNG


Ichthus.png

CUVÂNT ÎNAINTE AL GEORGIPEDIEI

Georgipedia este numele sitului web Iosefina.eu.

Grupuri și grupări de studii

Si parva licet componere magnis, ca la Johann Sebastian Bach și ca la Georges Dumézil care scriu infinit, dar mereu cam același lucru, ceea ce găsiți aici este greu de sistematizat, mai ales când nu cercetăm în același duh.


Georgipedia cuprinde mai tot ce am mai priceput și eu, "ia, un boț cu ochi, acolo", și i-am povestit și Georgianei. Georgipedia cuprinde, prin urmare, studii abarice (studii practice, post-postmoderne, dar și tradiționale, de medicină românească originară și paradigmatică, fiind de la început și până azi cardinalicește integrativă).


Dar Georgipedia cuprinde mai ales studii serabice (sau studii vlasgice), despre neamul românesc, cu istoria și cu omenia lui, cercetări unice despre ortodoxie, și românism așa cum au fost ele integrate în destinul neamului nostru.


Sistemul georgipedic de studii cardinale : CORN și CRIN

Denumirile acestea toate sunt cam ciudate, fiind integrative și pluridisciplinare, iar multe din ele fiind paradigme ele sunt, saeva necessitas, și acronimic-tetragrammatice.


Ele sunt mai toate originale. Ele par fistichii, pestrițe, dar se vor dovedi repede utile, deoarece au fost îndelung gândite, și, se va vedea, aproape ca în limba dinainte de Babel, ele nu par absolut arbitrare. Ne vom obișnui repede cu ele, deoarece, ca pentru astronomul turc îmbrăcat tradiționalist cu șalvari și papuci, din Micul Prinț, fracul nu sare în ochi ca fesul...


Studiile abarice, când nu se întrepătrund în chip cardinal cu acelea de aici, se găsesc mai ales pe un sit special de homeopatie cardinală, homeopedia.info, care este un pic mai canonic, specializat și centrat pe descoperirile mele medicale, în tradiția pre-hipocratică, aceea a lui Abares din Miazănoapte.


Enciclopedia de homeopatie cardinală (HOMC) de pe situl web homeopedia.info cuprinde descoperirile mai recente, inclusiv în domeniul de studii pe care l-am creat acum treizeci de ani, pe care l-am numit iridonomie.


Mai pe scurt, aici se află ENIO cu DIES, acolo se va afla HOMC, utilă Centrelor de Homeopatie Cardinală (CHOC).


Se observă că studiile abarice medicale sunt complementare cardinal cu studiile serabice (studiile vlasgice, parte întreagă a studiilor românești) tot așa cum sunt simetrice fonetic (Seraba | abareS) cuvintele "Seraba" și "Abares", și tot așa cum medicina și istoria sunt la fel de pasionante în orice ordine le-am cerceta...


Mesajul general al acestei simetrii admirabile este că inima curată e mai mult decât o sănătate de fier, și anume este focul din focarul ei (cardinalitate).



Chrismon.png

Observația fondatoare

Acum, cu tabloul întreg expus privirilor, putem începe...


Observația principală care a fundat cercetarea isvoarelor studiilor vlasgice dar și redactarea, într-o formă peren provizorie, a încercărilor mele asupra originii neamului românesc, este una fondatoare.


Ea definește precis, și de la bun început, câmpul meu de cercetare.


Într-adevăr, studiind, începând din 1964, și apoi mai metodic, din 1979, isvoarele cardinale ale istoriei noastre străvechi, mi-am dat seama că :



coincid.


Numesc această coincidență, mai jos, „observația princeps a studiilor vlasgice (OPSV)”.


Sunt și azi mirat că nu am găsit încă nicăieri formularea acestei coincidențe într-un chip peremptoriu.


Într-adevăr, cu excepția străinilor, nimeni, din interiorul neamului românesc și nici din afară, în știința, de-acuma exactă și matură, numită „istoria românilor”, n-a semnalat până azi, în 2017, această imensă, măcar pentru mine, evidență admirabilă.


Poate doar logicianul Anton Dumitriu a avut o relatare a unei astfel de revelații în „Philosophia Mirabilis”, apoi în „Terra Mirabilis”, definind experimental „Orizontul Dacic” (ORDA) printr-o Coloană a Cerului nostru, un Axis Mundi (Cardines Mundi, CARM) muntos, care este limpede și bine definit, atât în mod tradițional, cât și coincident, profund multidisciplinar (QUOT : Romulus Vulcănescu, 1972).


Chrismon.png

Consecințele observației fondatoare

Principala consecință a observației princeps a studiilor „vlasgice (Vlasgian Studies, VLAS), parte a studiilor românești, (Romanian Studies, ROMS) este aceea că Nicolae Densușianu a avut cu desăvârșire dreptate în „Dacia Preistorică”.


Primatul Paradigmei Pelasgice în studiile post-toynbeene ale Istoriei Civilizațiilor este astăzi dovedit. Iar cercetările lui Nicolae Densușianu, acest genial „romancier” istoric (cum l-a numit, atât de nedrept, Vasile Pârvan) sunt răs-bunate.


Să le îmbunăm însă și pe mai departe ! Cu metode densușianiste, dar și cu ajutorul unor inspirați lingviști ca Mihai Vinereanu, Harald Haarmann, și Theo Vennemann, am regăsit pe faimoșii „Pelasgi” (un exoetnonim) în limba noastră actuală, ca endoetnonim, fără prea multă arheologie lingvistică și arheomitologie :


Denumiri comune dar mai ales toponime ca Peleaga, Vlașca, sau Vlăsia, cu cognate până în Walaska moravă, abundă în Aria Lingvistică Românească.


Am înțeles astfel repede că „Vlasgii ” sunt pelasgii.


Suntem deci în situația de a ne recunoaște direct strămoșii, în perfectă continuitate culturală, dovedită genografic, neașteptată în lingvistică și poate chiar direct liturgică, cu noi, cei de azi.


Dacă geometria însăși a fost definită, în cadrul „Programului de la Erlangen”, drept studiul invariantelor unui grup de transformări, atunci și istoria noastră ar putea fi pusă în lumina unei paradigme fundamentale, dictate de evidența obiectelor noastre de studiu, care încep, cel puțin din timpul sfârșitului ultimei glaciații, exact cu continuitatea dintre geometria și geodezia sacră.


Într-adevăr, cercetarea constantelor geografice, antropologice, lingvistice, arheologice, și culturale, ale acestor „Vlasgi” ar trebui să se desfășoare de-acuma more geometrico, într-un mod exemplar, pentru ca în lumina paradigmei vlasgice să restabilim adevărul despre originile neamului românesc.


Chrismon.png

Caveant Consules

Există un caveat : Nu sunt specialist, nici expert, (cu excepția medicinei abaride și poate doar a homeopatiei uniciste) ci diletant.


Eu documentez idei, nu inventez ipoteze ( hypotheses non fingo ).


Fiind medic, eu simt mai întâi sensul concret al conceptelor, într-un fel empatic, direct, dinlăuntru înafară. Ca vulpoi bătrân simt apoi poate prea puțin pe cei ce vor să mă sfâșie dinspre dinafară spre înlăuntru, punându-mă într-un pat al lui Procust post-modern „de corectare” când nu e de-a dreptul „de re-educare”.


Inspirat cum sunt mereu, e drept, am viziuni mari și vechi. Desigur, ca român, și eu „văz enorm și simț monstruos”. Ca medic din tradiția lui Abares din Miazănoapte, văd și eu multe, și prea dintr-o dată. În dreapta slavă, ascult la rândul meu de viclenia șarpelui și încerc să am inima de porumbel.


Fac deci mereu un mare efort de traducere în propoziții simple, cu subiect și predicat, în scopul comunicării directe, fără să amalgamez cele nouă nivele ale Georgipediei, și un efort și mai mare de a documenta totul, în domenii precise, al căror studiu exhaustiv mă depășește, dar la care sunt de două ori mai atent ca de obicei.


Fac asta din trei motive:


Întâi, pentru ca respingerea ideilor mele, care mă reprezintă, ele pe mine, mai înainte ca eu să le reprezint pe ele, să nu fie expediată prin etichete grăbite.


Apoi fac asta și ca să-mi ascult criticii, în cunoștiință de cauză, deoarece binecuvântarea mea este să învăț tot mai departe.


La urmă, la urma urmei, ba chiar înainte de toate, caut și eu doar Adevărul, fără mânie și fără părtinire.


Nu sunt deci istoric, ci doar medic.


Sunt deci doar „întregitor” în sensul de "bade" VASC *bede, cel redescoperit de Theo Vennemann în substratul european pre-indoeuropean (SEPI) și cu același sens la baza rădăcinii lui mēdeo, medēri din medic. Nu am alte interese, dezechilibre, sau combinații de-ale lor conflictuale.


Doar astfel îmi îngădui să închipui o sinteză : simțind conceptele, și muncind apoi de două ori mai mult ca un specialist în Quellenforschung.


Conceptual, am privilegiul tradiției cărturărești a neamului meu, care cercetează axiotrop, iar nu „la dracul cu cărți”, ceea ce am putea numi încă o dată, ca mai sus, de la început, „cardinalitate”.


Și eu „sunt vechi, domnule”. Eu nu sunt izolat, sau teleghidat prin Internet, ca un american post-modern, ci exist într-o matrice de sens, care mă precede, apoi mă definește.


Constantin Noica a lămurit dealtfel perfect faptul că :


„ ... orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor ? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire. Iar aceasta e actul de cultură: să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine... (QUOT : Constantin Noica, 1970 : 5).


Chrismon.png

La Isvor

Isvoarele mele cardinale sunt, deci : satul românesc, Densușianu, Eminescu, Eliade, Cantemir, Toynbee, Dumézil, Daniélou, Gimbutas, Haarmann, Merlini, Hasdeu, Yahuda, Venneman și Vulcănescu.


Isvoarele mele curente sunt prea numeroase pentru a-mi putea ajuta cenzorii dar includ desigur pe Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu, Anton Dumitriu, Matyla Ghyka, Stelian Brezeanu, Matei Cazacu, Julius Pokorny, Robert Beekes, Mihai Vinereanu, Florin Croitoru, Constantin Olariu Arimin, Laurence Austin Waddell, Alain Daniélou, Andrei Vartic, Ioan Sorin Apan, Luigi Luca Cavalli-Sforza.


Cred în încheierea acestui Cuvânt Înainte că e mai bine să însămânțăm pe mai departe, în continuitate culturală, decât să îngropăm iute tot ce nu ne mai face să intrăm în rezonanță cu Axul Lumii.


Ca și acel prim Eliade, Ion Heliade Rădulescu, să „facem și să nu desfacem”, deoarece pomul numai după roade se cunoaște.


Ca și al doilea Eliade, Mircea Eliade, să începem o nouă „Oceanografie”, acum în vremile din urmă, când va fi potop de foc, știind că noi n-am pierit nici în Potopul Pontic.


Cercetare : Cer, ce tare ! Acest mod al cunoașterii, care extrage sens inclusiv din invariantele fonetice ale înțelesurilor, ca în ghematria lingvistică, se poate pe bună dreptate numi, încă o dată, metodă cardinală.


Deoarece tot așa cum isotropia cade în fața cardo-ului (kiblei), sensurile toate, politropia semantică derivă din încarnarea Cuvântului.


Așa cum creația, care este temporală și finită, dintr-o Energie Increată fără început și nesfârșită, poate fi reflectată doar printr-o variabilitate infinită, tot astfel prezența Creatorului în orice aspect nedeturnat al creației Sale face posibilă metoda cardinală.


Chrismon.png

DEDICAȚIE


Iubitei mele soții, Georgiana Iosefina Waniek (née Halacec)


Ție, Mea Tu, îți mulțumesc din adâncul sufletului ! Doar tu mă inspiri, iubi, pricepută, și nerăbdătoare, și răbdătoare, cum ești numai tu însăți ! Tu ești părtașa mea, și întreagă și dintr-o bucată, dulce, și tot, și parte a tainei care se trăiește doar întreg, în doi ! Tu ești în orice clipă martoră a singurului, vindecătorului, de viață dătătorului, și nespus de frumosului Adevăr !


Dacă nu te suportam, nu te meritam ;-) !


Mea Tu. Credit Digimarc ® marked Photo ( Digimarc ID: 126266 ) : Georgipedia ®. Do not copy ! Even "fair use" is strictly forbidden © 2015. All Rights Reserved.


Ichthus.png

BUN VENIT !

Georgipedia a depășit 100.000 în cinci, apoi 150.000 vizite în primele sale opt săptămâni de viață ! La trei luni avem două sute de mii de pagini prezentate, iar la patru luni un sfert de milion. În Luna lui Cuptor 2014 am înregistrat primul milion de vizionări iar la Sfântul Dumitru din 2014, avem deja două milioane.


De Bobotează, în 2015, ne apropiem de patru milioane de pagini prezentate. Intrăm în Postul Mare cu șase milioane. La Buna Vestire trecem de șapte milioane. De Sfintele Paști ale Domnului, la Înviere, am trecut de opt milioane. La Rusalii trecem de zece milioane, iar de sfântul Ilie trecem de treisprezece milioane. De Crăciun atingem optsprezece, iar în 2016, de Intrarea Domnului în Ierusalim, am trecut de douăzeci de milioane ! În 2017, de la Bobotează, până după Noaptea de Sânziene trecem de douăzeci și cinci de milioane.


Măcar din cifre pare limpede, prin urmare, că interesul pentru valorile noastre, într-un sens sau altul (bucurie sau supraveghere) este real.


Această Enciclopedie Iosefină este inspirată de Europa Veche, centrată în Basarabia, Cultura Pre-Cucuteni, apoi Cultura Cucuteni, ca peste tot în Vlasgia Magna.


Georgipedia este și sub tipar, în forma seriei "Vlasgica" ai cărei cititori găsesc aici pe site un sistem integrat de dezvoltare, critici, discuții și observații constructive în forma unei adresabilități directe, pagină cu pagină, și paragraf cu paragraf, a textului și notelor versiunii "scrise pe curat" care e singura ce conține, deocamdată, toate referințele.


Puteți citi deci APĂSÂND CU NĂDEJDE AICI, pentru câțiva bănuți, seria întreagă, în format simplu de "carte electronică", dar și mai mult : Astfel ne și ajutați să continuăm să scriem peste tot, tot liber, fără "sponsor", și fără cenzură, iar cei care pot, vor găsi și în forma tipărită, cartea copilăriei, atât de familiară, mirosind curat și reavăn a tipar proaspăt.


Luați cu voi peste tot cartea pe care o puteți citi senin, fără virusuri, reclame, distrageri, și chiar fără baterii, pentru a putea în fine visa, contempla și gândi, cu scriptura pe piept și creionul în mână...


Chrismon.png

DE LUCRU !

Căutăm un wikiprogramator genial, cunoscător al Web-ului Semantic, un ilustrator iubitor de armonie organizată și minimalistă, un documentalist inspirat și axiotrop, un administrator vrednic și necruțător și un indexator expert în EndNote, EverNote și Reference Manager cu tot middleware-ul de care se va învrednici pentru a netezi meseriaș publicarea.


Chrismon.png

ÎN LUCRU !

Doamne ajută ! Aici ați citit introducerea, mai jos citiți articolul Întâi al Georgipediei (0001-ARTG) !


Câteva articole de tipul xyzw-ARTG : MODL care deși în lucru, în diverse stadii de finisare, sunt de scos în evidență :


0001-ARTG : Civilizație

0002-ARTG : Cărăbuș

0003-ARTG : Crivofor

0004-ARTG : Cunoașterea

0005-ARTG : Cuvântul

0006-ARTG : Pelasgica

0007-ARTG : 1989 Decembrie

0008-ARTG : Cardinalitatea

0009-ARTG : Cardinalitatea Basmului Românesc

0010-ARTG : Bān Seraba

0011-ARTG : Homeopatia Cardinală

0012-ARTG : Filosemitismul

0013-ARTG : Dacia

0014-ARTG : Porta Hunica

0015-ARTG : Abaris

0016-ARTG : Rahmanizația

0017-ARTG : Aedificabo et destruam

0018-ARTG : Rostul Foișorului în Georgipedie

0019-ARTG : De Neamul Ungurenilor

0020-ARTG : Reprezentarea lui Hristos înainte de Hristos

0021-ARTG : Limitele dezbinării

0022-ARTG : Sensul istoriei

0023-ARTG : Trei dictaturi

0024-ARTG : Lamură de crin

0025-ARTG : Leru-i Ler

0026-ARTG : Lettre ouverte

0027-ARTG : Antiparenting


Chrismon.png 0043.JPEG


Ichthus.png


0043.JPEG

Ichthus.png

CE ESTE "ACASĂ" ÎN GEORGIPEDIA ?

Mai mult decât Home Page ! Vezi Acasă, AKKA SUA, DOCUMENT AKAȘIC și AKKA !

Chrismon.png 0042.JPEG

Ichthus.png


TAXONOMIA CUNOAȘTERII CARDINALE

Taxonomia cunoașterii cardinale cuprinde :



Subiectele noastre sunt fie privilegiate prin ceea ce țintesc ele - Topoi, fie comune prin conținut, oricât ar fi acesta de eseistic - Articole georgipedice.


Acestea două sunt integrate prin predicate privilegiate și algoritmi - Paradigme, aplicate structurilor noastre de Date care nu sunt culese artificial, pe cât se poate, și în orice caz sunt obținute în mod programatic netendențios.


Chrismon.png


Definiții

Strategia noastră taxonomică prevede cât mai multe definiții clare, "bine definite", autentice și autonome, care să nu păcătuiască prin cătușe conceptuale.

Chrismon.png


Topoi

01. PELA ca origini, bibliografie preliminară

02. PELA ca origini, bibliografie quae extant omnia

03. PELA ca origine SUME

04. PELA ca origine CHIN

05. OECI și OHCI Contemporane ?

06. Lingua prisca, PELA

07. Semnul princeps, SEMN

08. PIEU homeland : Basarabia

09. HELL ca proletariat extern pelasgic

10. HABI este PELA (Joseph Yahuda)

11. ALRO, Aria Lingvistică Românească

12. OECI, Old European Civilization

13. ORDA, Orizontul dacic, diferite CRON

14. ROST, Semnificația princeps

15. CARD, Cardinalitate, genetica originară

16. BHEB and BARA, aproape PELA

17. CORN, Colecțiile "Originilor" Românești ale Neamului

18. CRIN, Centrul Român de Informații Naturale (ne-inventate și ne-manipulate)

19. OSSR, Orașul Subteran de sub Sarmizegetus Regia

Chrismon.png


Paradigme

Ichthus.png


Taxonomia cunoașterii georgipedice privește câmpurile care pot fi cunoscute ale cunoașterii (KFOS, Knowledgeable Field of Studies) drept arii, ca pe niște ogoare cultivate, ce se pot întrepătrunde.


De aceea un „Portal” ne poate... purta deasupra mai multor ogoare cultivate, fiecare cu adâncimea lui, aceea la care ne-am învrednicit și am săpat până în clipa de față. Este firesc prin urmare să găsim în fiecare „Portal” mai multe „Categorii”, care sunt taxoni (tipuri de ordonare) primari, asemănători cu „Genurile” clasice.


Ritualul de fundare a locului la pelasgi, apoi la romani de exemplu, implica ridicarea plugului acolo unde haruspex-ul vedea locul potrivit, strigând astfel : „porta !”. De aici „poarta”, apoi „portalul”.


Tabloul cunoașterii georgipedice este așadar o priveliște colorată, bine țintită, oricât de profundă o vom fi dorit-o...


Este vorba deci despre o cunoaștere dintr-o cetate anume, românească, printr-o deschidere de porți pe care le numesc aici portaluri, a unor lanuri în formare...


Sunt desigur multe lanuri bogate, de diverse adâncimi, de privit dintr-o perspectivâ româneascâ, de sus, dar cum ar fi putut-o avea și Nils Holgersson, „năpârstocul” care călătorea deasupra Suediei Selmei Lagerlöf.


Culoarea peticelor de cunoaștere devine tipul de pagină georgipedică, tocmai după ce anume se cultivă acolo - cuvinte, locuri, ani, etimologii, definiții, eseuri...


Numim acest fel de a privi și înțelege câmpurile cunoașterii georgipedice, fără nici o pretenție implicită a nomenclaturii noastre, arbitrare și subiective, dar iată, extrem de productive, „taxonomie cardinală a cunoașterii georgipedice (TCCG)”.

Chrismon.png


Date

Datele sunt organizate în structuri de date care sunt pe cât se poate naturale iar nu conceptuale, chiar dacă rămân formale.

Formele de organizare sunt canonice și productive, practic și conceptual.


Ichthus.png

CATEGORIILE, CREDIBILITATEA ȘI NIVELURILE GEORGIPEDIEI

Nivelurile cunoașterii cardinale georgipedice. Ele nu pot fi în nici un caz strivite, cum ar vrea educatorii guvernului mondial. Atunci orice ar deveni egal cu orice, o jalnică făcătură, moartă dintru început. Dezbaterea s-ar pierde între alfabetizare și expunerea de titluri. Legitimizarea opiniei incompetente este lucrarea unui tăvălug care trece pe acolo de unde a plecat, alungat, smerită măria sa, lucrarea Duhului.


Acestea sunt în continuă creștere, pe măsura adăugării articolelor georgipedice și a tipurilor de pagini și de date care se agregă singure în câmpuri mai puțin pulverulente, în structuri coerente. Sunt azi (2017-06-26) nu mai puțin de 404 categorii :


Ichthus.png


| | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | |


Ichthus.png


Chrismon.png0041.JPEG

Ichthus.png

PORTALUL DE ROMÂNISM

0048.JPEGROMA : Românism, sufletul nostru în lume.


Bun venit în ortodoxie, și românism, cu punctul de vedere românesc în lume !

Chrismon.png 0043.JPEG


ENCICLOPEDIA NEAMULUI, ISTORIEI, ȘI OMENIEI ROMÂNEȘTI

Enciclopedia de aici are acronimul identic cu acela al "Enciclopediei Iosefine" ( ENIO ).


Ichthus.png

ENDNOTE

(ENIO) este Enciclopedia Iosefină, Enciclopedia Neamului, Istoriei și Omeniei Românești ! Aici este prima dintre sutele de milioane de pagini în Enciclopedia Neamului, Istoriei și Omeniei noastre, (ENIO) ! "Bun Venit !".

Pagină deasemenea Principală în Portalul 1 : Românism (ROMA)

Chrismon.png 0042.JPEG

Ichthus.png

PORTALURILE GEORGIPEDIEI : 22 (MEREU ADUSE LA ZI)

0048.JPEG Portalul 01. ROM : Românism, sufletul nostru în lume


0050.JPEG Portalul 02. CUVI : Cuvinte, locul nostru în Cuvânt


0069.JPEG Portalul 03. ORDA : Orizonturi, cuprinderile noastre


0052.JPEG Portalul 04. TIMP : Timpuri, vremi, socoteli, și cârme


0054.JPEG Portalul 05. ORTH : Ortodoxie, felul firesc de a slăvi drept


0055.JPEG Portalul 06. MEDE : Leacuri, întregitorii noștri


0053.JPEG Portalul 07. CORP : Corpuri, sau despre minunea însuflețirii lutului


0059.JPEG Portalul 08. CASA : Case, sau arhetipul fixării punctului de vedere


0056.JPEG Portalul 09. COSM : Cosmosul, sau ordinea firească a lumii


0060.JPEG Portalul 10. CITA : Cetatea, locul comun al Obârșiei


0058.JPEG Portalul 11. URAN : Cerul, rădăcina pomului vieții


0063.JPEG Portalul 12. MYTH : Oglinda gândului, gândul întemeietor, mitologiile vechi


0049.JPEG Portalul 13. SAGI : Săgeata ideii, puterea gândului strunit și zvârlit


0062.JPEG Portalul 14. SEMN : Semnele străvechi


0068.JPEG Portalul 15. ROST : Semnificațiile lumilor vechi


0061.JPEG Portalul 16. GÂND : Ispitele gândului, drumul ideilor în istorie, istoria ideilor, teoriile


0057.JPEG Portalul 17. IUBI : Începutul și sfârșitul cunoașterii, Iubirea


0066.JPEG Portalul 18. LITE : Literatura, identitatea narativă


0072.JPEG Portalul 19. FRAG : Fragmentariul cunoașterii georgipedice


0071.JPEG Portalul 20. DREP : Dreptul, legile frumuseții binelui


0051.JPEG Portalul 21. ARTE : Artele, dreptele legi ale frumosului


0067.JPEG Portalul 22. CARD : Cardinalitatea, partea întreagă...


Ichthus.png

Chrismon.png


TIPURI DE PAGINI ENIO

Aceste tipuri de pagini sunt definite de anumite date structurate natural, cu un format invariabil, chiar dacă, provenind din mai multe baze de date, compilate diferit, și de mai mulți autori, la momente diferite, nu sunt exhaustive în toate aspectele bogăției lor naturale.


01. ARTG-wxyz ( articol georgipedic )


02. AVVA-wxyz ( părinți cu har )


03. BASR-wxyz ( basmele românilor )


04. BOBA-wxyz ( tipuri de referințe bibliografice unice georgipedice "Books and Other Bibliographical Archives", mai cu seamă resursele cele mai rare )


05. BOBE-wxyz ( tipuri de referințe bibliografice unice georgipedice "Books and Other Bibliographical Entries", comentate )


06. BOBI-wxyz ( tipuri de referințe bibliografice unice georgipedice "Books and Other Bibliographical ISSNs", periodice )


07. BOBO-wxyz ( tipuri de referințe bibliografice unice georgipedice "Books and Other Bibliographical Organizers", mai ales resurse pasagere, online ).


08. BOBU-wxyz ( tipuri de referințe bibliografice unice georgipedice "Books and Other Bibliographical Universalia", referințe clasice )


09. BOOK-wxyz ( tipuri de referințe bibliografice unice georgipedice "Books and Other Bibliographical ISBN", majoritatea ilustrate cu coperți )


10. CIDA-wxyz ( corpus inscriptionum dacarum )


11. CILA-wxyz ( corpus inscriptionum latinarum )


12. CITC-wxyz ( citat cardinal )


13. CMCH-wxyz ( cazuistică medicală cardinală homeopatică )


14. CODX-wxyz ( codexuri însemnate, Voynich, Ráhonczy )


15. CRON-wxyz ( tipuri de cronologii )


16. DARO-A-wxyz ( cuvânt dacoromânesc începând cu "A" )


17. DIES-wxyz ( dicționar istoric și etimologic strămoșesc )


18. GLIF-wxyz ( tipuri de glife )


19. GOOM-wxyz ( Google Maps )


20. HASC-wxyz ( tipuri de glife ale civilizației Sarasvati de la Mohenjo Daro, și Harappa, mai la vale, până în fundul golfului Khambat )


21. HISI-wxyz ( istoriografii particulare )


22. HIST-wxyz ( istorii particulare )


23. IEWP-wxyz ( rădăcină proto-indoeuropeană (PIEU), iar nu pre-indoeuropeană (PREI) numerotată din Dicționarul lui Pokorny )


24. LANG-A-wxyz ( limbile indoeuropene începând cu "A" )


25. LEAC-wxyz ( remediu fitoterapeutic tradițional )


26. LOCA-wxyz ( localitate )


27. MSSE-wxyz ( manuscrise eminesciene remarcabile )


28. 2015- NEWS-wxyz ( știri din 2015 demne de notat )


29. OESC-wxyz ( tipuri de glife vechi europene după clasificarea lui Harald Haarmann )


30. PATE-wxyz ( Patericul egiptean )


31. POKO-wxyz ( Julius Pokorny )


32. PROL-wxyz ( Proloagele )


33. QUOT-wxyz ( Citate comune )


34. RCNZ-wxyz ( recenzii de carte )


35. RMDC-wxyz ( remediu cardinal )


36. SÂNT-wxyz ( sfinți )


37. SEMN-wxyz ( tipuri de semnificante, inclusiv glife, fie ele geometrice, sacre, rebusistice, fonetice sau matematice )


38. SFSC-wxyz ( Sfânta Scriptură )


39. SGAH-wxyz ( rădăcină Strong ) în ebraica biblică BHEB și aramaica biblică BARA.


40. SPEO-wxyz ( peșteri însemnate cu picturi și glife Grote Ornate )


41. VINN-wxyz ( rădăcină Vinereanu din Nostratică )


42. VINR-wxyz ( rădăcină Vinereanu din proto-Indoeuropeană PIEU)

Ichthus.png

DESPRE ANONIMITATEA ROMÂNEASCĂ

O pereche de autori, iubitori de Adevăr și de frumusețe, părinți anonimi, și în veșnicie, ai neamului nostru. Iată singura, delicata, smerita, unica autoritate românească. La ei acasă s-a născut, din veșnicie, civilizația însăși !


Autorul este de fapt mereu același, eternul, anonimul, minunatul, micul român din deal și din vale... Scriem astfel, ca să dăinuie Facerea în Grădina Maicii Domnului, în Veacul Vecilor, de-a pururea și-o zi, întocmai ca iubirea noastră, IUBI !


Iată singura, delicata, smerita, unica autoritate românească, aceea lui „a fi ceea ce suntem”. Vrem să devenim mereu doar ceea ce suntem de la început. Vrem să devenim doar întru Ființă... Carul nostru, acela tras de boi, a învins imperiile toate, vechi și noi. Ceea ce am aflat de la cei fără voința de a rămâne un nume a fost folositor oriunde vom mai fi ajuns, anume...


Autorii, cunoscătorii sau admiratorii valorilor tradiționale românești, din discernământ al smereniei, nu țin neapărat, și nici întotdeauna, să se dezvăluie sau să-și sape numele-n piatră.


Dar munca lor dăinuie altfel, în semnele de pe pristolnice, fiindcă ea curge continuu peste milenii, decurgând, și percepând direct din, participând de asemenea în veșnicie, la Viață. Dăinuim în același duh de Adevăr cu care ne-am păstrat tot noi, aceiași, cei de dinainte de a se scrie istorii, pe o Cale unică !


Dacă guvernanții ne scufundă, dacă trădătorii noștri sunt tot mai pe față, dacă dintre noi cei mai mulți devin călduți, toleranți și iubiriști în fața distrugerii noastre programate, să nu uităm un lucru : neamul nostru și țara noastră sunt un dat, o realitate suprasensibilă. Ne mai judecăm odată fiecare, dar ne judecăm și ca Neam. Să știm mereu ce facem, să ne pregătim de două ori pentru Judecată.


Ichthus.png

DESPRE AUTORITATEA ROMÂNEASCĂ

O pereche de autori, iubitori de Adevăr și de frumusețe, părinți anonimi, și în veșnicie, ai neamului nostru. Iată singura, delicata, smerita, unica autoritate românească. La ei acasă s-a născut, din veșnicie, civilizația însăși !


De-a lungul mileniilor noi românii am priceput întotdeauna că reprezentarea cea mai frumoasă a Adevărului este aceea populară.


Aceasta este anonimă, iar nu cea a unor vârfuri discontinui locale care, deși s-au crezut, și poate că au și fost un fel de genii, nu s-au recunoscut în același duh românesc de pace și în dragoste, la care nu există alternativă.


El genio es un pueblo individualisado.


QUOT : Miguel de Unamuno, Vida de don Quijote y Sancho.


Valorile trecute prin acest filtru continuu de armonie și sănătate sunt distilate timp de douăzeci, sau măcar de douăsprezece mii de ani, deci sunt durabile, continui, universale și dătătoare de viață, dar și "dătătoare de Legi și Datini". Ele sunt și Frumoasele Legi ale Firii. Fiind Firea omului, Ortodoxia este pecetea Domnului peste dăinuirea noastră.


Puteți citi tot ce e gata aici fără a sta prea mult pe Internet, într-un minut nu mai mult, dând CLIC AICI.


Încă mai puteți citi versiunea întreagă proaspăt tipărită, fără griji, fără wifi, sau chiar fără baterii, oriunde ați fi, visând cu cartea pe piept, cu creionul în mână, în livada cu flori de măr, APĂSÂND CU NĂDEJDE AICI.


Și-am încălecat pe-o șea și v-am spus povestea așa !!!... Eu v-am spus a mea poveste, da-nainte mult mai este !

Iar cartea frumos tipărită, și cu coperțile tari, cartea care să vă rămână pe raft o viață întreagă, pentru copii, ca să afle și ei cine suntem noi, românii, oriunde ar ajunge ei, și mai ales din ce neam vin, sau de ce azi li se ascunde Adevărul, în școli, în cele mai multe locuri cu false lumini colorate de pe Internet, sau la televizor, se poate încă obține APĂSÂND ÎNCĂ ODATĂ AICI  !

Ichthus.png

ABSTRACT : WHICH CIVILIZATION - WHAT, WHERE, WHEN, HOW ?

01. Everything on the World Wide Web, right now, is not wrong, but... Most of it is ! So... Let's be different ! Let's offer a Model, an Ideal Model. Enter the Old European Civilization (OECI).


O Enigmă și un Miracol Istoric : Neamul Românesc, în aceleași locuri ale etnogenezei sale, ceea ce este unic în lume


02. Why OECI ? Well, it was the first recorded Civilization to date, contemporary to, and perhaps preceding the Sarasvati Old Hindu Civilization (SOHC). Floruit (it flourished) in a time of peace, as a model of harmony and as a new beginning for Mankind. It appeared at the end of the last glaciation, when ocean lines were descended 600 feet comparing to our age, continents were larger, and some of them, like America and Asia, or Europe and Asia, on the unbroken Bosphorus, were even united by land. It began when clear molten water from Tibetan glaciers made the Thar Desert a fertile valley through a huge river, Sarasvati, now evaporated and with a sand-invaded hidden river bed, measuring sometimes as much as five miles in width, while Europe itself emerged, slowly, from a sea of ice, perhaps one mile deep.


03. This OECI is the basis of Civilization, period. Second to none, and serving as a model for the Syro-Persian Imperial Model (SPIM) in the Middle East, the Pelasgian (pre-Greek) Model (PELA) and the Old Chinese Civilization (OCCI), OECI continued with Pelasgians, who educated Early and Classical Greece. As it happens, Greeks assumed they were themselves more civilized as barbaric conquerors, descending, as they were, from Asian war chariots, and leaving everywhere an unprecedented trail of destruction, leading to mass migration of dozens of peoples. These are Europe's first Times of Troubles on record, also a period where Europeans created the Holy Land out of the ashes of the "Sons of Heth" (Hittites) there.


04. With Pelasgian Missionaries and Hurrites from Vedic Elite-ruled Mittani as educators of the Fertile Crescent (the land around the Syrian Desert), select ethnical Arameans, Proto-Ionians (AEGY Danūna, PION Danāoi, the tribe of Dan), Philistines, and all those wandering, non-ethnically defined (NETD) AKKD sag-gaz, (AEGY) "*apiru" (Hapiru, Hebrew ?) who were the external proletariat of the Akkadian Empire in Syriac land, on the marches of, and at the northern end of the Middle Egyptian Empire, begot the Holy Land. From its beginnings, the Priest King of the LORD Most High was there and Abraham, the aramean immigrant, begged in Salem for his right to live there, by paying one tenth of what he earned.


05. The Great Mycenian Migration, (GMYM) stirred up a lot of movements of peoples around the Eastern Mediteranean. Remnants of these movements of peoples ( Völkerwanderungen ) created the tribe of Dan (Danūna). These proto-ionians (PION), (Danāoi) settled in Galileea, in a region around Nazareth, which became homeland for the Galileean people, north of the Holy Land. Between these Galileans, in the House of David, at a later time, which was predicted by the prophets and directly confirmed by the Three Magi, the Son of Man, Our Lord, God, and Savior, Jesus Christ was born by The Holy Virgin Mary. By stirring up all things, human and social alike, in the Fertile Crescent, it was this Great Mycenian Migration which started an historical movement towards a new social reality and a new êthos which was meant to become "our world". GMYM also created the modern Etruscans out of Proto-Etruscan Lemnians (PELE) on the islands of Lemnos and Lesbos. GMYM finally created the settlement in Latium for the people of Rome, after a long period, of almost three generations of Mediteranean wandering. The settling down of Dardanic tribes there between Etruscans, Samnites, Oscans, Volci, Veneti, and Sabines added to, and helped in, the formation there of yet another Amphyctyony. The Italic Amphyctyony, like the amphyctyonies already famous in the Greece of the Dozen Cities, and among the "Twelve Tribes" of Palestine, was to become an Empire. So it was all about the fruits of Great Mycenian Migration that helped shape the world in which we live now, at the time of this writing (2016 AD). Another echo of such "Times of Troubles" (in the vision of Arnold Joseph Toynbee, the greatest historian in modern times) is the homeric "ēpos" of the Conquest of Troy, complete with Paris, Helen of Troy, Achilles, Agamemnon and the Trojan Horse, as we figure them now.


06. The Greeks repeated the idea that they were the creators of Civilization, and advertized it, until this mantra became Europe's favored Histoire d'Épinal, with ugly consequences in terms of right, truth and formative values. But "Democracy" itself (the real, non-Athenian, original one), the Alphabet, the GODS, The City State (CITS), the peaceful Celestial-Ordered Empire (PCOE) and even the LAWS and their ĒPOS were creations of "Black Pelasgians". Who are these "Black Pelasgians" ? They are us. We, the Vlachs, the Mavrovlachians, Morlacii, we are the autochtonous, peaceful people north and south of Danube, of Europe's original, pre-Aryan ethnicity, which is more related, genetically and culturally, to the "Harapii Negri" Tamils and the Pundjabi peoples ("Out of India Theory", OOIT), than with their savage, blue-eyed and blonde Aryan invaders. Aryans were the "Harapii Albi", those carriers of the Kurgan "culture" of destruction and death, in the bold vision of archeologist, archeo-linguist, great teacher and philosopher Marija Birutė Alseikaitė Gimbutas. Black are the Black Vlachs. Black are their waters (Cernavoda, Râul Negru) just after the Bright River of Creation, Dān Eury, Daneri - Dunărea, which is the Danube, Europe's Typical Grand River, Okēanos Potāmos. Black is their Sea, the Black Sea. Black is their Country Aithyopia. And Black is their First Founder, the Black King Negru Vodă. Black and fertile Gaia Melāina are their Vlachian, Thessalic and Attic Lands in their main Settlements - Black Athena. Black are their mysts and their inspirers - the Kabyrioi. Black is their Black Heads Heraldry. Black are the Pelasgian philosophers, the Pelasgian priests, their God - Zălmoș, and their Great Goddess - Bendis. And black are even their northern Skies - the Skies of Abaris din Miazănoapte.


07. Cunningly, both types of Harapi ("Harappans") came from the East, and there they were either matrilineal or patrilinial but all well educated by their women, mystical priestesses who adored The Great Goddess and her ten avatāra, deshavatara, in an original religion of mysteries. Such priests and priestesses were Masters of Ancestral Knowledge (MAAK) symbolized by Sacred Scarabs, and performing the most ancient religious ritual - Rebirth, in hypogees or "Mountain Caves" - (Orphic Mysteries, Zalmoxianism) - which made human societies possible. In Europe they named the Black Sea with Indo-Iranian (INIR) names (Akșana). As posessors of Transmission Agents of perpetuated Ancestral Tradition (TAAT), that unique tradition of peaceful, sapiental "Black Elites", named at various times either "the things of Abares" or the heritage of Serabas (PHRE) they gave legitimity (IO), brilliance (Dān) and succession (dynasties) to the Throne. These "hidden hermites" (the Bān Seraba or Basarabă) exist, although secretly, în The Mountains, even in our own times, and will always exist with the world, during its timespan, since it is them who make living possible, spiritually. In Athos, or in the Muntele Comorii, and in tiny well dug cells, hidden everywhere and in other Higher Places of the Natural Doxology (HPND) they are nowadays known as Orthodox "MONKs", and "NUNS", sometimes invisible, sometimes dressed in black, yet always irreplaceable. Their prayers and actions make continuation of our true own lives possible and amendable, even in our decadent societies.


08. Pyramids, Peace and Prosperity, all remnant in place, and on the premices of "Virgin Mary's Garden", are still the hallmarks of the Rise of Man in Europe, with World's largest and oldest known pyramids and a continuous culture of humanity, brotherhood, compassion, joy, no fear of death, and universal friendship. These hallmarks are literally marked with the very same primordial geometric signs - a set of less than five hundred Glyphes, the (OESC), which is the root of all syllabaries, hyeroglyphic signs and alphabets known to date, including the Harappan Script (HASC). Pelasgians left their traces everywhere, if we care to recognize Truth, looking for symbols and mysterious megalithic signs on top of all of Europe's sacred mountains, in living, engraved, (DARO) wooden "răbojuri" ("răvașe" - not "róvasiròs" of course) as well as in traditional motifs, continuously woven in carpets, by five hundred generations, in "pristolnice" (engravers of sacrificial primitium frugae - later giving Communion), in "chimire" (skin belts), "cojoace" (skin clothes), "iile" româncelor (La Blouse Roumaine), in stone, and even in lead and gold-engraved archives like (A Novel Dacian Royal Archive).


09. Pelasgians created "Greek" Mythology which is indeed a development of the original Pelasgian Myth of Creation (MPCR). One needs a disastrous lack of sense, poor imagination and no wit at all, if he believes that at least one single Greek "God" was "Greek". Indeed, which God or Goddess, or Hero, has Greek characteristics, origins, habits, wives or names ? Minoic tradition fixes destruction of the Minoan World in Crete by the time of Minos, hence the scientific name Minoan in Archeology, out of purely mythologic data. And are "Greek" proper nouns Greek ? Armin is read by the early European Greek invaders, known and perpetuated as "Hermes", but does this make him a less agricultural, ithyphallic, crivoforic "Pelasgian Emperor" ? Kron, the Pelasgian Emperor of the Golden Age, is read Chronos, and interpreted as an infanticid-prone savage who castrated his father Uran. Does this make him less than the first "inventor" of cultured land ? As migrant, barbaric pirates, inhabiting rocks and eating goats, Greeks never understood anything about agriculture, and interpreted Kron as a criminal. Iris is a Goddess of the Mountains, the only one who carries a kerykeyon, like all good sheperds. Greeks made her a Goddess of the Rainbow, so that we might forget her ascendency in Thaumas, the titan, and the original functional similarity with Hermes. Europe herself was not that Phoenician lady but in fact Pelasgian pre-Greek since "the large vision" (Eury-ope) can only be acquired in time, by long-sighted mountaineers, and certainly not by pyrates, who never ventured, even in their own land, inside their completely conquered, sterile Greek Peninsula, more than five miles away from their warships (Moses Finlay).


10. So far, the only historian who understood the bigger picture of the Pelasgian Civilization, standing for His Grand Pelasgian Idea (DGPI), and dying heroically, character assassinated as he was, in ridiculously madeup, utterly false accusations of "romantic imagination", is the great Daco-Romanian scientist Nicolae Densușianu. Arising modestly from a family of learned Greek Catholics in Transylvania, he was an outstanding intellectual and a great polymath. Honest enough to demonstrate fraud within the official history of his own Church, Nicolae Densușianu was on the black list of both Jesuits and Masons. Indeed, it was the Jesuits who forged documents in Transylvania in order to change the people's original religion. For Transylvanian orthodox priests have never made a Synode in order to "unite" with a Pope which themselves, by and large, regarded as heretic. Abhorring as they were those self-righteous deniers of the Saint Trinity, only in a bitter deal, trading their faith in exchange for recognition of their Original Autochtonous Rights of the Land (OARL), they really did sign, but only one by one, and over more than sixty years, the famously forged document of their religious "union" with Rome. Nicolae Densușianu was an honest, archive-based researcher, incredibly inspired and a true genius. Nicolae Densușianu was an erudite and a world-class, immensely subtle, profound and patient folklorist. Nicolae Densușianu was also an eminent linguist, just like his brother, and also an archeologist of Megalithic Romania (ARMR), although this research was made heroically, and all founded by himself. He did succeed, out of his genuine talent, his immense efforts and his unique vocation, but most of all, by being a true historian in the tradition of Thucydides and Abaris the Hyperborean. Nicolae Densușianu was an excellent athlete in the combat for Truth.


11. He built his lifetime archive research into an "opus magnum" - Dacia Preistorică, which was published, posthumously, and alas, incompletely, in 1913, more than a century ago. Although discredited, it didn't fail to continuously form younger generations of researchers, five so far, who read all the small print and linked all the dots in the Grand Picture, using novel data, including novel Neopontic submarine archeological (ARSN) research. Although incompletely, and indirectly, Densușianu was vindicated by all of the outstanding researchers of Old Europe today, from Guido Merlini, Marija Birutė Alseikaitė Gimbutas, and sir Colin Renfrew, to linguists such as Theo Vennemann and Harald Haarmann.


12. Such ideas as the Great Pelasgian Empire Theory (GPET) cannot emerge form zero. And neither is the garden variety of "Wikipedias" useful in inspiring them. There, in those currently ever bigger wikis, everything is broken into pieces, in the false spirit of self-fulfilling prophecy and hidden in details, in the enduring hope that the larger vision will never emerge again. But knowledge, which is cyclical in nature, cannot be destroyed. Burning the largest libraries that mankind has created, in the hope of destroying the knowledge, didn't help either. For the delicate and powerful nature of Truth is such, that it resists any attempt to proceed to His destruction. Microbes resisted for billions of years, Flowers resisted two hundred million years and dinosaurs, huge and armored, eternal as they seemed, as reptilian masters of the planet Earth, disappeared 67 million years ago. You got the picture !


13. They say that there is no such thing as a free lunch ! I think, of course, there is one ! You just have to offer it ! So, come here to enjoy Georgipedia, an inspirational, exhaustively researched and completely linked work of love, continuously growing, as an outburst of passion and peace, from the Romanian People, in the Eye of the Historical Cyclon, written down at last by the heroes of pastoral, sedentary and navigational resistance against the "Culture" of the Steppe (ACST). Our very name of Wallachians, or Vlachs, comes from Plakians. Velascans, Blackis, Plasgians, Vlasgians. Pelasgians are Vlachs, Pelasgians are all are us, Romanians, and we ourselves are nobody else but the first men and women on Earth - Pelasgians (Pausanias) !"

The Author


Another Author


Articol de NIVEL 9


Chrismon.png 0042.JPEG

Ichthus.png

CONCLUSION : WHAT IS GEORGIPEDIA ?

0030.JPEGGeorgipedia is an ethnical, subiective encyclopedia, based on respect for Truth. What Georgipedia isn't : a theory of everything or yet another, falsely diverse, relativistic, "non-point-of-view" nonsense : Even God has a point of view. Why shouldn't we ?

0022-JPEG.jpegWe are Europe's first creators of civilized cities, temples, universal language, pyramids, laws, justice, medicine, freedom, Really Free Energy for All, writing, geometry, transmission of knowledge in a way independent from a select variety of shifting and drifting languages, the plane, the rocket, the train, the automobile, the flying saucer, the cure for diabetes, and even the very pen I'm writing this with, right now. And how many more ? So, Georgipedia is written in Romanian, for all Romanians, in a spirit of tolerance, and universal access to Truth, in up to nine levels of difficulty from pre-school to post-doctoral.

0023-JPEG.jpegGeorgipedia is also a natural language, an unrestricted universal parser, in the time-proven Pelasgian manner, a model of human communication and a trendsetting new wiki. It simplifies access to everything Romanian, without destroying and even without touching the silent spirituality inherent to such things - the famous crown of light which Lucian Blaga so delicately described in his poems.

0024-JPEG.jpegIf you think that Truth does not exist, is relative or minimalist, you should probably look elsewhere.

0025-JPEG.jpegContributions are received and requested from selected authors who share the same values and publish complete, and outstanding "opus finis", well formatted to our standards and to our satisfaction. Spontaneous contributions, if in compliance with Georgipedian standards, may be accepted and are all read. Hoever, even if you contribute Articles in Georgipedia, you need at least fifty published and internally linked such ARTG in order to be allowed to advertise your own site with us, and even then, it is a paid service, even if you put such links in your own pages. You understood well, Georgipedia is not a free ad media, a Billboard magazine, a Dazibao or France-USA Contacts for that matter. If you ignore this caveat, your contribution is considered spam and once a week we recycle all such bits :-) If not anybody may write here, Georgipedia is free, but genuinely so : free of spam, free of big lies, free of little lies, free of advertisments and free of indoctrination.

0026-JPEG.jpegNot everybody can write here. Basic requirements naturally include respect for (and proficiency in) Romanian. If a month passes without a complete Georgipedian article written and published according to our standards, your account is automatically deleted.

0027-JPEG.jpegComply with rules, and you will become a Georgipedian, meaning, by and large, everything that most current Wikipedians aren't...

0028-JPEG.jpegGeorgipedia is largely known from its Romanian acronym ENIO, also a Tetragrammaton (4 letter identifier) : ENIO means, in orginal, Enciclopedia Iosefină, Enciclopedia Neamului, Istoriei și Omeniei Românești ! Enciclopedia Neamului, Istoriei și Omeniei noastre, (ENIO).

0029.JPEGTherefore, this is the only Georgipedian Article (ENIO page) and Georgipedian Article (ARTG) written in English, in respect paid to the Net's currently most circulated language.

0021-JPEG.jpeg Most categories in ENIO may look bizarre, and indeed are, but please remember that here in Georgipedia we settle for nothing less then a mirror of the skies, not a mirror of the mirrors. Is there anything more pathetic than vein relativism ? Further on, deep in here, you'll see :


Chrismon.png 0041.JPEG

OUTLINE : GEORGIPEDIA CONTENT

ENIO-TOCS, Content Lists,

ENIO-AUTH, Authors in ENIO,

ENIO-CATG, ENIO Content Categories,

ENIO-CRET, Content Creation, and Rules thereof

ENIO-COPY, All rights reserved anytime, everywhere (AAAT).

ENIO-PLUS, Content Context for ENIO Authors,

ENIO-NEWS, Georgipedian Facts and Analyses.

ENIO-FLID, All Content as FLID în ENIO,

ENIO-STAT, Content Growth în ENIO,

ENIO-STIS, Georgipedian Sources


Chrismon.png

COPYRIGHT © Georgipedia (AAAT).

TOT CE E AICI NU POATE FI COPIAT NICICUM, ȘI ESTE MEREU ÎNREGISTRAT PENTRU MOTIVE LEGALE " BY TRUSTED THIRD PARTIES " !


Toate drepturile rezervate ! (All Rights Reserved).


Copyright-ul este rezervat ! Toate drepturile acestei publicații aparțin oriunde, întotdeauna, în mod exclusiv doamnei mele iubite, Georgiana Iosefina Waniek ( născută Halacec ) și urmașilor noștri legali și desemnați INDIVIDUAL în mod specific, Andrei Waniek și Andra Waniek AAAT. (All Rights Reserved Anywhere, Anytime, and Even at All Times or Instantiations of Copyright Infringements, One by One) !


World-Wide Registered Copyright # 00060432-1, AAAT


Vă sfătuim sincer să nu copiați de aici !


Toate drepturile rezervate ! (All Rights Reserved.) Copyright-ul este rezervat ! Toate drepturile acestei publicații aparțin oriunde, întotdeauna, în mod exclusiv doamnei Georgiana Iosefina Waniek (născută Halacec) și urmașilor noștri legali și desemnați INDIVIDUAL în mod specific, Andrei Waniek și Andra Waniek AAAT (All Rights Reserved Anywhere, Anytime, and even at All Times or Instantiations of copyright infringements) !


Cercetarea abaterilor de la legile lumii ale drepturilor de autor se face sistematic. Cercetarea aceasta se face robotic, în timp real, și se raportează automatic tuturor jurisdicțiilor competente !


Nu copiați nici măcar în modalitatea așa-zisă „bona fide” deoarece veți constata, chiar dacă nu imediat, imprescriptibilitatea, apoi costul, foarte semnificativ, al încălcării legilor universale ale dreptului de autor. Despăgubirile sunt calculate inclusiv în funcție de timpul, circulația, impactul, apoi durata utilizării neautorizate a copierilor.


If you do find copyright infringements please report here, thank you ! Întrebați pe cei mulți pățiți. Noi de fapt finanțăm proiectul Georgipediei, deocamdată, doar prin acest mijloc :-)'


COPY-NAN.jpg

Ichthus.png

TIMELINE FOR GEORGIPEDIA

2018 Greater Romania : The Last One Hundred Years. Site ready for transcript of all original, now well sedimented material;

2017 Site in operational started mode; 25 M hits;

2016 Andrei Waniek born, March 11. Site outline finished;

2015 Georgiana Waniek an orthodox now, February 15. Site planned;

2014 Married Georgiana, August 9;

2013 Site in committed mode : Miraculous Rebirth out of terminal cancer followed by liver transplant and six re-interventions ;

2012 Dan day dreaming about Georgiana and Georgipedia in the Intensive Care Unit...

2012 Dan first met Georgiana, July 10;


Chrismon.png

Ichthus.png